poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 13188 .



1 Noiembrie
articol [ Societate ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicu al Popii ]

2005-11-01  |     | 



1 noiembrie


1 noiembrie este o zi obișnuită pentru români, nimic nu ne anunță că s-a întâmplat ceva special. Nici în calendarul ortodox nu apare o sărbătoare, ci doar ... mențiunea „Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian”.
Și totuși, pe 1 noiembrie 1928 în București a început să emită permanent, Radio România !
Poate că aceasta nu înseamnă mare lucru azi, dar, în lungul proces al comnunicării dintre oameni, pornind de la utilizarea clopotului ca limbaj universal, inventarea telegrafului și în mod special a telegrafului Morse în 1837, a telefonului în 1876 și a radioului în 1896, ultimul a constituit un moment revoluționar în comunicare, urmat apoi de televiziune și internet.

1. Cine a inventat radioul

Ca și în alte domenii, aviație, automobilism, fizică atomică, până la inventarea propriu-zisă a radioului a fost necesar un lung șir de invenții și descoperiri.
Începutul îl constituie formidabila descoperire a englezului James Maxwell pe bază de calcul a undelor electromagnetice în anul 1865. El era preocupat să găsească legile de propagare a luminii, respectiv acelea care impresionează retina ochiului. Și acest savant a descoperit prin calcul că în natură mai există și alte unde pe care omul nu le poate simți sau vedea.
Undele ale căror ecuații sunt de acum clasice pot fi utilizate pentru a semnaliza sau pentru a transmite informații la distanțe oricât de mari.
A trebuit să treacă însă multă vreme până ce undele au fost probate experimental, fapt ușor de explicat dacă ținem seama că omul nu are simțuri cu ajutorul cărora să le poată dovedi existența.
Iată de ce descoperirea lor de către Hertz în 1887 a stârnit vâlvă în lumea științifică. Dintr-o dată s-au întrevăzut numeroasele aplicații practice ale acestora. De altfel fizicianul german Heinrich Hertz (1857-1894) a publicat rezultatele experiențelor sale în lucrarea „Despre oscilațiile electrice foarte rapide” în care a demonstrat pentru prima oară că electricitatea se poate transmite și fără conductor prin intermediul câmpului electromagnetic.
Undele descoperite de Hertz (numite ulterior și unde hertziene) reprezentau de fapt undele radio având proprietatea de a se reflecta și refracta asemenea luminii precum și viteza acesteia, adică 300.000 km / s.
În experiența sa, Hertz a folosit un oscilator care emitea undele electromagnetice și un rezonator care le detecta.
Descoperirea lui Hertz a constituit practic baza radiocomunicațiilor, dar nici el nu le-a dat o utilitate. A trebuit ca fizicianul francez Edouard Branly (1844-1940) să descopere în 1890 coherorul nume dat de Sir Oliver Lodge în 1894 detectorului de unde electromagnetice.
Coherorul este construit sub forma unui tub de sticlă în care sunt introduse două conductoare care nu se ating între ele. În interiorul tubului este introdusă pilitura metalică foarte fină. În stare obișnuită coherorul conduce slab curentul electric dar sub acțiunea curenților de î. f. rezistența coherorului scade foarte mult. Pentru a readuce coherorul la starea inițială, după ce a fost supus oscilațiilor electrice (câmpul electromagnetic) se folosește simpla scuturare sau lovire foarte ușoară.
Tot un detector electromagnetic este prezentat de fizicianul rus A.S. Popov la 7 mai 1895, Societății de Fizică din Petersburg sub numele de „detectorul de furtuni”. Acesta este primul receptor de unde electromagnetice produse de descărcările electrice atmosferice.
Detectorul de furtuni era compus dintr-un coheror (tub cu pilitură) de construcție proprie conectat printr-un fir conductor la un paratrăsnet (prima antenă de recepție) un releu, o pilă electrică și o sonerie.
Marconi combină toate elementele cunoscute până la acea dată și brevetează în 1896 în Anglia (brevet nr. 12.039) sistemul său de telegrafie fără fir cu care a reușit să transmită semnalele la câteva sute de metri. În acest scop a folosit eclatorul lui Hertz, adică aparatul de produs unde electromagnetice sub formă de scântei, coherorul lui Branly și două antene, una de emisie și alta de recepție. Experințele le-a realizat la Potenchio lângă Bologna (azi în această localitate aflându-se Muzeul Marconi) repetând experiențele lui Branly cu o bobină Rukmkorff, un eclator și un coheror, dar legând de eclator un fir metalic vertical denumit antenă și susținut de un zmeu sau o prăjină. Folosind acest montaj Marconi a obținut semnalizări fără fir la câțiva km.
Descoperirea lui Maxwell se datorează unei remarcabile sinteze realizate de el pornind de la ecuația matematică a coardei vibrante rezolvate de d’Alembert încă din 1750, apoi Euler, Bernoulli, ecuații ce au fost introduse în electricitate prima dată în 1855-1856 de W. Thomson (Lord Kelvin) urmate imediat de ecuațiile lui Kirchhoff. Așadar Maxwell a realizat o sinteză și o simplificare a fizicii iar Marconi tot printr-o sinteză a realizat un aparat de o mare complexitate care a revoluționat comunicațiile.

