poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4365 .



Starea Poeziei (II)
eseu [ ]
O cercetare critică asupra poeziei române de azi pe mâine Colecţia: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-04-27  |     | 



3. BIOGRAFIE ȘI POEZIE
REACÞIILE primilor lectori amabili ai primului episod din acest serial critic plasat pe internet mă obligă la câteva precizări prevăzătoare. Mai întâi, una privind subtitlul, cu ceva postmodernist în imbinarea unor sintagme foarte diferite și distanțate în timp: a lui Titu Maiorescu, din "Cercetarea critică" de la 1867 și a lui Marian Popa, din "Istoria literaturii române de azi pe mâine", din 2001. Apoi alta, privind calitatea autorilor ce vor fi luați în discuție aici. De fapt, sunt două probleme în una singură, creată de subtitlul ce ar putea sugera că vor fi luați în discuție exclusiv autori de calitate îndoielnică. Însă aici se va evidenția condiția "de azi pe mâine" a poeziei, nu a poeților. Grafomani și veleitari au existat întotdeauna, dar în momentul când grafomania și veleitarismul fac legea, lucrurile stau prost și trebuie să se intervină. Pe de altă parte, așa cum am arătat și în preambul, în condițiile date, într-un moment deloc încurajator, apar și cărți de poezie demne de toată lauda. Mă voi strădui să le evidențiez, cu încă o necesară precizare: textul acesta (pe care voi avea prudența necesară de a-l opri la timp) nu are pretenția exhaustivității, iar autorii luați în discuție puteau fi cu totul alții, întru evidențierea aceleiași situații, deloc dătătoare de iluzii. Trăim o vreme în care nu doar poezia, dar și poeții se află în primejdie. Invit, de aceea, cititorul acestor rânduri să-și aplece ochii și peste post-scriptumul acestui episod.

*

ABUNDENÞA și varietatea par a fi, la prima vedere, caracteristicile activității literare a lui NICOLAE NEAGU. Născut în 1931 în Ionești, Dâmbovița, scriitorul, de profesie medic (cu serviciul în București, dar cu un stagiu de câțiva ani în Maroc și retras, de câțiva ani, la Găești), a debutat în volum abia la vârsta de 37 de ani, dar a tipărit până astăzi patruzeci de cărți: poezie, proză (poetică), romane și chiar o culegere de teatru. În realitate, chiar dacă am putea vorbi de abundență (care este, totuși, relativă), scrisul lui Nicolae Neagu ține, indiferent dacă ia forma prozei, versului sau a teatrului, de domeniul poeticului. Există un filon liric în toată creația sa, după cum ea este, în cea mai mare parte, dacă nu cumva în întregime, provocată de evenimente autobiografice.
Dacă am numărat bine, Nicolae Neagu a tipărit până în 2005, când a decis să-și alcătuiască o culegere selectivă, 25 de volume de versuri. Nouăsprezece dintre acestea (excepție fac cele pentru copii) au fost reținute în cele doar 154 de pagini ale culegerii Mirabile dictu, apărută la Editura Pildner & Pildner.

