poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2554 .



Pădurea și omul
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2015-09-20  |     | 



Pădurea și omul

Pădurea
La început a fost pădure. Pădure, pădure, pădure. Se-ntindea oriunde priveai cu ochii. De fapt, atunci nici nu era pădure. Erau doar copaci. Copaci mari, uriași, cu coroanele înalte căutând lumina soarelui. Alți copaci căzuți de-a valma în toate părțile, pe jumătate putrezind, unindu-se cu pământul care le-a dat ființă.

Pădurile păreau că stăpânesc totul, și văile, și povârnișurile abrupte, pietroase, și culmile mulților, și văile de dincolo de munte. Pădure neîntreruptă era de la Suceava la Cracovia, de la Cluj la Iași, de la Maramureș la Bacău. Dar nici spre miazăzi nu se terminau pădurile. De mergeai spre sud, nici nu treceai Siretul că dădeai de pădurile Vasluiului, apoi de cele ale Brăilei, apoi de cele ale Vlăsiei. Oriunde te duceai, nu vedeai vreo poiană, nu vedeai o coamă despădurită de munte, vreo luncă. Totul era o singură pădure. Rar de tot, în anii secetoși, tunetele și trăsnetele mai aprindeau, câteodată, pădurea, care ardea cumplit preț de câteva zile. Până se potolea de la sine. Atunci rămânea o rană adâncă și întinsă în blana acelei fiare mari, numită pădurea. Nu treceau decât poate vreo câteva zeci de ani, și pădurea se vindeca din rana pârjolului, era iarăși pădure întinsă, cât țineau depărtările.

Dacă ar fi avut cineva ochi și urechi prin aceste păduri fără de sfârșit, ar fi văzut că ele nu erau lipsite de ființe mișunând în desișul lor. Mai pe lângă mlaștini, sau pe lângă pâraie, puteai vedea căprioare și cerbi păscând în voie puțina iarbă neînghițită de întunericul pădurii. Pe colțurile stâncoase ale munților înalți priveliștile erau ceva mai vesele. Pădurea pierdea tăria, apăreau copaci mai pricăjiți. Iar și mai sus, acolo unde colții stâncilor începeau să amenințe privirile, începeai să te trezești cu priveliști de basm: poienile năpădite de viețuitoare ieșite din pădure la feeria luminii. Puteai vedea căprioare sprintene, iar și mai sus, pe țancuri de stânci, erau vizibile șiruri de capre negre. Nu era liniște nici acolo. Oricând puteau apare, ca din senin, vreo doi, trei lupșani în goana lor veșnică după vânat. Dar mai era cineva și mai de temut în preajma poienii – cumătrul urs, devorând un cerb pe care lupii nu-l apucaseră să-l dea gata.

Prin micile luminișuri ale întunecatelor păduri se puteau vedea o horă neobișnuită: cocoșii de munte înfoindu-se în preajma unor găinușe pestrițe. Rar de tot, ascunși de privirea haitelor de lupi, pe lângă stânci, pe la poalele povârnișurilor, se vedeau niște ființe mari, întunecate, cu coarne puternice, cu greabăne fioroase deasupra. Erau bourii. Puteau fi și rudele lor mai cenușii - zimbrii.

Fiecare vietate a pădurii își avea rostul ei, avea propriile bucurii, dar și temeri în acest desiș de nepătruns. Nicio vietate nu se putea simți în deplină liniște, nici lupul, nici ursul, nici bourul, nici zimbrul. Cele mai pribegite, de bună seamă, erau căprioarele. Un singur lucru era cu adevărat de temut în această lume a pădurilor: foamea. Căprioarele și cerbii nu găseau destulă iarbă. Lupii nu prindeau cine știe ce, vânatul era rar și avea picioare cam lungi și iuți. Ursul aștepta pomană de la alții, sau vreun animal bolnav. Zimbrului îi era frică de haite mari de lupi..

