poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3091 .



Archaeus
eseu [ ]
Sau despre Eminescu și Hegel Colecţia: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pigudel ]

2007-12-26  |     | 



În amintirea mamei mele, cea plină de minunății, de la care am învățat să pun învățătura mai presus decât viața
Moto: ,,Drumul spre Eminescu este însuși drumul către sănătatea acestui popor’’(Nicolae Iorga).




Ca și Goethe, Eminescu a avut ,,vocația istoriei’’. Cumva el visa ,,goethean’’ - un ideal realizabil într-o vreme viitoare nu prea îndepărtată, crezând că dacă trecutul românesc fusese nespus de măreț și viitorul românului va fi mare. Așadar, ,,mântuirea’’ o reprezintă orientarea spre paseism care este este o consecință logică a ,,veacului de aur’’. Din moment ce ’’Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini / Descălecători de țară, dătători de legi și datini, / Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră / De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră’’-se poate spune că problema esențială cu care se confruntă ,,Eminescu gazetarul’’ era prezentul. Este demn de subliniat că această problemă apărea și la Goethe, profund nemulțumit de pasivitatea și fuga de acțiune specifică intelectualității germane din vremea sa: ,,De i-am putea aduce pe germani, ca, după pilda englezilor, să facă mai puțină filosofie și să aibe mai multă forță de acțiune, mai puțină teorie și mai multă practică….’’. Desigur, altele sunt datele problemei…Pentru că ,,epoca noastră ’’ este o epocă de naștere și de trecere spre o nouă epocă. Geniile apar tocmai pentru a scoate ,,omenirea din impas’’, la răscruce de drumuri trasând direcția și arătând ,,drumul spre centru’’. Atingerea centrului, spunea Eliade, se poate realiza prin reamintirea adevărului și prin recunoașterea lui. Acesta este drumul filosofiei din punct de vedere gnoseologic, ceea ce presupune nemijlocit ajungerea la ,,conștiința de sine’’ a lui Hegel.
Adevărul real, cel care ne dă măsură și certitudine va fi așezat de către Socrate în om, alcătuind chiar centrul ființei sale. Cu câteva sute de ani înainte de Socrate, Upanishadele anunțaseră: tu ești asta / acesta !(ta twan asi). ,,Asta’’/,,Acesta’’, adică Brahman, realitatea absolută, identică cu Atman, cu sufletul (în sens de ,,spiritus’’) omului. Or, acest ,,drum spre centru’’ al filosofiei va fi realizat tocmai și în primul rând de către Hegel, cel care a năzuit să fie filosofia însăși….Astfel încât, ,,cel care a fost însăși Poesia’’- nu putea să nu se întâlnească, chiar și în ,,incompatibilitatea fondului și naturii sale’’ cu autorul Fenomenologiei spiritului pe care ,,am înțeles-o doar eu și bunul Dumnezeu’’.
Cum se știe, ideea de bază a filosofiei sale –este aceea că mersul lumii, al existenței reale, în dezvoltarea ei progresivă are o rațiune proprie, speculativă prin excelență –care corespunde atât naturii, cât și artei ori moralității: e vorba de o rațiune specială căreia nimic nu-i poate rezista. În fond, până aici, nihil nuove sub sole. Această concepție se bazează pe anterioarele contribuții aduse în filosofia europeană din epoca modernă de Fichte și Schelling. Fichte pornea de la subiectul în sine al lui Kant, de la ,,eul pur’’ prin a cărui activitate ,,se clădește întreaga lume’’. Printr-un ,,prim act originar’’, eul se instituie, se pune pe sine ca ,,identic cu sine’’. În al doilea act, el se va delimita de opusul său ,,non-eul’’, care este însă, tot o creație a sa. Actul al treilea e al recunoașterii de sine a eului ca sinteză a limitelor sale. Prin teză, antiteză și sinteză se realizează procesul de creație a lumii, de dezvoltare și identificare finală a propriului ei creator. Pe aceeași linie, Schelling, renunță la eul subiect și postulează în spirit obiectiv, identic și el ca natură, care nu-i altceva decât o materializare treptată a acesteia. În istoria omenirii asistăm însă, prin Fenomenologia spiritului -la drumul invers de spiritualizare a naturii și de ,,revelare treptată’’ a absolutului, a ,,spiritului absolut’’, cum îl va numi Hegel. Acesta va fi, de fapt, enormul său merit : descrierea absolutului prin triada teză-antiteză-sinteză.