ANTOLOGIA lui Nicolae Neagu (lipsită de câteva necesare referințe biografice, dar și de o selecție din articolele critice care i s-au dedicat autorului de-a lungul vremii, și, în plus, grevată de numeroase greșeli de tipar) ne oferă, fie și prin reprezentarea destul de săracă a fiecărui volum, imaginea unui poet cu o evoluție lină, care și-a definit profilul stilistic de la bun început și căruia evenimentele uneori dramatice ale propriei vieți i-au adâncit substanța lirică. Pentru cine cunoaște aceste evenimente, la care se referă și cele mai bune romane ale lui Nicolae Neagu („Inima”, 1989, „Iubirea ca o mânză neagră”, 1995, distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București și cu Premiul Academiei Române, „Obitus, apusul stelei”, 1999 și chiar „Nouă luni cu Lelia”, 2000), volumul selectiv al autorului poate fi, și el, un roman, dar unul din secvențe lirice, marcat de momentul dramatic al unei grele operații pe cord, apoi de cel al pierderii soției și, în final, de încercările de regenerare sufletească și de condiția singurătății în doi ori a „pluralului în singurătate”.
Dacă vom accepta acest scenariu de lectură, vom putea considera primele volume ale lui Nicolae Neagu ca ilustrând o vârstă a inocenței paradisiace și a jubilației inconștient-nepăsătoare a tinereții. Primul volum, „De-a soarele” (Epl, 1967), e oarecum mimetic, adoptând un registru mediu al manierei impuse de generația 60, al cărei reprezentant întârziat ar putea fi considerat: „A fost întâi o dimineață/ cu cețuri subțiri și albastre/ tulburător apropiindu-ne de drumuri.// Urcaseră, pe neștiute-n frunze,/ tritonii plajei însolziți în galben/ și sprijiniți de trupurile noastre/ peștii migrau spre miazăzi-n rotire,/ tot mai îndepărtați/ și tot mai reci,// Apoi au fost cuvintele/ despre promisele întoarceri/ și descărcarea scoicilor, absurdă/ în presimțirea lor/ că nu mai pleci”. Al doilea volum, „Echilibru pînă în ploaia din octombrie” (1969), aduce opțiunea pentru versul clasic, cu muzicalități și sprinteneli plăcute („Ne jucăm de-a v-ați ascunsa./ Cât de mult am mai crescut/ După ușă, după deget,/ ochiul nostru nevăzut.”), iar următoarele două, „Poeme rococo” și „Erezii”(1970), experimentul prozodic, postura ludică, oarecum histrionică, însoțită de gustul medievalismelor aproximative și al rimei epatante, de jubilația zâmbitoare, poznașă, erotizantă, livrescă, plăcută, cu ceva quasisuprarealist și fantast din Radu Stanca, Dimov sau Emil Brumaru: „duios cântând la ocarine,/ un burg cu fort și grenadire/ cântând la harpă și clavire// și-n burg, o stradă cu lehuze/ în ritm alert, de archebuze...// Bătrânii învârteau pasența/ sub vechi cobalturi de Maiența/ la berărie-n care taxa,/ de secoli, ducilor de Saxa/ revine-n cercuri succesive/ ca un delir cu leit-motive.// Un vânt alpestru-n ore grave/ știrbea stamine de agave/ câinos pe trei copii de trupă/ veniți în garnizoană după// căderea junelor Izolde/ din canapele și din solde.//...și eu, abia admis, abia/ de-am mai putut clinti ceva”. Stilul acesta se menține în următoarele volume („Ninse colinele în amurg”, „Hibernale”, „Suvenire”), în care poetul pare a fi inventat un patent poetic, un fel de matriță care modelează liric materiale felurite, cu plăcerea evidentă a asocierilor contrastante și cu o melancolie fluctuantă care face versul său mereu agreabil. În „Cabinet de familie” (1981) pare a găsi ceva nou, realizînd un fel de stampe provinciale, cu ironie și cu aceeași tentație a jocului, care-l face să încerce caligrama sau să medievalizeze Găeștiul (probabil!) cu batalionul său de jandarmi de pe vremuri: „Așa erau, în târg, un simigiu,/ un plăpumar și un rudar de linguri;/ batalionul a venit târziu: afeturi, ca și oameni foarte singuri.// Imaginează-ți, suspinai, imaginează/ printre peluze trandafirii triști/ și, rezemați în țeava de amiază,/ artileriști, artileriști, artileriști. [...]”.