2. Primii 25 ani de radiotransmisiuni

Am putea numi această epocă „perioada de romantism a transmisiunilor”. Prin ce se caracterizează ? Căutări febrile ale inventatorilor, numeroase descoperiri în domeniu, procese privind paternitatea invențiilor, evenimente tragice rămase în conștiința publică chiar și până azi (vasul Titanic se scufunda lent în timp ce radiotelegrafistul transmitea în continuu semnalele S.O.S.), audiții publice, entuziasmul sau perplexitatea oamenilor în fața acestei „minunății” care rivaliza cu una din tainele dumnezeiești.
Și totul s-a datorat lui Marconi, care student fiind și aflându-se în vacanță la Potenchio, lângă Bologna, a reluat experințele lui Hertz și ale lui Branly. El a intuit posibilitățile excepționale privind utilizarea undelor electromagnetice în transmisiunile telegrafice fără fir brevetând aparatul de radio în 1896.
Toate invențiile care au urmat după Marconi au dus la îmbunătățirea performanțelor tehnice și calitative ale radiotransmisiunilor.
Prezentăm câteva din aceste invenții, în mod cronologic :
În 1897 Sir Oliver Lodge propune realizarea „sintoniei” adică folosirea unor circuite acordate la emisie și recepție.
Un an mai târziu americanul George Sidney Brown patentează un difuzor rudimentar derivat dintr-o capsulă telefonică.
Un eveniment l-a reprezentat înlocuirea coherorului cu un cristal de galenă în 1900.
Momente la fel de importante în evoluția radiotransmisiunilor l-au constituit și inventarea diodei cu vid numită și valva lui Fleming în 1904 și inventarea triodei în 1906-1907 de către Lee de Forest.
În 1912 a fost brevetat amplificatorul de către Lowenstein în SUA.
Bineînțeles, au mai fost brevetate și alte invenții legate de undele modulate, de condițiile de amorsare ale oscilațiilor .
Deși radiotransmisiunile câștigau teren de la an la an, evoluția lor fiind spectaculoasă mai ales în domeniul militar, nu se putea spune că acestea erau consacrate pe plan mondial. Au intervenit însă două evenimente majore :
Unul din evenimente s-a petrecut în 1909 când nava engleză „Republic” s-a scufundat după ce intrase în coliziune cu nava „Florida”. În cele câteva minute până la scufundare s-a dat alarma radio și echipele de intervenție au reușit să salveze toți pasagerii.
Ecoul acestei întâmplări, cu final fericit, a determinat numeroase guverne să emită decrete în baza cărora navele cu un anumit tonaj erau obligate să posede instalații radiotelegrafice.
Al doilea eveniment l-a constituit izbucnirea primului război mondial, perioadă în care s-au folosit stații de emisie din ce în ce mai puternice în dorința de a acoperi pe cele dușmane. Astfel, primul război mondial a consacrat radiotransmisiunile alături de noile mijloace de luptă, submarinul, tancul, avionul și armele chimice.
După război s-a experimentat transmiterea de știri, cântece și comentarii politice pentru marele public.
Un eveniment l-a constituit transmiterea de la gara din Chelmsford a concertului celebrei cântărețe Nelli Melba în 15 iunie 1920.
La numai un an „Marconi House” din Londra inaugura una din primele stații de radiodifuziune din lume iar la câțiva ani acest nou mijloc de comunicații a cucerit lumea.