,,Istoria filosofiei’’ constituie obiectul fililosofiei și al meditației sale, afirmând că ,,istoria filosofiei este identică cu sistemul filosofic dezvoltat în timp’’. Acest lucru nu l-a mai spus nimeni până la el.
Spiritul absolut este gândirea (în sens aristotelician) sau Ideea care se regăsește pe sine și care e identică cu Dumnezeu. Aceasta însemnă că întregul proces nu-i altceva decât procesul dezvoltării gândirii ca Idee și anume: mai întâi în sine și pentru sine, în cadrul ei logic, apoi – opunându-se sieși, ca altceva în cadrul naturii și, în fine, întorcându-se la sine în forma spiritului. Gândirea are trei momente, trei facultăți : intelectul, rațiunea negativă și rațiunea pozitivă. Dintre acestea, numai rațiunea negativă e dialectică. După Hegel, gândirea nu se poate opri la nivelul dialectic- ci trebuie să depășească acest moment, printr-o sintetizare a contrariilor. Hegel aplică ,,schema lui Fichte’’ în forma tezei și antitezei excluzându-se reciproc, contrazicându-se, în forma sintezei unificând-se amândouă. De fapt, cele trei momente nu sunt momente ale gândirii, ci sunt momente ale ,,speculațiunii’’, formă distinctă atât de intelect, cât și de rațiune; ele devin: ,,momentul identității’’, momentul ,,opoziției’’ cu sine, momentul ,,unității’’cu sine, iar forma logicii speculative e forma ,,identică cu sine’’care se opune sieși și care se reunește cu sine. Pe aceasta Hegel a numit-o Ideea.
Ideea nu este un produs al rațiunii (ca la Kant) și nici nu sălășluiește într-o lume aparte (ca la Platon), ci ea, una fiind, reprezintă în același timp totul (ca la Parmenide : ,,a gândi e totuna cu a fi’’), identică cu Dumnezeu, dar nu intră într-o formă finită oarecare, ci într-un proces de lungă transformare de sine până la momentul revelației de sine, ca Idee, ca fiind rezultatul propriului său proces de autoproducere, de a se pune, de a se opune sieși.
Ideea, fiind identică cu Dumnezeu, revelația speculativă este impusă de Dumnezeu, care se revelează pe sine, cum o făcea Moise în Pentateuh…
Ideea, ,,conștiința de sine a Absolutului’’, ,,tunetul de fanfară prusac’’ din filosofia hegeliană va fi metamorfozat, turnat și topit în versul eminescian, constituindu-se în cheia de boltă a viziunii sale poetice : ,,În orice om o lume își face încercarea / Și spiritu-Universului s-opintește –n van / În orice minte lumea-și pune întrebarea / Din nou - de unde este și unde merge. Floarea / Dorințelor obscure sădite-noian’’.
Această ,,lume care-și face încercarea’’ mai apăruse la Pascal, Eminescu observând perfect similitudinea: ,,Toate generațiile câte s-au perindat de-a lungul secolelor cât a se considera un singur om care trăiește pururi și învață pururea’’. Iar ,,Acest om se cheamă Archaeus’’, forța generatoare a vieții, care menține echilibrul în organism și care este supusă influenței plantelor și astrelor.