„SOARELE MEU, INIMA MEA” (1986) este rodul unei experiențe asemănătoare aceleia trăite, inclusiv liric, de Gheorghe Tomozei, care lui Nicolae Neagu îi provoacă o poezie mai directă, un fel de jurnal, legănat între teamă și speranță, al supraviețuirii, redactat pe patul de spital: „Și iată-mă/ cotropit de fire, de agrafe,/ de ace, de frig ca un păianjen uriaș/ invadat de propriile labe// Întârzii în lucruri ciudate și noi/ (gheață bătută-n piroane),/ ochiul stâng e ochiul stâng,/ ochiul drept e cel drept,/ adică violaceu ca un strugure/ împușcat de brumă.// Al cui bun sunt eu?/ Cine mai dorește singurătatea mea/ de broască țestoasă?”. „Cu mâna stângă” (1987) este volumul convalescenței sufletești, iar „Exerciții de-a muri” (1991) și „99 de poeme de toată mâna” – ale revenirii în lume, cu temerile și înfiorările fluidizate de o nouă manierizare a limbajului: „De-atâta ger se moare-n garnizoane/ și jurnaliști de cart iau iute foc,/ tristețea se revarsă din bidoane/ iar noi mai ostenim din loc în loc. [...] Cred că mă voi prăji precum cafeaua,/ văd înflorind, în ușă, ochi străin,/ răzbesc ghețari și sănii prin mantaua/ la care mă gândesc că țin puțin”. Muzicalitatea și versul clasic surdinizează durerea și în „Trandafiri în grădina cu iarnă” (1996), ori în „Părtaș la domnie” (1997), împiedicând suferința pierderii perechii să se transforme în strigăt și dându-i catifelări de bocet îngânat în singurătate: „Măcar de-ar rugini cutia/ cu fructe păcătoase, ori/ măcar de-ar plânge pălăria/ că nu-mi mai scrii, demult, scrisori!// Îmi pun, de-a dreptu-n coastă spada,/ oțelul vreau să zic, dar nu/ mă lasă liber lumea, strada/ cum nu mă lași, desigur, tu/ că este frig în urma noastră/ deși mișcăm aceiași pași/ și-ntrezărim prin moina-albastră/ un tren de marfă cu nuntași.//...Măcar de-ar rugini cutia/ cu fructe păcătoase, ori/ măcar de-ar plânge pălăria/ că nu-mi mai scrii, demult, scrisori...”. Artizanul plin de dexteritate exorcizează tristețea amintirii în jocul imaginilor, în plăcerea rostirii, în melodia spunerii duioase. Poezia devine astfel un purgatoriu sufletesc: „Se scutură, sub viscol, bagdadia./ Stăm singuri de cu seară până-n zori./ La colțul străzii moare băcănia,/ tu stai la geam și-absentă te-nfiori,// ți-e foarte greu în noaptea deslânată/ să suni din creștet până-n temelii.../...Era, demult, un trup superb, de fată/ de care ai uitat?...ori poate-l știi?...// A mai rămas un jar nestins în vatră./ Inelul vechi te-ajută să suspini./ E-aproape trist s-auzi cum molii latră/ și cum îmbătrânesc, în noi, delfini”.
Ultimele volume („Interiorul căderii”, „Doi”, „Plural în singurătate”) impresionează prin dexteritatea prozodică, prin muzicalitatea sugestivă, ca și prin capacitatea poetului de a se menține într-un rafinat registru ludic, îmblânzindu-i amintirile dureroase, ca și viitorul, privit cu ironie amar-zîmbitoare: „Revolut prin vară...Armii lungi de fluturi/ asaltează-n trombă, bordul cu măslini.../ Sunt zălog la poarta unde pelerini/ trec din mână-n mână traista (ca rebuturi!)/ Nu ajung să mântui...N-am căderea...Nu se/ vede nici combina ce m-ar face zob/ pe triorul care scoate bob și bob/ tremură costreii secerați de tuse.// Sub (constat!) grunjosul franj vădind ponoase/ îmi astâmpăr foamea consumând copaci,/ a venit, se pare, târla de burlaci/ duplicând, prin șure, doamne tenebroase.// Sănătos la minte sunt și dau solie,/ simt, în loc de jgheaburi, șnururi (ori papuci!)/ ah, salata verde, tinere lăptuci/ cum mai trece vremea fără să ne știe!”.
În formula ei ludică, fantastă, livrescă, disimulând suferințe reale și adânci prin dexteritatea versificației și sugestiile muzicale, poezia lui Nicolae Neagu este a unui poet veritabil, care a avut (și mai are) cu adevărat ceva de spus.