3. Începutul radiotransmisiunilor în România

Experiențele lui Marconi din anii 1901-1902 au fost determinante în evoluția ulterioară a radiotransmisiunilor. Astfel, în 12 decembrie 1901 între Poldhu și St. Jones s-a realizat prima transmisie radiotelegrafică peste oceanul Atlantic.
După acestă dată, au apărut stații radiotelegrafice din ce în ce mai puternice în Franța, Anglia, Germania, Italia care asigurau transmiterea informațiilor la distanțe mari atât în interiorul Europei cât și între continente.
În România s-a instalat un post radiotelegrafic de coastă la Constanța, în anul 1905, cu o rază de acțiune de cca. 600 Km care asigura legătura cu navele românești ce navigau pe Dunăre și Marea Neagră.
Un post emițător radiotelegrafic cu scântei a fost instalat de fizicianul Emil Giurgea în septembrie 1914 în Turnul Þepeș din Parcul Carol folosind aparatura personală adusă din Franța.
El a „întins” o antenă între Turnul Þepeș și Vârful turlei Minaretului ce se afla pe insula din lacul Parcului. A folosit o bobină Ruhmkorff, condensatori, baterii de acumulatori, un manipulator Morse și astfel a pus în funcțiune un emițător radiotelegrafic.
Pentru recepție utiliza aceeași antenă (o utiliza alternativ pentru emisie și recepție) un circuit oscilant cu o bobină self inducție și un condensator variabil, un cristal de galenă și un receptor telefonic.
Trei radiotelegrafiști aleși de Giurgea deserveau stația, reușind ca în septembrie 1914 să se ia legătura cu Atena, în octombrie cu Milano iar în noiembrie cu orașul Paris.
Cum începuse războiul s-a impus construirea unui post de emisie radiotelegrafic de mare putere.
Vasilescu Karpen cu un colectiv format din ing. I.S. Gheorghiu, ing. Filipescu și ing. Iliescu Brînceni au început studiile privind montarea unui post telegrafic.
Emil Giurgea a stabilit amplasamentul stației lângă hipodromul de la șosea, pe moșia fostei Școli Superioare de Agricultură de la Herăstrău, pe o suprafață de cca. 20 Ha (900 x 250m).
Sub semnătura primului ministru Ion C. Brătianu s-a autorizat Ministerul de Domenii să pună la dispoziția Ministerului de Interne suprafața de 20 Ha cu restricțiunea pentru Ministerul de Interne de a lăsa liber pășunatul pe tot acel teren în afară de cel ocupat de constructori și piloane.
Pentru echiparea postului de radiotelegrafie cu o putere de 150 Kw s-au primit oferte de la Societatea Telefunken din Berlin, Societatea Marconi din Londra, Compania Generală Radiotelegrafică din Paris și Societatea Radioelectrică din Paris.
Guvernul Român a acceptat oferta Societății franceze „Radioelectrique” care se obliga ca în termen de maxim 2 luni și jumătate să transporte și să instaleze postul de 150 Kw în București și să-l predea în stare de funcțiune.
Partea de emisie a stației cuprindea :
- Un alternator monofazic de 150 Kw antrenat de un electromotor trifazic.
- Antena de emisie cu 8 piloni a 100 m înălțime.
- Sistemul oscilant (baterii de condensatori, selfinductanțe).
- Al doilea alternator monofazic de 30 Kw pentru un emițător care să servească legăturile cu stațiile străine mai apropiate.
În anul 1916 stația radiotelegrafică Herăstrău era în plină activitate dar războiul se apropia și de țara noastră așa că Emil Giurgea a primit sarcina să asigure legăturile cu străinătatea și în cazul când stația Herăstrău va înceta activitatea din cauza războiului.
În aceste condiții s-a pregătit stația T.F.F. de la Vaslui pentru care s-a destinat un emițător de 30 Kw care a funcționat la Herăstrău alături de cel de 150 Kw.
Stația de la Vaslui a intrat în funcțiune în octombrie 1916.
Privitor la stația Herăstrău, s-a hotărât evacuarea ei la Botoșani, acolo existând o centrală electrică cu motoare Diesel proiectate de inginerul D. Leonida, centrală ce putea să asigure alimentarea cu energie electrică a alternatorului.
În noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1916 trupele germane se apropiau de București. În aceste condiții, după ce s-au încărcat toate piese disponibile ale stației, pilonii antenei și piesele rămase au fost aruncate în aer.
După plecarea trupelor germane din București, armata franceză a instalat la Pipera un post telegrafic fără fir cu o putere mică, având o antenă de 7 m, post cu care s-a stabilit legătura cu un post similar din Constantinopol.

