poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2411 .



Avatar (II)
eseu [ ]
De fapt, dacă mă gândesc mai bine...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teofils ]

2010-01-25  |     | 



…filmul este o involuntară confesiune tragică. Vă amintiți pentru ce optează Jake Sully? Când are de ales între asumarea existenței sale de infirm și avatarul supra-uman pe care îl controlează, Jake preferă avatarul. Denis de Rougemont zice undeva că oamenii au învățat „să se facă mai frumoși și mai puternici decât erau prin firea lor”.

De fapt, alegerea pe care o face Jake e ceea ce se străduie omul să facă de când există: să-și demonstreze că e mai mult decât poate fi prin eforturile firești, prin natura lui. A creat arme, a creat mijloace de transport, a creat medicamente – multe dintre ele de mare folos – ca să-și amplifice cumva posibilitățile limitate.

Neandertalienii se rezumau la mult mai puțin. Frigul îi ucidea, animalele le veneau de hac, distanțele erau o provocare semnificativă, fenomenele naturii le marcau existența, anotimpurile îi condiționau în mod fundamental.

Dacă înlăturăm însă toată această spoială care fură ochii, nu suntem cu nimic diferiți de ei. Când se întâmplă să cădem pe munte – dacă n-avem cască de protecție – riscăm să ne spargem capetele. Când vine frigul – dacă nu mai funcținează CET-ul – avem toate șansele să degerăm. Când ne lovește o boală – dacă nu găsim repede un antidot – s-ar putea să ne fie ultima. Ș.a.m.d.

Eroarea pe care am săvârșit-o a fost să ne iluzionăm că noi suntem… avatarul. Să ne socotim mai putincioși decât ne permit limitele ființei noastre fragile. Practic, tot acest efort multimilenar de „civilizație” și „progres” a ajuns să fie folosit pentru a ne convinge pe noi înșine de propria atotputernicie. Toate instituțiile dezvoltate în timp au menirea să ne încredințeze că suntem îndreptățiți să ne considerăm capabili. Avem spitale care ne lungesc viața, avem armată și poliție care ne apără integritatea, avem vehicule care ne facilitează accesul etc. Ia uite câte am făcut! Ce mărețe realizări…

Mai mult, ne-am răsucit și mintea încât să se întoarcă de la interesul ei firesc pentru transcendent – fiindcă numai acolo poate găsi un sens care să o țină întreagă și nerătăcită – către admirația de sine. Altminteri, mintea ar fi fost un adversar de temut, care ne-ar fi amintit periodic eroarea în care ne situăm. Însă, odată descoperită forța rațiunii, am ajuns să deținem și mecanismul de modificare a minții. Oricum, prin însăși natura sa, mintea este predispusă la autoamăgire tocmai pentru că poartă încă puternic întipărită nevoia valori stabile, absolute și dătătoare de sens.

Acum însă nu există Dumnezeu, nu există diavol, nu există nimic altceva decât noi înșine și mintea noastră. Ca să-l putem nega pe Dumnezeu, a fost nevoie să ne convingem că mintea noastră a început să gândească normal abia de vreo 500 de ani încoace.

E foarte ciudat că această admirație pe care mintea modernă o manifestă față de propria epocă nu pare suspectă niciunui „raționalist”. Însă atașamentul vremurilor trecute față de „mituri” îi pare – aceluiași „raționalist” – suspect. Altfel spus, „raționalistul” pune sub semnul întrebării orice, dar nu și propria ipoteză de lucru, propria autoritate și propria unealtă de investigație.

Un narcisism greu de înțeles la o generație de sceptici și cinici. Un orgoliu mare cât roata carului. Un egoism feroce, manifestat aproape infantil: doar copilul nu poate admite – iar aici vorbim de un mecanism irațional – că păriții lui, jucăriile lui, casa lui nu sunt cele mai mișto din toată galaxia.

Pentru a putea locui cu noi înșine, a trebuit să ne refugiem în avatarul pe care ni l-am creat și pentru care suntem dispuși să luptăm, asemeni lui Jake, până la ultima picătură de sânge. Noi nu suntem neputincioșii retrograzi și religioși de odinioară, noi suntem oamenii puternici, voluntari, capabili. Noi am creat o lume mai bună decât a lor. De ce mai bună? Pentru ce am creat-o? Pentru progresul omenirii? De ce are omenirea nevoie de un progres?

Filmul însuși denunță raționalismul (a devenit deja o modă a Occidentului această recuzare a rațiunii), reclamând – la cum am înțeles eu – revenirea la mit, la zeu. De asemenea, denunță toată goana ridicolă și sângeroasă, grotescă după avere. Subminează totodată și valoarea achizițiilor tehnologice moderne – care folosesc în film numai pentru distrugere. Și vine cu o rezolvare surprinzătoare: integrarea într-o lume care este, evident, superioară lumii oamenilor tocmai datorită energiei spirituale care o hrănește.