*

CÃ POETUL mai are ceva de spus o dovedesc cele două plachete apărute după antologia din 2005. Primul – "Jocuri, jocuri de copii (niscaivale fantezii)", Biblioteca Pedagogică Națională „I. C. Petrescu”, AIME, București, 2006, 42 pag. – e dedicat (cel puțin la prima vedere) copiilor.
Poetul Nicolae Neagu a văzut lumina zilei în satul Ionești, nu departe de Găești, oraș în care s-a stabilit definitiv de câțiva ani, părăsind rumoarea capitalei. Găeștiul, ironizat de Arghezi în „Balada maeștrilor” („cum la Găești, pe vremuri, fu neică sau jupâne”), amintit ici și colo în câte-o schiță, o povestire sau un roman, când personajul se află într-un tren care merge de la București la Pitești sau de la Pitești la București și, eventual, coboară să ia o sticlă de apă, ironizat cu melancolie pentru noroaiele sale proverbiale de către Șerban Cioculescu sau pentru străzile sale colbuite de către fiul acestuia, cată să devină, prin acțiunea literară a prozatorilor de azi ai zonei, topos literar. Asta și simte Gheorghe Anca, însoțind plachețica nu foarte arătoasă pe dinafară, dar plină de surprize pe dinlăuntru, intitulată „Jocuri, jocuri de copii” și subintitulată „Niscaivale fantezii”, cu următoarele versuri: „baba-oarba pereție/ strigi Pandora la cutie/ scrii a lui Brâncuși sculptura/ cu Arghezi și Mitzura/ țurca bașca râs de porci/ din marocco te întorci/ ca Vissarion mai doct or/ perpelit în raze doctor/ jocuri foarte dialecte/ de copii și frați poe(c)te/ și flăcăul și bătrânul/ în persoana ta îngânu-l/ singur și copiii-acești/ la o minge din Găești/ Nicolae Neagu joacă/ doina-n versuri pe Răstoacă”.
„Jocuri, jocuri de copii” este, după cum precizează Nicolae Neagu pe ultima copertă, a 41-a carte a sa și a 11-a dedicată copiilor. Dar este și nu este o carte pentru copii, așa cum „Amintirile...” lui Creangă, textele lui Ion Barbu sau cele ale lui Arghezi și chiar ale lui Topârceanu, Marin Sorescu ori Jacques Prévert sunt și nu sunt. Este, prin urmare, ca și textele celebre amintite și ca și altele, nenumărate, o carte pentru copiii între șapte și șaptezeci și șapte de ani (dacă nu cumva între opt și optzeci și opt!), și cu deosebire pentru cei mai înaintați în vârstă (și mai tineri la suflet). Lăsând gluma la o parte, trebuie să observ că, în versurile sale pentru copii, Nicolae Neagu pune întreaga lui măiestrie de artizan și de prestidigitator de cuvinte și, nu o dată, de sentimente. Cu neapărata precizare că poetul nu mimează niciodată trăirea, doar că o trece printr-un filtru livresc și printr-o mare disponibilitate ludică.