4. Primele emisiuni radiofonice în România

Paralel cu dezvoltarea rețelei de radiotelegrafie apar și primele emisiuni radiofonice. În S.U.A. în perioada 1921-1925 au fost instalate peste 500 stații de emisie radiofonice care erau ascultate de peste 5 milioane de posturi de recepție. În Anglia în 1925 existau cca. 1.200.000 receptoare radio.
În România, cu toate încercările oficialităților de a legifera libertatea utilizării radiofoniei, justificări care invocau securitatea statului împiedicau luarea unor măsuri practice.
Experimental se realizau totuși emisiuni radiofonice folosind instalațiile de radiotelegrafie. Astfel în anul 1921 între postul de radiotelegrafie de la Herăstrău și Școala Politehnică din București este realizată prima emisiune experimentală de radiodifuziune din România. În lipsa unor instalații speciale se puteau emite doar știri, conferințe, cursuri și muzică, mai puțin concerte simfonice.
Iată ce spunea Dragomir Hurmuzescu referitor la această problemă „La noi, primele recepțiuni au fost realizate cu mijloace experimentale și prin personalul secțiunilor de radiotelegrafie ale Institutului Electrotehnic Universitar. În anexele laboratorului său din str. Victor Emmanuel s-au făcut primele demonstrații de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la București ...”
Lumea curioasă, doritoare de a cunoaște acest mister era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar și curtea din fața laboratorului în serile destinate ședințelor de recepție.
Numeroase firme străine comercializau deja aparatură radio în România, în care scop organizau și expoziții așa cum a fost cea din 1925 organizată de Direcția Radio Comunicațiilor la care au participat numeroase firme (Telefunken, Lorentz, Tungsram, Ericsson, Thomson Houston etc.) prin reprezentanții lor din București.
Persoane particulare, instituții de stat și private au început să-și procure posturile de recepție deși funcționarea lor trebuia autorizată de Comisia Radio.
În anul 1925 s-au autorizat în întreaga țară peste 173 receptoare aparținând Companiei Române de Radiofonie București, generalului Moșoiu, maiorului Furtunescu, primăriei orașelor Brăila și Târgu Mureș, Uzinei Electrice Sibiu, lui G. Tătărescu, Automobilului Club Român, lui E. Bădărău, Centrului Francez de Instrucție Sf. Gheorghe, ziarelor Viitorul și Universul, Băncii Naționale etc.
În această conjunctură un grup de tehnicieni români, intuind importanța cultural educativă și națională a radiofoniei a luat inițiativa fondării Asociației Prietenii Radiofoniei prima ședință desfășurându-se în 26 martie 1925 la sediul Institutului Electrotehnic din str. Victor Emmanuel nr.16 – actuala clădire a Muzeului Literaturii.
Scopul asociației era exprimat în art. 5 al Statutului „De a răspândi gustul radiofoniei și diverselor sale aplicațiuni printre amatorii din România”. Președinte al asociației a fost ales Dragomir Hurmuzescu. Din asociație mai făceau parte Emil Pătrașcu, Mihail Vlădescu, Nicolae G. Caranfil, Victor Slăvescu, I. Ștefănescu Radu, Octav Onicescu, Christian Musceleanu, Constantin Miculescu.
