poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10002 .



Scara Raiului
articol [ Cultura ]
Duminica Sfântului Ioan Scărarul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2007-03-17  |     | 





Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket


Introducere

Duminica a IV-a din Postul Mare este dedicată Sf. Ioan Scărarul, originar din Palestina, egumen al Mânăstirii Sinai. Scrierea lui „Scara Raiului” scrisă în jurul anului 579 este cea mai importantă prezentare a tradiției ascetice răsăritene. Lucrarea este alcătuită din treizeci de capitole, acestea fiind prezentate sub forma unei scări. Numărul celor treizeci de trepte este ales spre a simboliza anii de viață pământească a lui Iisus Hristos.



Scara Raiului. Despre simbolismul Scării în creștinism

Sf. Ioan aseamănă virtuțile scării lui Iacov, căci „legându-se una de alta, urcă pe cel ce le voiește la cer”, iar patimile necuvioase le aseamănă lanțului căzut de pe Apostolul Petru la atingerea îngerului, căci „se nasc una pe alta și se strâng una pe alta” (Cuv. IX). Scara este un simbol important în tradițiile spirituale ale lumii. În creștinism capătă o importanță aparte cu referire la Întruparea lui Hristos și îndumnezeirea omului prin unire cu El. Reprezentarea scării de la pământ la cer are două axe paralele verticale între care sunt prinse transversal treptele scării.

În creștinism cele două axe de la pământ la cer ce susțin treptele scării simbolizează firea dumnezeiască și firea omenească a lui Iisus Hristos. Bineînțeles că ele sunt întrepătrunse, dar ideea în reprezentarea scării este că Hristos „acoperă” distanța de la pământ la cer, simbol al distanței între creat și necreat, atât ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” născut din veșnicie și deoființă cu Tatăl, Atotțiitor și Atotprezent, Creator și Susținător și Desăvârșitor al lumii prin lucrarea dumnezeiască, cât și ca „Om adevărat” sau Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, în sufletul și trupul căruia sălășluiește plinătatea dumnezeirii prin împreună-lucrarea omenească primitoare a harului. Pășirea alternativă cu picioarele pe trepte este după Sf. Teofan Zăvorâtul simbol al faptului că acest urcuș sau proces de înduhovnicire este străbătut atât cu sufletul cât și cu trupul, de către omul întreg.

Dacă așa cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, contemporan al Sfântului Ioan Scărarul, „Hristos este ființa virtuților”, urcușul duhovnicesc este întemeiat și susținut pe fiecare treaptă atât de dumnezeirea cât și de omenitatea Lui Iisus Hristos. El este după Scriptură Singurul Mijlocitor, în sensul că este Dumnezeu și Om într-o singură Persoană. Și astfel unește în Sine, în propriul Ipostas și nu printr-o relație de mijlocire exterioară sau prin har ca la sfinți, firea dumnezeiască și pe cea omenească întrepătrunse. Întreaga tradiție patristică mărturisește despre urcușul duhovnicesc ca o împletire între Pogorârea Dumnezeiască și răspunsul liber al omului în tinderea sa de realizare după chipul lui Dumnezeu și elevare la înălțimea tainelor cerești.

Urcușul scării este o „aventură” dumnezeiască a omului. Pe de altă parte faptul că scara are un sfârșit în iubire arată că în iubirea desăvârșită voința omului ajunge în libertatea Duhului, la „lărgimea” unirii desăvârșite cu voia lui Dumnezeu. În vârful Scării este reprezentat în fresce Hristos, ceea ce arată că rostul suirii este apropierea de Dumnezeu în Hristos, cei ce urcă privesc astfel nu la trepte ca la scopuri în sine ci la Cel care li se descoperă ca Þinta dincolo de trepte, atrăgându-i în taina dumnezeiască.