,,Spiritul Universului’’, Archaeus reprezintă o constantă gravitațională a filosofilor, medicilor și chimiștilor din evul mediu. Foarte pregnant apare la Van Helmont și la Paracelsus. În filosofia românească apare la Cantemir. Din punct de vedere ,,alchimic’’, Eminescu este foarte aproape atât de Paracelsus cât și de Goethe: ,,în stomacul plantei - zice Goethe se începe dezvoltarea. Fără acest stomac, fără actul de mistuire schimbarea formelor angulare a lumii anorganice în cele ovale și frumos formate a organismelor cu dezvoltare înaltă, n-ar fi început nicicând’’. Parcă parafrazându-l pe Goethe, Eminescu afirmă că ,,ar fi existat ca o idee, ca o copie după un manuscris care s-a pierdut și despre care nimeni nimic nu știe, deși a existat, ba există în creierul naturii; și cu toate acestea sunt momente în viață în care aceste trei elemente ale minții noastre: timp, spațiu, cauzalitate, aceste sertare în care băgăm o lume dispar pentru o clipă’’. Ca fenomen diferit, acest mare gând eminescian poate fi interpretat hermeneutic și în legătură cu Giovanni Pico della Mirandola: ,,O, Adame! Nu ți-am dat niciun loc sigur, nicio înfățișare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru ca acel loc, acea înfățișare, acele îngăduințe pe care însuți ți le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândești și să le stăpânești după voința și hotărârea ta.(…) Tu, neîngrădit de niciun fel de opreliști, îți vei hotărâ natura prin propria-ți voință în a cărei putere te-am așezat.Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să privești mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care însuți o preferi, ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste.Vei putea să decazi la cele de jos ce sunt lipsite de inteligență, vei putea prin hotărârea spiritului tău să renaști în cele de sus ce sunt divine’’.
Așa stând lucrurile, Archaeus este, de fapt, ,,singura realitate de pe lume’’, ,,alfa și omega’’, condițiile a orice posibilitate ce sunt în capul nostru, el reprezintă totul: ,,-Ascultă-mă nepoate, tu ești un prost, zise el. Ai auzit tu vreodată despre Archaeus? -Ba nu. -Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri - este tot. Am să-ți spun eu îndată cine e Archaeus, numai mai întâi bea-ți paharul de vin și ascultă următoarele cuvinte ale moșului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, și dacă ar fi imposibilă, n-ar exista. Ce este imposibil? Condițiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să li se supuie. Aice-i timpul cu regulile lui matematice, aicea spațiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, și dacă le ștergi pe acestea…și un somn adânc le șterge pentru câteva ore…ce simțământ ne rămâne pentru acest interval al ștergerii? Nimic. Și ai vedea departe, departe în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pare a nu pricepe bine, până bagi seama că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea o reminiscență slabă despre ea. Dar închipuindu-ți cum că toți oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscență de memorie ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca și când ai privi-o cu stecla așezată normal la ochi…ba s-apropie așa încât toată scena ți se așază în cap. Cum va fi arătând capul unui om care are o operă ori o dramă în el, cu oamenii ei interesanți, cu pânzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui…Un teatru întreg în care sufletul lui, ghemuit într-un colț al sălii, e singurul spectator ’’.
În Scrieri politice și literare, ,,Spiritul Universului’’ este prezentat ca proiecție schopenhauriană. Concluzia ce se impune din aceste texte cu privire la ,,hegelianismul’’ poetului național nu este una pozitivă, în sens de adept al lui Hegel: cele două mari spirite pulsează aidoma, cu marea diferență – că sunt antinomice. În Ms 2255, Eminescu nota despre Hegel: ,,…Ceea ce facem noi singuri în gândire face și natura în puteri, din care cauză ajunsese și Hegel să spuie că orice există este un silogism, pe când tocmai inversiunea ar fi tocmai adevărată: silogismul este un mod de existență a cugetării, el este o existență a oricărei alta, o specie subordonată genului existenței ’’.
În profund spirit hegelian, Eminescu conclude că ,,istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu’’; numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării și–a faptei constituie meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândorura e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezenți decât a celor trecuți. Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale care e menită de a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor munca generațiunilor trecute, care pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complexul de cugetări care formează idealul lui, ,,cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg’’.
