poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3169 .



Păsările plâng cu aripi
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [holo ]

2009-12-19  |     | 






Constantin Stancu, Păsările plâng cu aripi, sau masca de fosfor a existenței

Volumul de poezie al lui Constantin Stancu, Păsările care plâng cu aripi, apărut în 1998 la editura Helicon din Timișoara în Colecția Liliput este o sinteză de etapă poetică (trilogie lirică!?) ce cuprinde trei cicluri distincte: Crini de nisip, Păsări care plâng cu aripi și Dincolo de retina apei.
La o primă lectură, discursul liric propus de Constantin Stancu se situează la intersecția dintre modern și postmodern în care inspirația livrescă, rod al unei culturi literare de prim rang, se împletește cu tenacitatea și seriozitatea ardeleanului ce-și clădește existența nu numai pe realul atât de multe ori mercantil și alienant, ci și pe transcenderea acestuia în lumea esențelor sacre și a jocului pur al corespondențelor sinestezice inefabile.

Însă, întârziind mai atent asupra textelor propuse, descoperi sub imagistica asemenea unei cochilii măiestrit răsucite-n spirală și colorate cu nuanțe patinate de spuma valurilor mării miezul de fosfor al trăirilor lirice de profunzime, unde materia grosieră a vieții se sublimează în inițiere, revelație și epifanie. În primul rând alfabetul „ivit în –oximoronica – zăpadă fierbinte,/ în lava ce acoperă urmele pașilor,/ în țipătul stins care abia mai amintește de Manole/ (…) peste alba eternitate”( Alfabet imponderabil, p. 7); apoi calul de pe o monedă veche prin care „ verdele trece (…)/ ca umbra unui secol/ (cu) picioare lungi asemenea oaselor mării,/ (… cu) buzele între care se înțepenesc ierburile/ care n-au putut deveni cuvinte.” (Cal pe o monedă veche, p. 8).

Ca-n amalgamul alchimic al lui Hermes Trismegistul aflat tot timpul în fierbere vibratorie, regnurile materiei sublimează în transcendent, în spațiile ezoterice ale cuvântului primordial, ale datuum-lui aprioric ori în afara universului inteligibil. „zidarii (lui Manole) plutesc deasupra ca insomniile,/ în aer înmugurindu-le aripi,/ înainte ca trupul să le devină fântână adâncă,/ apoi,/ dimineața, lumina dilatată de gândurile noastre,/ îi împinge dincolo de destin,/ spre firul cu plumb al cuvântului…”(Zid cu fereastră, p. 14-15). Chiar și timpul se conformează fierberii în retorte a lumilor mentale: „un potop de ore peste ore,/ petale de lumi peste lumea cea adevărată” (La cinci minute după, p. 17). Amalgamarea alchimică a mineralului, vegetalului, animalului și supramundanului este cel mai pregnant evidențiată în Crini de nisip, p. 26: „ ne vom odihni pe spinări de păsări submarine,/ în visul berbecilor,/ alături de aur,/ vom fi învățat de la crinii din adâncuri/ de nisip să nu fim/ de la valuri chemarea lunii,/ de la orizont infinitul…” Poetul Constantin Stancu are viziunea comunicării între lumea de dincolo și cea reală prin intermundii pline de mister și de farmec: „picioarele tale desculțe dezechilibrând cristale/ ploaia aburindu-ți trupul de sticlă/ prin care au privit/ cei de dincolo,/ îmbrăcată într-o rochie subțire,/ făceai macii să zvârcolească-n memoria aerului.”(Lacrima, p. 31).

O altă temă predilectă a poetului este memoria. O memorie pulsativă, în același timp rațională, afectivă, dar și obiectivă, suficientă sieși. Ilustrăm discreta ars combinatoria a memoriei ca vector tutelar al existenței prin versuri din Memoria cea de toate zilele: „un vultur se zbate în creier,/ un șarpe se târăște prin vene/ până la inima mea,/ înconjurat dinăuntru de animale ce încerc să le-arăt/ literele de carne,/ din ele s-au și hrănit nerăbdătoare/ cu aceste cuvinte crude/ care săreau de pe un sentiment/ pe altul,/ s-au adăpat din lacrimile neplânse,/ apoi s-au retras în insomnia/ din memoria cea de toate zilele.” Ca univers mental, ideile platoniciene se pot desluși în memoria de sine stătătoare a regnurilor: „Iarba își pune oasele verzi pe un sentiment migrator,/ izvoarele curg spre inima cosașilor/ într-un echilibru albastru, sunt vechi inscripții amorțite-n creierul de nisip/ al pietrei,/ iarba, ca o galaxie, ivește noi elipse/ pentru sufletele noastre.” Memoria este atemporală, fără diegeză consecutivă: „Păstrez în mine viitorul/ ca pe o amintire,/ o să afli totul despre minunile lumii/ ascunse sub o frunză, lumina toamnei este plină de greieri, râde un copil lângă o trestie/ prin care coboară văzduhul în ape adânci.” Aducerea aminte poate deveni cumulativă pentru toate reîncarnările posibile: „Nu mai știu cât sunt de tânăr,/ memoria a mai făcut și alte războaie,/ când va veni vremea,/ arde-mi celelalte trupuri,/ cum de iubire nu le-am putut arde,/ pumnul acela de cenușă,/ nu mai greu decât lacrima iubitei,/ păstrează-l,/ însemnează existența mea în ridurile tale.” ( Scrisoarea soldatului către mama sa, p. 32 – 33). Memoria este uneori regresivă, devine un reziduu al disoluției entropice, dar este indestructibilă: „Curând, chipul o să ți-l recunoști/ pe sigiliul de ceară,/ ascunde în memorie mingea, sfoara, cercul,/ rupe nuielele pe genunchi,/ cu ele ai atins lumea pe umeri, sub pleoape se strâng cioburi vechi,/ mâine o să-ți picure/ amfora din ochiul stâng.” ( Amfora din ochiul stâng, p. 40).

