poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3895 .



Povestea spiridușului din grădina mea
personale [ ]
IV Copacii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [allandalla ]

2005-08-13  |     | 



Așa cum v-am povestit, Alandala a făcut pace între mine și păsări, gestul lui a fost unul cu adevărat admirabil, dar nu pot să nu mă gândesc și acum la faptul că slăbiciunea lui pentru zburătoare a fost în defavoarea pomilor mei atâta timp.
Eu nu am numai pomi fructiferi în grădină, am tot felul de copaci, arbuști și tufe, dar așa cum știți, pomii fuseseră în mare suferință din cauza păsărilor. Rezolvasem deja problema, hrăneam zilnic păsările în farfurioare speciale și, ca nu cumva gălăgioasele și mâncăcioasele să-și uite promisiunea de a nu-mi mai strica toate fructele, am instalat în curte o sperietoare, o păpușă din cârpe care să le amintească înțelegerea noastră. Cu toate acestea, câte o vrăbiuță mai uitucă, sau câte un pui mai needucat îmi mai ciuguleau din când în când merele, cireșele, caisele, mai târziu, prin toamnă, prunele și gutuile, iar domnul Alandala, cât era el de conte și de mare șef peste neamul lui spiridușesc, nu lua niciodată atitudine în fața vandalismului lor.
Am înțeles și de ce. Alandala nu mânca fructe. Deloc. Pesemne de-aia și rămăsese atât de mic de statură, e știut faptul că cine nu mănâncă fructe nici nu are prea multe șanse să crească frumos. De fiecare dată când îl invitam la o salată de fructe, strâmba din năsucul lui cârn și se răstea la mine:
- Detest fructele! Mai bine le faci gem sau prăjitură!
Apoi îmi întorcea nepoliticos spatele și în semn de dispreț dădea cu piciorul în câte o tufă de zmeur sau chiar scutura ca un apucat câte un pomișor. Alandala era un spiriduș cam nervos și supărăcios, una, două își ieșea din sărite, vă spun eu, sigur chestia asta i se trăgea tot de la lipsa de vitamine. Spiridușul ăsta trebuia să mănânce fructe! Era necesar!
Și pentru că nu găsea nici un rost fructelor, Alandala nu prețuia nici copacii.
- La ce sunt bune ditamai arătările astea imobile? mă întreba fără să mai aștepte răspuns. Ocupă toată grădina, din cauza lor nu am loc să-mi extind biblioteca și în plus fac atâta umbră, că nu voi reuși niciodată să-mi bronzez obrăjorii! Mereu, mereu îi găsesc în același loc, la fel de serioși, dar tot mai stufoși. Sunt prea mari! urlă Alandala și exact în același moment se porni să rupă crenguțele din ei.
- O să-ți spun o poveste, i-am zis și, fără să mai aștept aprobarea lui, am continuat: A fost odată ca niciodată un băiețel, care, supărat pe părinții lui, a plecat de-acasă și a decis ca niciodată, dar absolut niciodată, să nu-și mai amintească de ei sau de trecutul lui. „N-am nevoie de trecut sau de părinți” a spus, „tot ce contează e ce va urma, viitorul”. Așa că a rugat-o cu insistență pe Zâna Viselor să-i șteargă din memorie toate amintirile despre părinții, casa și copilăria lui de până atunci și a plecat aiurea prin lume în căutare de aventuri. Numai că de fiecare dată când încerca să-și facă noi prieteni sau ruga pe cineva să-l ajute în călătorie, oamenii îl întrebau „Dar cum te cheamă? Cine ești? De unde vii?”, iar el ridica din umeri și răspundea „Nu mai știu”. Băiețelul nostru nu mai știa nimic din ce fusese înainte, nu mai știa nici cum se mănâncă frumos, nici poeziile învățate acasă, nici drumurile străbătute, nici ce prieteni avusese, nici jocurile, nici măcar tabla înmulțirii. Trebuia să o ia de la început cu toate, dar pentru asta avea nevoie de noi rădăcini, de un nou punct de plecare.
Fără trecut, nimeni nu mai poate merge înainte, trecutul este asemenea rădăcinilor copacilor, nu se văd, dar hrănesc și dau stabilitate întregii coroane de frunze. Totul are un rost. Când îngropi în pământ o sămânță mică, mică, fie ea chiar și nevăzută o vreme, ea crește și prinde putere să-și facă drum spre suprafață într-o explozie de ramuri, frunze, flori și mai apoi de fructe. E un miracol al vieții! Așa cum cele mai din vârf funzulițe ale unui copac, care vor să ajungă tocmai la soare sau să vadă curcubeele tale de aproape, au nevoie de rădăcini puternice și stabile, tot așa fiecare dintre noi are nevoie de trecut ca să-și poată construi un viitor. Înainte de orice, dragă spiriduș războinic, copacii ne învață despre viață. Ei înșiși au viață și, culmea, spre deosebire de orice altă ființă, ei, cu cât sunt mai bătrâni, cu atât sunt mai frumoși.
- Bine, bine, zise Alandala încă neconvins, dar acum, că știu toată povestea asta cu rădăcinile, cu viitorul, nu mai e nevoie să mă lovesc mereu de ei! Le-am înțeles povestea, să fie sănătoși, dar în altă parte! În pădure de exemplu! Chiar e nevoie să-i ții aici?
- Păi e, sigur că e. Întâi că mă bucur de umbra lor, crezi tu că ai mai sta toată ziulica afară dacă soarele te-ar bate în căpșorul ăla încăpățânat tot timpul? Unii dintre ei au frunze și chiar flori incredibil de speciale și, dacă nu-ți folosesc măcar la ceai, te asigur că te pot învăța despre ce înseamnă frumusețea și liniștea. Și-apoi... unde ar mai sta toată ziulica protejatele tale, păsările? Că eu în casă nu le țin, să fie clar! Și nici măcar nu-ți mai amintesc de pomii mei fructiferi care dau roade, despre care ar trebui ca mătăluță să știi și să le apreciezi. Ia deschide gura! am zis pe neașteptate și, ciudat lucru, luat pe neașteptate, Alandala chiar s-a conformat. Vezi, vezi ce spuneam? Ai o carie! Chiar pe o măseluță ai o carie! Eram convinsă! Asta pentru că mănânci toată ziua dulciuri, gem și prăjituri, dar nici nu te speli pe dinți, nici fructe nu mănânci! Încearcă asta! am zis aruncându-i un măr roșu, roșu, numai bun de ronțăit și curățat dinții.
- Știi că nu-i rău? se miră Alandala.
- Păi cum ar putea fi?
Și, încet, încet, Alandala a descoperit gustul tuturor fructelor din grădina mea. În curând, foarte curând, deși nu stătuse prea mult la soare, Alandala făcu doi obrăjori roșii, roșii și frumoși care plezneau de sănătate.
Mi-aș fi dorit ca Alandala să fi învățat lecția despre fructe cu toată inima lui de spiriduș cârcotaș, dar adevărul este că Alandala ridica noi curcubee peste grădina mea numai atunci când făceam din fructe... prăjituri!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!