Societatea a organizat în fiecare duminică conferințe în sala de fizică, a înființat un radio club unde se schimbau idei și se efectuau audiții de concerte la radio. Ulterior s-a inaugurat și prima școală pentru radiofoniștii amatori.
Rezultatul acestor acțiuni a fost promulgarea legii din 8 iulie 1925 privind instalarea și folosirea instalațiilor radiofonice. În art. 5 al acestei legi se preciza : „Exploatarea difuziunii radiotelefonice în România aparține statului care o va putea face prin Direcția Generală P.T.T. direct și printr-o societate cu acțiuni nominative. Această societate, în limitele autorizației ce i se va da, va avea dreptul de a face emisiuni cu caracter de difuzare, precum și conferințe, cursuri, concerte, publicitate ce ar interesa posturile particulare de recepție.”
Tot în anul 1925 Societatea Electro Phoebus realizează emisiuni radiofonice cu un post militar Levy având puterea de 50 Kw.
S-au mai folosit și alte posturi pentru realizarea emisiunilor radiofonice, un post Y-B1 de 100 W pe lungimea de undă de 500 m.
Dacă pe plan internațional numărul radioreceptoarelor crescuse imens la sfârșitul anului 1925 în România existau dificultăți enorme în procurarea și folosirea acestora datorită taxelor vamale ridicate precum și a greutăților în obținerea autorizației.
Liviu Rebreanu într-un raport adresat Consiliului de Administrație de Radiodifuziune precizează că obținerea unei autorizații radio implică formalități încât lumea descurajată, sau renunță la radiofonie, sau preferă să asculte radio fără autorizație.
Dar lucrurile nu se opreau aici. Printre actele necesare acordării autorizației trebuia să figureze și dovada de bună conduită în societate.
M. Sadoveanu în cererea prin care solicita autorizarea unui post de radio spunea : „Nădăjduiesc că în calitatea mea de membru al Academiei Române, vă sunt destul de cunoscut ca să fiu scutit de certificatul de bună purtare.”
Cu toate aceste greutăți numărul simpatizanților radiofoniei creștea permanent și astfel în 13 iunie 1926 are loc primul congres al radiofoniștilor. La acest congres s-a cerut modificarea legii existente referitor la următoarele aspecte :
- obținerea dreptului de recepție radiofonică în baza unei simple declarații;
- suprimarea comisiilor de ștampilare a aparatelor radio;
- încurajarea unor posturi de difuziune radiofonică sub controlul statului,
- reducerea taxelor vamale pentru aparatele și piesele radio;
- constituirea grabnică a Societății de Difuziune Radiofonică Română;
După congresul din 13 iunie 1926 s-a improvizat un post de emisie cuplat direct cu antena Institutului Electrotehnic Universitar, modulația emisiei făcându-se cu ajutorul unui microfon Ericsson, cu cărbune.
În anul 1927 postul de la Institutul Electrotehnic capătă o anumită periodicitate, transmițând cu regularitate de două sau de trei ori pe săptămână.
Dragomir Hurmuzescu preciza :
„În 1927 se organizează la Institutul Electrotehnic din București primul post românesc de difuzare care funcționează până în toamna anului 1928 când Societatea Română de Radiodifuziune constituită începe emisiunile cu postul cel mic instalat la sediul său din str. Berthelot iar peste un an încep emisiunile postului Băneasa”.