PRIVITE din exterior (adică la un prim nivel de lectură), versurile din placheta ilustrată de Floriana Hilohi prin agreabile desene (care-mi amintesc, totuși, relația cu textul a lui N. Teișanu din placheta „După melci”) chiar inventariază jocuri ale copilăriei – țurca, hoții și vardiștii, mija, șotronul, baba-oarba, lapte-gros, rișca, trasul de sfoară ori uitata oină strămoșească. Poemele sunt însă mici narațiuni scrise în cheie (inclusiv stilistică) dublă, povești ale jocurilor copilăriei, dar mai ales ale retrăirilor acestora la vârsta matură, prin amintire și prin boarea cărților. Artizanul știe bine să contopească nu doar vârstele, dar și limbajele, să potrivească lângă cuvîntul din limba comună un neologism, iar lângă acesta un arhaism cu parfum livresc ori o îmbinare de cuvinte din micul argou al elevilor. Poetul se copilărește cu voluptate, legănându-se ca într-un hamac (de vorbe), între ieri și azi, între trăire și retrăire, între viață și text: „Desenați, vă rog, pe lut bătut/ sau pe-aleea dintre blocuri, seara,/ când s-a mai împuținat papara/ soarelui ajuns la azimut;// când prin frunze-adie zvon de zbor/ și amiaza pare să decadă/ într-un vârf de cer cu palisadă/ (sacagiu în post pe foișor);//când pendula bate ora cinci/ cu cinci sonuri grave și egale/ să te-ncurce bruma de sandale/ mai ceva ca portul de opinci// și de-aceea liberați de ba-/ retele ca vrabia de tocuri/ să recurgi, din sutele de jocuri,/ la șotronul pus de careva.// Iei, în consecință, din poznar/ crida care urme albe lasă/ și pictezi, din gând, cea mai frumoasă/ (unora le iese foarte rar)// scară cu pătrate emergând/ dintr-un cap în celălalt, în cruce,/ și-uite-așa: privești și te seduce/ planul principal din plan secund.// După ce minunea-ai săvârșit/ cauți pietricica lățuiată/ și aștepți ce-o fi, băiat sau fată,/ să se iște-n preajmă...În sfârșit// iată-l pe Ionuț al lui Păsat/ (un coleg de clasă și de scară)/ «N-ai mai fost demultișor pe-afară»/ zici, iar el își scarpină-ndesat// nasul borcănat ca un cartof.../ P' ormă încetează și îți zice:/ «N-am mai fost, e drept, dar știi, amice, / am avut la mate of! Și of!// Hai, nu joci?» (te caută-n răspăr)/ «cum să nu?» «Atuncea dă-i la rame.../ Azi te bat (că scrie-n telegrame)/ cum bați prunii toamna.» «' ntr-adevăr?!»// Îl privești pieziș: tu știi precis/ că nu are sâmbure de prună/ prună-n prunii lui!)...No, asta-i bună, // am să-i dau, de mâine, un zapis”. Precum se vede, miza textului este pe de o parte existențială, pe de alta stilistică. Aceste „niscaivale fantezii” nu duc jocul la profunzimi misterioase (ca-n REM de Mircea Cărtărescu), ci rămân, marcate livresc și sentimental, la nivelul pojghiței ludice. Dar și în ludicul pur, în aparență gratuit, pare a miji, odată cu adierea expresiei barbiene, semnificația disimulată sub aerul hermetic: „«Una, mija, matica/ sabia cu tactica,/ gârlici, cotârlici,/ ieși afară bob...» Ce zici // despre a numărătoare/ unde toată lumea are/ că de-ar fi să iei zăbavă/ la nisipul din otavă/ bobul aspru de răsură/ s-ar încinge de căldură/ și ar fi să-l treiere/ trompe (trei) de greiere.// deci, precum am stabilit/ între prânz și asfințit/ iese Gică la portiță/ învârtind o piuliță/ «că-l așteaptă Talion/ călător prin Babilon/ cu căruța satului/ și caii-mpăratului»/ dar când vru să se întoarne/ îl învinseră trei goarne. //«Să reluăm a număra»/ cere domnul Mucava./ Basta! Deci, că eu încep/ să dau vorbei strâmte cep./ «Unii, dunii,/ trinii, panii,/ șușchii, rușchii,/ codrii, modrii,/ tiric, pic...» Mai vreau să zic;// «Unilica, titilica,/ titipana, pogorana,/ da de, da divorț,/ pantacica, cicalete,/ poponete, țânc...»/ Pușca la oblânc/ că de mine (nu de tine)/ ghinionul se tot ține/ și mă-mpinge de la spate/ în grădină la Stamate/ unde moțăie aluni...// ...Dă-i încolo de nebuni!”. Artizanul Nicolae Neagu, sedus de vorbe și de ritmuri, dă, în placheta sa, o probă strălucită de măiestrie lexicală și prozodică, dar face și dovada unei inalterate sensibilități. Vârstele și limbajele se logodesc în text într-un mod difuz și învăluitor, iar desenul final spune, cu melancolie reținută și demnă, ceva și despre carte, și despre viață: „Acum, când sunt aproape de-ncheiere,/ îmi dă târcoale-un gând, necontenit./ Citit-ați, oare, cartea cu plăcere/ sau sunteți fericiți că s-a sfârșit?// Așa cum, într-un timp de plictiseală,/ pare că ceasul scârțâie, olog,/ și neștiută lecția, la școală, /se-nfige, mai adânc, în catalog?// Nu știu și-aș vrea să aflu. Mă apasă/ o îndoială ca o faptă rea./ Ce bine-ar fi să pot striga: nu-mi pasă!/ Și-am chiar strigat, dar nu era așa.// De-aceea vă propun, ca să se vadă, / dacă v-am plictisit sau v-a plăcut,/ un pact: să-mi bateți tocul cu zăpadă/ la cea dintâi zăpadă ce-a căzut,// să-mi bateți pleoapa, mâna obosită,/ cu care scriu, mai șterg și mai refac.../ De nu,-mi lăsați o șoaptă îndulcită/ pe frunza celui mai pitic copac.// O voi găsi, fiți siguri, nu se pierde/ nimic din ce șoptim, din ce-am șoptit/ și trecătorul, eu, prin iarba verde,/ mă voi simți, cu șoapta, răsplătit”.
Privită din această perspectivă, placheta lui Nicolae Neagu, pe care autorul pare a o considera, oarecum în joacă, un soi de Ultima Thule, este un sensibil testament poetic și existențial. Căruia, având în vedere prospețimea sa lirică, îi prevestesc un apropiat codicil. Și nu numai unul.