Însăși ideea de scară între pământ și cer arată că încă de pe prima treaptă se depășește condiția actuală a omului despărțit de Dumnezeu și însăși firea, că primul pas spre renaștere presupune deja ajutorul lui Dumnezeu căci „fără Mine nu puteți face nimic”. Scara mai este indicare și a vieții puse în ordine, într-o rânduială duhovnicească, fără de care, ne spune Sf. Teofan Zăvorâtul, nu se poate începe cu adevărat urcușul spiritual, dată fiind alunecarea foarte ușoară în patimi mai evidente sau mai subțiri în omul ce duce o viață risipită, neadunată.

Nu întâmplător prima treaptă ne cere, așa cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul, „să părăsim pământul, adică îndepărtarea de faptele păcătoase, de simțirile și așezările [dispozițiile] sufletești pătimașe, îndepărtare care se săvârșește în pocăință atunci când, lepădând și deplângând tot ce nu este bun, oamenii iau hotărârea cea bună de a plăcea numai lui Dumnezeu” („Pregătirea pentru Spovedanie și pentru Sfânta Împărtășanie - Predici la Triod”).

Este importantă încă de la primul pas privirea spre capătul Scării, conștiința relației personale cu Dumnezeu, căci după cum observă Pr. John Mack, un comentator contemporan al Sf. Ioan (Cale către cer, O tâlcuire pentru cei din lume a Scării Sf. Ioan Scărarul, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002), încă de la prima treaptă, „fără motivația iubirii și a adevăratei căutări a plăcerii în Dumnezeu nu vom putea îndura nevoința”.

Întemeierea în Hristos ca Dumnezeu și Om a treptelor arată de asemeni interdependența lor, faptul că oglindesc dinamismul unui ansamblu organic al vieții umane. Căderea de pe orice treaptă înseamnă căderea din întemeierea pe Hristos în care virtuțile își află împlinirea ca „părtășie la firea Dumnezeiască”. Vedem în reprezentarea Scării de la Sucevița spre exemplu că se poate cădea și de pe ultima treaptă, nu întâmplător aleasă ca treapta iubirii, căci, după cum spune același Sf. Maxim, „Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!”.

În descrierea sa, Sf. Ioan survolează virtuțile de asimilat sau patimile de depășit prin întoarcerea lucrării de la orientarea contrară firii la tinderea către depășirea firii în con-lucrare cu Dumnezeu. Sunt discernute nuanțat relațiile și influențele complexe dintre ele din câmpul vieții omenești, amănuntele unei relaționări complexe între cele ale firii, cele împotriva firii sau supuse influențelor demonice și cele mai presus de fire sau dumnezeiești.


Treptele Scării. Iubirea și savoarea Absolutului

Capitolele sau treptele scrierii Sf. Ioan tratează în ordine: lepădarea de viața deșartă, despătimirea, înstrăinarea, ascultarea, pocăința, pomenirea morții, plânsul de bucurie făcător, blândețea, ținerea de minte a răului, clevetire, multa vorbire și tăcerea, minciună, lenea sufletească, pântecele atotlăudat și tiran, curăție și neprihănire, iubirea de arginți și neagonisire, împietrire (nesimțire) sau moartea sufletului înainte de moartea trupului, somn și rugăciune, priveghere, frica lașă sau nebărbătească, slava deșartă, mândrie, blândețe, simplitate și nerăutate, preaînalta smerită cugetare, deosebirea gândurilor, sfințita liniștire, rugăciunea, nepătimirea, iubirea.

„Faptul că Sf. Ioan pune deoparte iubirea ca expresia cea mai înaltă a spiritualității”, spune Pr. John Mack (op. cit., p. 101), este cu adevărat semnificativ. Noi, cei care am fost crescuți în spiritul occidental, am fost înclinați să luăm realizările intelectuale sau acțiunile sociale drept progres duhovnicesc. Nici unul dintre acestea nu se împotrivește vieții duhovnicești, dar nici nu reprezintă culmea acesteia. Cel care Îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu este iubire, la fel cum Dumnezeu este iubire”.