5. Acei oameni minunați și „lupta” cu microfonul

Încă de la începutul transmisiunilor radiofonice personalitățile culturale ale timpului au fost fascinate de misterul undelor radiofonice. În fața microfonului se întâmpla un lucru ciudat, vorbitorul trăia tracul ca și artistul în fața publicului. Este elocventă mărturisirea lui Gheorghe Brăescu în acest sens :
„Radio ! De ascultat ați avut desigur ocazia să ascultați la radio. Dar ați vorbit vreodată la microfon ? Să nu credeți că este ușor, vreau să spun că nu rămâi indiferent în fața aparatului. Oricât s-ar cultiva omul, nu va reuși niciodată să se elibereze complet de sub influența tainelor ... Am început să citesc cu frica omului rătăcit, care strigă după ajutor, așteaptă, speră și se teme în același timp să nu atingă firele”.
Conferințele la radio se prezentau în scris. Făcea excepție de la această regulă doar Nicolae Iorga care „vorbea liber și uneori nici nu își anunța în prealabil subiectul. Era cel mai ascultat vorbitor, așa cum Enescu era cel mai ascultat muzician”.
George Enescu a avut o atitudine singulară față de muzica transmisă la radio.
„Mi s-a oferit în Statele Unite să cânt pentru 2000 de dolari la o stație de difuziune dar am refuzat. Sunt solidar cu toți confrații mei muzicanți. Cei mai mulți din ei sunt oameni săraci și (așteaptă ca noua minune a lumii), radiofonia, (să nu ) îi lase muritori de foame, orchestre întregi putând fi azi înlocuite printr-un patefon sau hout-parleur”-oct. 1928.
Microfonul reprezenta o fascinație și pentru oamenii obișnuiți sau chiar pentru cei numiți de medicul și scriitorul Vasile Voiculescu „nezdraveni”.
„Bărbați, femei, bătrâni, tineri, copii chiar, care dacă pot bâlbâi două cuvinte, cred că pentru mântuirea lumii trebuie să le spună la microfon ... Aproape toți solicitanții la radio se selectează dintre nezdraveni. Pe cei zdraveni și buni îi solicităm și-i chemăm să vie ...”
Pentru mulți ascultători radioul reprezenta doar o distracție. Dimitrie Gusti vedea în radiofonie un excelent mijloc de trezire a conștiinței personale și naționale.
Tocmai de aceea Liviu Rebreanu a semnalat aspectul periculos a denigrării a tot ce este românesc „Mulți ridică din umeri cu dispreț asupra programelor noastre de radio. Disprețuitorii evident nu au examinat niciodată programele posturilor străine și nici nu le-au comparat cu ale noastre. Disprețul e principial și gratuit” – 30 aprilie 1933.
„Repetarea insistentă ajunge să zdruncine orice credință. Minciuna poate deveni astfel adevăr și adevărul minciună” – Liviu Rebreanu.
Și Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei sublinia în conferințele sale importanța radiofoniei care „va deveni criteriul de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor”.
Din păcate și în acest domeniu au rămas în urmă pentru că „Nu sunt bani! Trebuiesc milioane ... și milioanele apucă pe apa sâmbetei” spunea I. Simionescu în ianuarie 1929.
Lipsei de bani i se adaugă și birocrația care atingea cote până la limita absurdului, mai ales la începutul radiofoniei.
„Domnul Birocratescu a găsit imediat o soluție ... a propus înființarea ... filialei de control și ștampilarea aparatelor” – Emil Racoviță 13 iunie 1926.
După cum se vede, ideile expuse în conferințele radio de marile personalități culturale ale României erau clar expuse și exprimau în fond faptul că Radiodifuziunea reprezintă o instituție de interes național, cu rol educativ, social iar în anumite împrejurări „e un serviciu de prim rang”.
Aceste idei, exprimate de personalități culturale ale epocii, însușite și promovate de primii conducători ai Radiodifuziunii (președinte prof. Dragomir Hurmuzescu, vicepreședinte Ioan Al.-Brătescu Voinești) au contribuit prin difuzarea informației în masă la schimbarea radicală a psihologiei sociale.