Cel mai de sus nivel al creației este ipostaza de foc, combustia care unește tot ce e diferit, neasemănător, incompatibil și divergent, însă manifestarea ultimă a focului, chintesența unificată o constituie fosforul, focul rece, strălucirea rațională a ideilor pe cale să se reîncarneze în alte forme ale vieții ori să se înalțe la cer. Ca simbol, scânteierea fosforescentă este plurisemantică: poate fi atât lumina inteligenței, efervescența judecăților reci, detașarea de lucruri, dar și speranța de regenerare, de renaștere, de reîntrupare a vieții: „Lucrurile se izbesc de umbre,/ în visele copiilor alunecă aripi/ care nu și-au găsit păsările,/ macul pășește-n melancolia după-amiezii./ E atâta liniște încât/ ochiul cel roșu al trandafirului/ se umple de continente/ și caroserii de automobile/ pe care sunt pictate veacurile viitoare,/ păpădii de sticlă,/ undeva focul își lasă/ masca de fosfor/ pentru serbările primăverii,/ copiii adorm legănați de/ balansul lumii pe o ramură de vișin.” (Masca de fosfor, P. 55).

O altă temă circumscrisă hermeticii mese de smarald este similaritatea macro și microuniversului, congruența dintre sus și jos, identitatea extremelor și echilibrul potențat de memorie între neantul infinit și spiritul modelator al Genezei. Din acest motiv ars poetica a lui Constantin Stancu operează preponderent în planul referentului și nu al expresiei poetice: „poesia între echilibru și memorie/ abia se mișcă printre mandibulele visului,/ migrează împreună cu viața/ într-o altă zi,/ efemeră asemenea particulelor/ care nu există nici o milionime de secundă,/ dar străbat totul de la un capăt la altul.” (Poesia, p. 74). Ideea, forma platoniciană în stare pură coexistă cu ideea întrupată cu „literele de carne” ale „alfabetului imponderabil” arhetipal: „mângâie-mă până când firele mele cărunte/ vor căpăta culoarea dintâi,/ mângâie-mă până când umărul îmblânzit/ își arată aripa, mângâie-mă,/ curând voi fi doar cuvânt în brațele tale,/ pe urmă idee…/ Ar trebui să am pentru toate construcțiile/ un fir lung/ la capăt cu inima ta…” (Umăr îmblânzit, p. 78). În această perspectivă aripile din titlul volumului de față pot fi interpretate atât ca idei pure ce-și caută pasărea pentru a se întrupa, dar, mai ales, ca forme imperfecte ce tânjesc după zborul suprem spre eternitate: „ Mirele cu trup de păpădie,/ sufli spre el și se risipește-n/ zăpezile neîmplinite, / rămase-n aer, între punctele cardinale de gheață./ Vinu-n pahare se preface-n flacără,/ numai pe cer – aripi, în fiecare primăvară se fură miresele, doar oasele lungi/ intră-n oasele nuntașilor./ numai pe cer – aripi.”( Numai pe cer - aripi, p. 86).

Și ideea balansului universal, pendulului lui Foucault crocean în descendența aceluiași Hermes Trismegistul se evidențiază în textura lirică a lui Constantin Stancu, balans ce culminează în incendiu universal: „Cineva râde, cineva plânge,/ un balans e-n lume,/ o pendulă pe marginea mării/ mătură cu brațele valurile,/ resturi de naufragiu, algele, până când, cu o lovitură, sparge soarele-n milioane/ de cioburi arzânde,/ dând foc orizontului, sării,/ infinitului care acum se rostogolește prin noi.” ( O pendulă la marginea mării, p. 91). Balansul cosmic se poate disimula și în dansul litotic al balerinei ce sfidează diferențialele perfect geometrice ale divinității: „O balerină intră într-un ghețar,/ trupul ei – un fruct fierbinte - / se revoltă împotriva geometriei,/ gestul ușor, balansul,/ când dansează deasupra vieților,/ sunetul înmugurește în umbra ei,/ apoi/ diamantul pe care dansează/ în inima ghețarului/ deschide-se-va, floare roșie de mac, pulsând.” (Sunetul care înmugurește, p. 100). Un simbol complementar balansului este trandafirul rosacrucian: „Între petalele trandafirului/ orașe străbătute de autostrăzi,/ acolo memoria își caută sens,/ până când/ piața de flori e mutată pe acoperișe,/ se vând împreună cu norii și păsările,/ trandafirul cel negru,/ până când/ în marile magazine de la subsol/ se vinde trandafirul de nisip/ în zilele noastre de naștere,/ la sfârșitul unei zile vom ține în mâini/ numele său transparent și ușor/ ca un secol viitor.” (Trandafirul de nisip, p. 116).

Mai poate fi amintită și o temă remanentă, de tip localist cum ar fi castelul Hunedoarei, ursul carpatin ori evocarea lui Horea, abordări ce dau o notă de personalism poeziei lui Constantin Stancu pe care noi o considerăm a fi o lirică de cunoaștere cu o sintaxă poetică de filiație preponderent blagiană, însă cu inflexiuni ce amintesc de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, dar și de acorduri din Baudelaire ori Mallarmé.

În concluzie, sugerez că autorul Constantin Stancu este un poet aflat în plină maturitate, ce ne propune o lirică discretă, echilibrată și plină de farmec.


George Holobâcă

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!