CODICILUL PREZUMAT nu întârzie, materializat în placheta „Scrisori neexpediate” (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2007, 72 pag.). De ce neexpediate, când poetul le-a făcut cunoscute, e o chestiune mai puțin semnificativă, care însă ar putea fi discutată, sugerându-ne, bunăoară, ideea că ele ar fi fost să fie postume, dar, din spirit ludic, autorul ne-a înșelat, cu ironie malițioasă, așteptările, făcându-ni-le, totuși, cunoscute. Ca și cum și-ar fi anunțat (aidoma lui Dimitrie Stelaru pe vremuri) decesul în jurnale și s-ar fi amuzat văzând ecoul evenimentului fictiv.
Nicolae Neagu, autor a peste patruzeci de volume de proză, teatru și poezie, este un scriitor care și-a nutrit scrisul aproape exclusiv din propria biografie, peste care a adăugat ecouri livrești. Când n-a avut un eveniment în propria-i viață, poetul (sau prozatorul) l-a inventat, așa cum se întâmplă și acum, când ar fi să ne dea o carte gravă, pe tema sfârșitului apropiat. Dar ne dă o carte agreabilă, de exorcizare a unui eveniment pe care, pe de o parte, îl simte foarte aproape, iar pe de altă parte, pare a-l considera glumă. Căci, parcurgând placheta, senzația înscenării întâmplării ultime, în posibilitatea producerii reale a căreia poetul nu vrea, de fapt, să creadă, este, cu fiecare poem adăugat, mai puternică.

NUTRITÃ, în bună parte, de momente de grea cumpănă existențială și sufletească, poezia lui Nicolae Neagu este o modalitate de exorcizare a spaimelor, a încordărilor, a derutei, fluidizate în sprinteneala ritmurilor, în dexteritatea rimelor, în jocul cuvintelor suculente, al aluziilor mai mult sau mai puțin licențioase, al declarațiilor inafatuate, nonșalante, al autoironiei și al tristeților șăgalnic-trubadurești. Este o poezie care-și refuză cu obstinație fondul grav, metafizic, dizolvându-l cu dezinvoltură ironică în artificii și mici explozii formale. Dar, dincolo de jocuri și dincolo de întreaga strategie a exorcizării lirice, tristețile se insinuează discret: „Așadar, spre stingerea de zi,/ când se-ngână roua cu lumina/ și decade-n negru cornalina/ știu, de bună seamă, voi muri.// Înțeleg că e absurd și slut/ jocul de-a sfârși pe vechea stradă,/ însă trupul s-a grăbit să cadă/ unde cel mai tare l-a durut:// lipsa unui martor nechemat/ lângă prințul palid care-aș fire/ dar aici e stranie zidire –/ că și mort mai par îngândurat.// Totuși, «după mine și-un potop»,/ mai apuc să zic, dar cui să-i pese,/ m-am înghesuit și nu-mi mai iese/ mersul (ca spectacol) în galop.// Și mă duce ca un car cu lei// copleșiți de sumbra adunare;/ cine amuțește astfel moare,/ și pe asta pun, în fapt, temei.// Nu vă-nchipuire că regret,/ nici vă dea prin cap că m-aș întoarce:/ de decenii caierul îmi toarce/ ultima iubire pe tapet”. Asumându-și condiția existențială și lirică, poetul notează (epistolar sau diaristic), într-un fel de fișă de observație mai mult sau mai puțin clinică a propriei stări interioare, dar și a evoluției temperaturii poetice proprii, stările schimbătoare și incertitudinile corporale și sufletești, adierile memoriei și presimțirile vagi, topind și disimulând totul în voluptatea spunerii și a jocului ei, schimbând fondul tragic cu masca veselă, clovnescă: „Sunt ostenit ca drumul și pârjolit cu iarbă,/ de-atâta uscăciune mor bivoli pe izlaz,/ e parcă o stridență, o-ncrâncenare oarbă/ spre care urc, pe șine, la cel mai trist macaz...// E o pecete pusă de-a latu-n cronici sure,/ cum Dumnezeu, se pare, o a slujit pre ea,/ de ani bătuți pe muche, oricum, cu linii dure,/ au stat cărunți și tulburi mulțimi sub cercevea...// Bătrân? Nu încă, după răbojul cu cresteze,/ și mai cu seamă după amurgul încă viu.../ ...Într-un târziu de zile vor deveni proteze/ aprozii primăriei, urâți, din câte știu...// ...Și tot urâte fete se vor muta-n spitale/ de-olaltă cu brancarda ce zgâlțâie nebun.../ Eu sunt poetul tragic cu-o sută de semnale/ că seceta durează de luni în alte luni// când, copleșit de milă, Divinul trage targa/ în dosul magaziei și pe uscat o ia/ cam până-n fundul curții, acolo unde varga/ pedepsei corporale o a învins pre ea”.