Personajul însă trișează regulile jocului. Fiindcă el nu reușește să atingă împlinirea prin asumarea condiției, ci prin lepădarea ei. Trupul uman paraplegic este abandonat în favoarea avatarului său vânjos și superior din toate punctele de vedere. E aici însă și un dram de vizionarism: omul nu e capabil să intre în lumea de dincolo decât abandonând inclusiv trupul pe care-l avea în lumea de dincoace. Din acest punct de vedere, scenaristul a suprins un adevăr.

Până la un punct, filmul suportă chiar o paralelă cu credința creștină. Un individ fără niciun merit este poftit să intre în pielea unui avatar al cărui inventator nu a fost. Un fel de har care a survenit prin pronia „divină” a savanților.

Spuneam însă că se trișează regulile jocului și explic îndată de ce. Dar mai trebuie să fac o scurtă incursiune în „paradisul” Pandorei. Această lume e populată cu niște ființe indiscutabil superioare omului, dar care nu se pot sustrage totuși morții, viciilor, patimilor. Ci sunt doar niște făpturi care au atins un nivel mai înalt de autocunoaștere, autocontrol și au capacități spirituale ceva mai dezvoltate. Nu avem așadar un paradis al celor mântuiți, ci o utopie populată cu indivizi în perfectă armonie cu mediul.

Aici survine eroarea fundamentală de care se leagă și încălcarea regulilor. Starea de beatitudine și echilibru desăvârșit în care ajunge Jake sunt, de fapt, un alt chip al realizării de sine. Odată ce omul a încercat prin rațiune, prin tehnologie, prin avere și alte mijloace să-și dovedească sieși propria potență, dar n-a reușit, acum încearcă – iar succesul acestei tentative există numai în film, niciodată în realitate – să se realizeze într-un soi de religie ecologistă, într-un trup ce beneficiază de niște îmbunătățiri.

Zeul e aici, așadar, doar un mijloc, un pretext. El are niște reguli ale lui, dar care nu privesc purificarea candidatului la fericire și serenitate, ci maximalizarea potențialului său individual. Nu o mântuire, ci o amplificare de sine fundamental egoistă.

Drumul e bun până la un punct, fiindcă avem de-a face acum cu un exemplar care nu-și mai este sieși autoritate, însă nu orice altă autoritate este și legitimă. Iar falsificarea realității în vederea obținerii unui contact pe scurtătură cu divinitatea este tocmai ispita căreia, în Eden, i-au căzut pradă primii oameni.

Regulile jocului au fost stabilite în altă parte, n-am fost întrebați. Dar culmea e că ni se potrivesc mai bine decât orice încercăm să inventăm pe cont propriu. James Cameron se străduiește inutil să le schimbe, rămâne un trișor. Chiar dacă înșală cu grandilocvență și spectaculozitate.

Dovadă că am dreptate stau cei care au făcut depresie după ce au văzut Avatar. De fapt, acești oameni s-ar putea să fie, în realitate, cei mai normali într-un anume sens. E clar că și-au cam pierdut orice reper, din moment ce iau de bun un film, deci confundă ficțiunea cu realitatea. Dar în creierul lor s-a trezit „organul” pentru divin. Ei vin să infirme toate teoriile lui Stephen Dawkins & co. Cei care au făcut depresie nu sunt mai slabi ca alții, ci mai disperați. Îi arde probabil în mai mare măsură nevoia să știe cui trebuie să se închine!

Poate că o să vi se pară puțin hazardat, dar risc să spun și asta. E limpede că cinematograful (dar și televizorul) devenise un fel de religie laică. Oamenii reușeau aici să trăiască prin delegație tot felul de aventuri. Chiar așa ni se și sugerează mereu: suntem poftiți să „luăm parte” la o nouă aventură, la o extraordinară poveste etc. etc. Iată însă că acești depresivi au descoperit că religia lor nu le poate furniza ceea ce promite. Aventurierul se lovește de realitatea ochelarilor 3 D, „realitatea” filmului este inaccesibilă!

Aș vrea ca asta să marcheze o trezire la adevărata realitate, dar mă îndoiesc. Însă acei indivizi care au reușit performanța grotescă de a cădea în depresie după o proiecție cinematografică luaseră promisiunile de bune. Nu în sensul că ar fi crezut că pot păși prin ecran și să se alăture actorilor, ci se încrezuseră în modelele, în soluțiile oferite în filme. Iar acum au constatat că viața le e sterilă, că nu-i mai mulțumește frecția de adrenalină. Sufletul nu se mulțumește cu infuzii de secreții glandulare ci se ridică desfigurat, disperat și-și reclamă drepturile. Iar mintea nu știe cum să administreze aceste pretenții… absurde.

Faptul că tot mai mulți fac depresii după filme, ar putea fi, pe lângă simptomul unei lumi din ce în ce mai debile, și un semn profetic. Cum îl vom interpreta depinde de noi ca societate.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!