Iată, însă, într-o zi, ceva nou și curios apăru în pădure. Pe o pantă abruptă presărată cu multe pietre, apăru o ființă ciudată, rară în acele parți, mergând doar pe membrele de dinapoi, ființă înaltă, cu pieptul acoperit de păr mult, cu o blană de cerb acoperindu-i mijlocul, desculță. Ducea pe spinare o căprioară grea, inertă, cu capul căzut în jos. Această ființă ciudată urca anevoie treptele de piatră spre o țintă nelămurită, care, poate, era o peșteră sub vârful muntelui. În urma acestei ființe, cam la o sută de pași în urmă, urca încă o ființă de același fel, ceva mai slabă, de asemenea cu o căprioară inertă pe spinare.

Omul

Acele două ființe ciudate în pădure erau doi oameni. De unde veneau ei? Unde se duceau? Cine ar putea să zică?

Poate locuiau undeva pe-aproape, având vreo casă primitivă, într-o colibă sau peșteră. Sau poate erau de undeva de departe, rătăciți prin locuri străine. Ce să caute în pădure? Iată ce căutau: vânat pentru carne ori pentru pielicele.

Spre deosebire de zilele noastre când putem umbla fără de frică prin păduri, nu același lucru se-ntâmpla în vremurile străvechi. Dacă vreți să aveți o idee despre cum era să conviețuiești cu lupii în pădure, citiți povestirea lui Casian Balabsciuc „Bordeiul de pândă” din cartea „Povestiri din Smedovatic”. Vara mai era cum era, iarna însă se duceau lupte grele de supraviețuire în pădure unde suverane erau haitele de lupi. Nu era chip să ții o vită pe lângă casă, venea lupul în fiecare noapte, trebuia să te bați cu el pe viață și pe moarte, să-ți aperi animalele din preajma casei. Cu timpul, au învățat oamenii să-și facă adăposturi mai bune pentru vite și oi, în niște împrejmuiri mai de încredere, sau în peșteri. Nici copiii mici nu se simțeau în siguranță hoinărind prin păduri.

Erau prea puține locuri de păscut pentru vite. Dacă se tăiau pădurile, în câțiva ani, din cauza lipsei activității omului, pădurea creștea înapoi peste poieni, făcând munca omului zadarnică.

Rare erau locurile prielnice de locuit pentru oameni. Astea erau pe lângă lunci, pe lângă unele locuri mai ferite de ape, vânturi, fiare sălbatice. Sau pe înălțimi de munte, mai ales vara. Nu degeaba era obiceiul ca vara să urce oile și vitele la munte, unde erau poieni mai ușor de întreținut, iar iarna turmele să fie aduse în luncile de la șes, cum erau cele din câmpiile Jijiei, sau ale Siretului, sau ale Bugului, unde se putea ierna până primăvară, apoi turmele urcau din nou la munte.

În rare locuri, oamenii, unindu-se, puteau să trăiască în sate. Aici puteau avea ogoare, case cât de cât, iarmaroace, hanuri. Erau ca niște oaze vremelnice în veșnica pribegie a omului și a vitelor sale după pășune mai bună.

Nu aceiași stare era în toate ținuturile din lume. În unele părți, cum ar teritoriile din Ardeal, sau unele locuri din preajma Iașului, sau ale Buzăului, sau ale Târgoviștei, au putut fi organizate așezăminte omenești bine clădite. Asemenea așezări apăruseră și în Maramureș, și, mai la Nord, în Subcarpații Poloniei, ale Galiției. Erau populații cunoscute îndeobște sub numele de geto-daci. În asemenea sate, populația se înmulțea repede. Pământ cultivat era puțin. Trebuia ca mulți să părăsească acele sate, să caute alte locuri mai prielnice pentru locuit, pentru cultivarea pământului și creșterea animalelor. Lucrul acesta se făcea însă foarte greu. Am descris mai sus câteva cauze care făceau ca viața în afara satelor mari să fie foarte grea: animale sălbatice, frigul, lipsa de poieni, lipsa de hrană, în afară de carne de vânat. De boli, singurătate – să nu mai vorbim.