EXORCIZAREA sau, ca să fiu mai în tonul poeziei lui Nicolae Neagu, fentarea sfârșitului apelează și la strategia iubirii. Poetul se amuză jucând rolul unui crai bătrân, elegant și irezistibil, și afișează o superbie masculină mai curând mimată decât reală, expunându-și când melancolic, când orgolios panoplia cu trofee. Argoul șmecheresc-șăgalnic al unei alte vârste, pe care bătrânul Don Juan o joacă, amestecând ironia cu tristețea, realitatea cu iluzia și viața cu cartea este și el o formă de depășire a crispării, dar și o modalitate lirică bine intuită prin care criza sufletească este filtrată subtil, sugerată, iar nu clamată: „Singurătatea e o cale-ngustă/ din care crești (sau scazi), dar nu aduni./ Chiar dacă stai la pândă, de sub fustă/ n-o să apară coada de păuni.// O floare rară-i aia de mușcată/ și încă frunza-n dungă de porumb./ Oricând sunt nopți, dar nu ca altădată/ când osteneai de-a pusu' jos, pe dâmb.// C-un brânci surpi trampa (ca bucătărie),/ la fel ai îndoi un geam măcar./ Mai sunt trei ceasuri până la chindie,/ când cad de-a latu-n rolul de frânar;// că fiind la penze o roiesc prin târlă/ să inspectez mioare date-n pârg/ și nu știu, zău, de ce, pe cine urlă/ gagicile ce fac dejurna-n târg// sau lor le pasă, doar, de ce-i mai bine?/ Ghicesc răspunsul, însă tac chitic./ S-ar cuveni să-mi fie, vai! rușine/ de ce zisei, de ce-aș putea să zic,// dar vina o împart cu-o marjoretă/ ce știe totul nemaipomenit.// Ah! panoplie, și mai ah! trompetă,/ cum mă asigurați că n-am murit!”.
Iluzia erotică, visul exotic, amintirea, inventarele mai curând fictive decât reale sunt ingredientele care fac singurătatea suportabilă, dirijând, totodată poemul către anecdota simpatică, iar nu către metafizica încordată, care n-a fost, nu este și nu va fi niciodată specialitatea lui Nicolae Neagu: „Mă ia cu scârț de două zile pline/ și tot de-atâtea mă ciucesc la geam./ Cine încearcă-așa să știe bine:/ ce de haram a fost s-a dus haram.// E o lentoare-n gest, ba chiar și-n faptă,/ atâta cât să par robit de somn;/ cu toate astea mai ucid, prea-coaptă,/ clătita rezervată pentru domn.// Că domnul își conduce berăria/ cu mâini de fier din seară până-n zori.../ Ah! Am iubit fenmei de clasa-ntâia,/ dar nu mai mult de patru sau cinci ori.// Mă simt sătul? Doar la un colț de masă,/ iar masa lungă, s-o privești din prag./ Călătorește diva cea țâfnoasă/ Ce-o știu de mult și de-aia mă mai bag.// Aștept, de-aceea, să-ntrerupă statul/ în depărtata urbe Zanzibar,/ că o păzește strașnic ipistatul/ și n-o slăbește un minut măcar.// ...Și mi-e urât în mijlocul de noapte/ și m-aș tot duce fără să mă duc,/ cum e trecut demult de ora șapte,/ mi-e silă că se lasă cu bucluc”.