Iubirea desăvârșită spune Pr. John, înseamnă mai mult decât iubirea ca parte din noi, iubirea care tuturor ni se întâmplă din când în când, iubirea trăită discontinuu ca o însușire sau ca un act de voință în relațiile cu ceilalți. În unirea cu Dumnezeu omul întreg devine iubire. La capătul Scării, în taina și totodată lumina divină, arată Pr. John, omul înțelege cu adevărat semnificația parabolei: „Noi iubim deoarece El ne-a iubit mai întâi pe noi”. Urcând pe Scară omul află tămăduirea și creșterea spirituală prin pătrunderea sa tot mai mare de lucrarea și lumina lui Dumnezeu.

„Patimile în sens ascetic”, arată Olivier Clement și Jacques Serr, „sunt denaturarea acestui elan de adorație care constituie natura profundă a omului. Dacă acest elan nu-și găsește în Dumnezeu împlinirea, el va pustii realitățile contingente, idolatrizându-le și urându-le simultan, căci el așteaptă din acestea revelația absolutului, pe care ele nu pot să i-o aducă (în mod durabil, cel puțin, căci totul are savoarea absolutului, dar pentru a fi mântuit, nu pentru a mântui)” (Jacques Serr, Olivier Clement, La prière du coeur, Spiritualité orientale, no 6 bis, Abbaye de Bellefontaine, 1977, trad. Fr. Grigore, M-rea Sf. Ioan Botezătorul, http://www.nistea.com/trad_pocainta_ro.htm).

În simbolismul Scării intră ideea de accedere treptată, după puterea de asimilare a omului, la măsura dumnezeiască. Faptul că distanța infinită între creat și necreat este împărțită într-un număr finit de trepte indică faptul că fiecare dintre aceste trepte are o dimensiune infinită, care nu se epuizează prin depășirea ei. Depășirea unei trepte înseamnă astfel nu abolirea ei ci asimilarea ei duhovnicească. Pe de altă parte, urcușul are un sens în măsura în care nu este plafonat de către nici o treaptă luată ca scop în sine, ci urcându-le pe toate își află sensul doar în atingerea țintei care este iubirea.

Nu distanța relativă față de ceilalți oameni dă motivația și elanul urcușului, ci Chipul lui Dumnezeu Întrupat contemplat în capătul Scării. Este interesant de pus în relație Scara lui Iacov, cu un capăt pe pământ și altul în cer, pe care îngerii lui Dumnezeu suiau și coborau, cu lupta cu Îngerul a aceluiași Iacov. În urcușul pe scara virtuților, omul se deprinde cu măsurile dumnezeiești, se măsoară cu Dumnezeu într-o luptă care în același timp e o depășire de sine și o ascensiune în unire cu Dumnezeu, o rănire de dragostea Lui și o cucerire a bincuvântării Lui.


Scara și Icoana

În descrierea practicii isihaste Părintele Ghelasie Gheorghe prezintă într-un loc Icoana lui Hristos ca Scară între cer și pământ, chip al unirii împlinite între Dumnezeu și om prin Jertfa și Învierea lui Hristos. După Părintele de la Frăsinei, „Conștiința Icoanei lui Hristos, a Numelui lui Hristos, a Trupului lui Hristos, dă minții și întregii ființe orientarea gestului sacru față de Hristos, Scara vieții noastre”. Asociată cu icoana, scara apare ca locul unei epifanii a lui Dumnezeu care se pogoară El până la om și așteaptă deschiderea sa spre a-l ridica pe treptele tainei dumnezeiești. Icoana privită ca scară înfățișează parcursul de la chip la asemănare în urcușul duhovnicesc.