Dacă așa de greu își procura omul cele trebuincioase pentru trai, apăru și ideea de a lua pe de-a gata de la alții. Apăruseră jefuitorii. Aceștia nu aveau milă, ei înșiși erau osândiți la lupta de supraviețuire. Pentru a supraviețui, oamenii trebuiau să se adune în colectivități. Fiind mulți, oamenii se organizau mai bine, se puteau apăra mai ușor când veneau jefuitorii.

Satele care apăreau în oaze smulse pădurii erau efemere, foarte des erau distruse de cete rivale, sau de cotropitori veniți de la mari depărtări.

În acele vremuri, puțini oameni aveau așezări stabile. Ceva mai mulți erau cei care migrau, cu averea lor (animalele în speță), cu copiii și soțiile. Cu calabalâcuri în căruțe sau pe spinarea animalelor, plecau dintr-un loc în altul. Unii dintre aceștia veneau din Sud, din Balcani, Dalmația sau Macedonia, unde, se pare, erau populații numeroase, care ajunseseră nevoite să migreze. Ei migrau spre Nord, de-a lungul crestelor Carpaților, ajungând până în Maramureș, valea Bistriței, chiar și până în Munții Podoliei, din sudul Poloniei. Și s-ar fi dus și mai în sus, dar încolo era mai rău de trăit. Și atunci se opreau și-și făceau sate pe înălțimi de munte, sau prin văi. Așa apăreau sate de pe culmile munților (cum e Runcul sau Izvoarele Sucevei) sau în văi, cum sunt Fundul Moldovei, Dorna, Bistrița. Migratorii din Sud erau niște neamuri înrudite cu aromâni, macedonieni. Dar și vechii locuitori din Ardeal, deja romanizați, știau să cutreiere pădurile și munții din Apuseni, Carpații Orientali, munții Podoliei.

Nu erau însă singurii care umblau în căutarea de locuri mai bune de trăit. Mai veneau multe alte neamuri cu totul străine, undeva din niște locuri suprapopulate din stepele de deasupra Mării Negre, sau chiar a Mării Caucazului, care se revărsau către Apus. Primii veniseră slavii, care cutreieraseră toate ținuturile din Carpații Orientali și Podolici, și Tarta, și, tot așa mergând în sens invers decât aromânii, ocupau toate satele găsite în cale. Uneori localnicii se apărau cu succes. Atunci acele tabere trăiau ceva vremuri ca vecini. Chiar făceau schimburi de lucruri, comerț. Era loc pentru fiecare.

Dar veneau alte neamuri nesuferite, cu apucături de jaf și silnicie, care-i făceau pe slavi să plece și mai la sud, spre Balcani sau Serbia, sau Croația de azi.

Un lucru era neîndoielnic: reușeau să supraviețuiască cei care erau mai numeroși. Chiar de erau cuceriți, ei fugeau o vreme cu copii, cu vite, iar apoi, reveneau și-și refăceau satele.

Ce istorie poți face în asemenea mișcare de populațiii în toate sensurile, amestecându-se cu localnici, sau asuprindu-i, fiind apoi înghițiți pe timp de pace și dispărând! Alții veneau să-i ia locul.

Satele, însă, erau puține, chiar până spre ultimele două secole. De ce? Viața era grea. Erau prea puțini oameni să învingă greutățile traiului: hrană puțină, boli, fuga, năvăliri de barbari, și câte și mai câte. Mai ales războaiele.

În toate timpurile, o pradă mult invidiată erau chiar oamenii cuceriți, cei care erau făcuți robi, să muncească în folosul celor puternici. Aveau cei asupriți și un mic avantaj - stăpânul organiza forțele de apărare. Așa au apărut cetățile!


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!