SPAÞIUL în care se consumă, neștiută, drama disimulată clovnesc în comedie lirică a poetului este târgul populat de figuri livrești, mai curând amintire decât realitate, cu gara lui din care nu pleacă trenuri, și, desigur, locuința sa mai mult sau mai puțin bacoviană, în care singurătatea nu înspăimântă și a cărei pace nu e nebunie, pentru că locatarul o tapetează cu iluzii.
Dar, în același registru cvasiumoristic, punctat de tristeți și melancolii, el redescoperă sau reinventează spațiul matricial, recuperator și izbăvitor totodată, al nașterii, al copilăriei și al amintirii durabile: „Undeva, cândva-ntr-un loc anume,/ prins în două râuri (căpătâi),/ pe o ploaie bună de legume,/ m-am ivit, convins să mai rămâi...// Era-n mijloc de cuptor, o pită/ aburind sub țestul dat în copt,/ și era o oră potrivită,/ Că era de zece după opt.// Încă nu se aprinsese lampa,/ sticla ei mai scârțâia zmucit,/ și era o patimă cât rampa/ peste care berzele-au clocit...// De clocit vorbește și Gheorghiță,/ șef jandarm al postului Gherghești,/ când adoră pui de prepeliță:/ „Mama mă-sii, că frumoasă ești!”// Își privește din înalt nevasta,/ el, stejarul falnic dar mlădiu.../ Se topește de iubire glastra/ la fereastra pusă de geamgiu...// „Cum îl cheamă?” – se trezește dânsul/ întrebându-și soața, și ea – „Ghici!”./ „N-o să-i zicem Tunsu-Feregunsu,/ nici Ivan Turbincă, nici și nici!”// „O să-i spunem simplu, Nicolae” –/ hotărâră amândoi, în cor.../ ...A mai treierat un snop de ploaie/ ce-a decis un secol să nu mor...// Eu mă străduiesc să țin înscrisul,/ fac ce știu și mai trăiesc puțin,/ mii de ploi au colindat Parisul,/ iar eu vreau să zic, dar mă abțin...”.
Abia schițat, spațiul acesta, marcat de amintirea bunicului, a mamei, a tatălui, a vecinelor și vecinilor care au ceva din locvacitatea, din umorul și din modul de a gândi al Bulzeștiului sorescian, de care Ghergheștiul autorului acum găeștean amintește și fonetic, dar și de figuri prezente, înscrise parcă într-un proces ciclic, dă sens întregului univers de gânduri, presimțiri și sentimente conturat cu o nonșalanță jucată în micul volum al lui Nicolae Neagu. Care e departe de a fi doar încă una dintre numeroasele sale cărți de poezie.


POST-SCRIPTUM: Rândul autorului comentat aici ar fi fost să vină, în acest serial critic, mai târziu. Dar în dimineața celei de-a treia zile de Paște, poetul Nicolae Neagu, care locuia singur, în frumoasa sa casă din centrul Găeștiului, s-a pomenit în locuință cu (probabil) doi indivizi, care l-au torturat cu sadism în scop de jaf, lăsându-l fără simțire, stare în care a fost, mai apoi, găsit de un nepot de frate. Iată că, în zilele noastre, în România, nu doar poezia, dar și poeții sunt în primejdie. Nicolae Neagu se află internat în stare extrem de gravă la Spitalul de Urgență Floreasca, din București. Biografia i-a furnizat, în chip dramatic, un ultim subiect pentru scrierile sale, dar sunt foarte puține speranțe ca poetul și prozatorul să-l mai poată exploata.
Evident, brava Poliție Locală, soră mai mică a Poliției Naționale, nu prea are indicii asupra făptașilor.
Chiar în aceste zile se află sub tipar, la Editura târgovișteană Bibliotheca, un ultim volum de versuri al poetului.

POST-POST-SCRIPTUM. Pe data de 17 iulie 2009, poetul Nicolae Neagu a încetat din viață la Spitalul Floreasca, fara a-și fi revenit vreo clipă și fără a putea să vorbească despre cei care l-au atacat. Poliția ar avea bănuieli, dar se pare că nu prea are (sau nu prea poate sau nu prea e dispusă să obțină) dovezi.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!