Dar cel mai hegelian este Eminescu atunci când vorbește despre ,,spiritul omenirii călare pe cal [Napoleon]’’: ,,Când gândește cineva că neînsemnata mărime a focului omenesc nu stă la fel în raport cu puterea, cu imensitatea voinței, cum că omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru niște patimi cumplite, când gândești cum că purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul și același principiu de viață încolțește în mii de flori din care cele mai multe se scutură la drum pe jumătate, puține rămân, și aceste puține au în sfârșit aceeași soartă, atuncea vezi cum că ființa în om e nemuritoare’’.
,,Spiritul Universului’’ este cel care dictează tot ceea ce se întâmplă, el este ,,punctul originar’’ al lui Eminescu, este totul: cuvântul, Dumnezeu, spiritul, eul, spațiul, timpul, conștiința, ochiul, cântecul, lumina, națiunea, lumea întreagă…este ,,lumea ideii’’ ca ,,desfășurare a cugetării lui Dumnezeu’’. În timp ce ,,istoria cugetă’’, fenomenul este manifestarea unor necesități ,,rezultatul unui întreg lanț de cauze’’. Filosofia va revela că ,,Dumnezeu e biruitor’’ și că istoria lumii nu urmează altceva decât planul Providenței. Toate popoarele se succed, generațiile sunt perisabile și ele se înscriu în spiritul divin: ,,der Weltgeist ist der Geist der Welt, wie er sich im menschlichem Bewüsstsein expliziert’’.
Dincolo de tot felul de percepții, de interpretări social-politice, filosofice, istorice, ideologice -,,marea lucrare a lui Eminescu’’ este iubirea, o iubire pătimașă, patetică, jertfelnică și mioritică, dantescă…Oricâte teorii –psihologice, politologice, liberaliste, psihanalitice etc am lua în discuție, toate până la urmă se dovedesc a fi perisabile ori insuficiente. Ceea ce contează cu adevărat până la urmă este actualitatea lui Eminescu sub o formă sau alta. Ca și Hegel în filosofia modernă, Eminescu este ,,un ocean’’ ori ,,un imperiu de gânduri’’ , iar noi nu putem decât să adăugăm mereu câteva picături în marea de amar.
Cum spunea Lucian Blaga cândva, ,,ne plimbăm prin ideea de Eminescu’’, iar aceasta este însăși ,,ideea de românesc’’ care trebuie să fie mai mare decât orice este uman, frumos, genial. Este Archaeus.
,,Pururi tânăr’’, Archaeus renaște mereu, cum ar spune Hegel- se obiectivează. Îmbracă ,,forma Necesității’’ iradiind în spirit ca formă supremă de manifestare.
Constantin Noica l-a numit ,,omul deplin al culturii românești’’ tocmai pentru această nepereche obiectivare în limba română. Inerția ,,netrebniciei românești’’ a făcut ca și la-nceput de secol XXI să nu respectăm ,,testamentul lui Noica’’ privind publicarea integrală a caietelor lui Eminescu. Mai puternic decât oricând, ecoul înjurăturii lui Noica trece prin noi ca zgomotul unui cutremur: ,,…mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin Noica’’.


Bibliografie:

1.Eminescu, Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;
2.Eminescu, Mihai, Poezii. Proza literară, vol.I-II, ediție de Petru Creția, Editura Cartea Românească, București, 1978;
3.Hegel, G.W.F., Fenomenologia spiritului, traducere din limba germană de Virgil Bogdan, Editura IRI, București, 1995;
4.Goethe, J.,W., Scrieri alese, Editura pentru Literatură, București, 1968;
5. Noica, Constantin, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1991;
6. Mirandola, Giovanni Pico della, Despre demnitatea omului, Editura Ștințifică, București, 1990;
7. Schelling, F.,W., J., Filozofia artei. Despre relația artelor plastice cu natura, traducere din limba germană de Radu Gabriel Pârvu, notă introductivă și studiu de Gabriel Liiceanu, Editura Meridiane, București, 1992.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!