Într-o zugrăvire poetică, Părintele Ghelasie arată că urcușul pe scara virtuților presupune o deschidere față de lucrarea lui Dumnezeu, o participare la taina înfierii dumnezeiești în Hristos: „Nu îndrăzni să privești în Sus,/ Nu îndrăzni să ridici Mintea la Cer,/ Vezi pe Hristos Cel ce Coboară/ Pe Pământ ca o Scară,/ Stai cu Capul plecat,/ Stai cu Mintea în metanie,/ Pune Mâinile la Piept/ Și prinde te de Scară,/ Ce are Piciorul ei pe Inima ta.// Scara Hristos Leagă Cerul de Pământ.// El coboară pe Scară,/ Inima ta este prea strâmtă,/ Nu poate Intra în ea,/ Stă în dreptul Pieptului tău/ Ca o Icoană atârnată de Gât.// O, Icoană a Lui Hristos,/ Lipită de Pieptul meu,/ Inima mea începe să audă/ Taina Ta de Fiu al Lui Dumnezeu./ Aude cum Tu Te Rogi Tatălui/ Și aceasta trezește și în mine/ Dorul de Rugăciune// O, Icoană Scara Lui Hristos,/ O, Iubirea Lui Dumnezeu,/ Te Port ca pe o Comoară de mare preț/ Și aștept până când Inima mea să poată/ Să se Deschidă ca un Chivot Raclă/ În care să Te Primesc/ Și să nu te mai pierd vreodată”. Urcușul pe fiecare treaptă este de fapt suire până în locul pogorârii lui Dumnezeu care ne atrage la Sine și împreună-călătorește cu noi.


Metanoia și Cultura

Urcușul pe Scară cere așadar de la primul pas reorientarea minții sau atenției spirituale spre capătul de sus al Scării, urmând ca pe măsura elevării și apropierii de Dumnezeu, conștiința să se umple tot mai mult de lumina Lui. „Pocăința sau schimbarea minții”, ne spun Olivier Clement și Jacques Serr, „are un sens profund personal și ontologic, mai mult decât moral. Metanoia vine de la méta, care marchează o întoarcere, o revenire, și de la noéô, care semnifică înțelegerea realului, individuală și colectivă. (...) Conștiința detașată de inimă nu încetează să proiecteze asupra creației lui Dumnezeu, ontologic bună (...) ceea ce duhovnicii numesc o pânză de păianjen, un vis, un miraj, făcându-se astfel părtașă artificiilor tatălui minciunii”.

Cultura este expresie a oglindirii în conștiință a dramei existenței și totodată a capacității participative și creatoare dăruite omului. Atât procesul de conștientizare cât și exercitarea creativității se desfășoară în câmpul libertății și al comunicării omului cu Dumnezeu și celelalte făpturi. Cultura este originar o cultivare a pământului firii spre a lucra darurile și a da prin Cel „ce face să crească” un rod „bun de mâncare”, care să ajute la întreținerea vieții, atât trupește cât și sufletește, spiritual. Ceea ce cultivă omul, aceea va consuma și îi va influența alcătuirea și funcționalitatea. În procesul asimilării, atât modul cultivării cât și al consumului își au rolul și responsabilitatea. De aceea, participarea la o cultură autentică în sens creștin nu este izolată de eliberarea treptată din complexul patimilor și redobândirea capacității de liturghisire a darului dumnezeiesc.

Cedând ispitei despărțirii de Dumnezeu spre a fi „ca niște dumnezei dar fără Dumnezeu”, afirmă aceiași cugetători francezi, „omul va deveni micul zeu al lui însuși și al lumii, el va fi rege fără a avea nevoie să fie preot și să ofere lumea în euharistie. Ci își va oferi lumea sieși! În civilizația noastră care se avântă la stăpânirea lumii, dar după cuvântul lui Michel Serres ignoră stăpânirea stăpânirii, câtă nevoie avem de oameni care acceptă să fie întru smerenie preoți ai lumii!"

Așa cum o infimă alterare a constantelor universale în lumea fizică ar face după calculele științifice imposibilă existența vieții, tot așa alterarea „constantelor” vieții spirituale care sunt virtuțile face cu neputință viața duhovnicească.

Astfel, deprinderea tuturor virtuților și înrădăcinarea lor în iubire creează condițiile împărtășirii întru cunoștință de Viața Trupului lui Hristos.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!