6. Firme și receptoare radio

După organizarea în 1925 a expoziției cu echipamente și receptori radio la care au participat numeroase firme (Telefunken, Lorentz, Ericsson, Tungsram, Thomson-Houston etc.) numărul receptorilor radio în România a crescut de la 173 înregistrate în 1925 la 2.000 la sfârșitul anului 1926.
Cele mai răspândite aparate erau produse de firmele Telefunken, Philips, RCA-Victor, Lorentz, Atwater-Kent etc.
Telefunken a fost una dintre marile întreprinderi pentru industria telegrafică și a luat ființă în 1903 prin unirea concernelor Siemens-Halske și AEG. Ulterior firma a devenit exclusivă a AEG la rândul ei influențată de concernul General Electric-USA.
Firma Siemens a fost întemeiată în anul 1847 la Berlin de Werner von Siemens și mecanicul Halske.
Firma care s-a impus pe piața românească în vânzarea de receptoare radio a fost „Philips”. Mare concern internațional al industriei electrotehnice fondat în 1891 ca „Philips et Company” cu reședința la Eindhoven – Olanda. În anul 1927, a luat ființă la București o reprezentanță a acestei firme care a funcționat în str. Lutherană nr. 6 ocupându-se în anii 1927-1928 exclusiv de desfacerea becurilor de iluminat electric marca „Argenta”.
Din 1928 reprezentanța „Philips” a devenit Societatea anonimă Philips și avea ca obiect de activitate pe lângă desfacerea becurilor și comercializarea aparatelor radio, difuzoarelor, lămpilor radio și alte accesoriii cu acestă marcă.
În anul 1933 firma „Philips” înființează în România la Oradea o fabrică de aparate radio (cca. 70 lucrători) care era de fapt un atelier unde se asamblau aparatele radio marca „Philips” cu piese aduse din Olanda.
În 1934 fabrica din Oradea se mută la București pe str. Luther în locul unei foste fabrici de tricotaje.
Deoarece afacerile prosperau firma s-a hotărât să construiască o nouă fabrică de montaj (1934-1939) în zona Gării de Est str. Baicului nr. 82.
Conjunctura internațională fiind nesigură investițiile firmei Philips pentru fabrica din str. Baicului încetează.
În timpul celui de al doilea război mondial fabrica și-a redus mult activitatea iar în anul 1948 în urma naționalizării atelierelor concernului Philips au trecut în proprietatea statului transformându-se în „Fabrica Radio Popular” prin comasarea și cu alte întreprinderi mai mici „Radiomet”, „Stark” și „Tehnica Medicală”.
Printre exponatele produse de noua fabrică amintim aparatul „Record” 1949 – tuburi din import, „Opereta” 1958 – tuburi produse în țară, aparatul „Concert” 1959 – cu lămpi, conceput în țară atât partea electrică cât și partea mecanică.
La 18 ianuarie 1960 prin ordinul Ministerului Industriei Grele, Fabrica „Radio Popular” își schimbă denumirea în „Uzinele Electronica”.
Noua uzină a fabricat aparate de radio tranzistorizate „Sport”, „Litoral” și „Enescu” – 1960 – acesta fiind primul radioreceptor românesc echipat pentru recepția emisiunilor în gama undelor ultrascurte.
În anul 1963 s-a pus în fabricație radioreceptorul tranzistorizat „Delta” cu 3 lungimi de undă UL, UM, US iar în perioada 1963-1964 începe producția radioreceptoarelor tranzistorizate de buzunar „S 632 T” pe unde medii și „S 6315” cu două lungimi de undă UM, UL.
Ulterior s-au mai folosit radioreceptorul portabil „Mamaia” folosit pe UL, UM, US, UUS – 1966, „Perla” – 1968, „Simonetta” – 1969, „Oscar” – 1969 și „Universum” – 1969 iar pentru export radioreceptorul „Playboy” și „Goldstar”.
În anul 1970 apare o nouă fabrică de montaj radioreceptoare și televizoare pe platforma industrială Pipera. România nu a produs echipamente radio dar a recondiționat tuburi electronice de putere prin fabrica ICRET (Întreprindere de construcții și reparații).
În 1993- fabrica reprezintă un sector în cadrul Serviciului Radiodifuziune și Radiocomunicații din Ministerul Comunicațiilor.
În Muzeul Național Tehnic din București se păstrează echipamente radio și receptori produse de următoarele firme: Marconi, Lorentz, Telefunken, RCA, Philips, Electromagnetica, Popular (Electronica), Atwater-Kent, Blaupunkt etc. prezentate în expoziții intinerante.

În loc de concluzie

Încă o întrebare se naște, mai are radioul viitor în „competiția” cu televiziunea ?
Răspunsul este afirmativ având în vedere că radio ascultătorii au privilegiul de a crea propriile imagini ascultând o emisiune. Pentru mine cele mai îndrăgite posturi sunt Radio România Cultural și Radio România Muzical.
Începând cu 1 noiembrie 1993 Societatea Română de Radiodifuziune sărbătorește în fiecare an începerea transmisiunilor radio permanente. Cu acest prilej sunt organizate expoziții temporare și permanente (în prezent Societatea Română de Radiodifuziune deține o bogată colecție de radioreceptoare) mese rotunde, simpozioane și concerte dedicate evenimentului.



Nicolae Aurelian Diaconescu



Bibliografie



1. C. Bărbulescu, „Cum s-ar putea ameliora comunicațiile”, Revista Energia nr. 6, iunie 1921;
2. Dr. Christian Musceleanu, „Energie Materie Radiațiuni”, Editura Ziarului Universul, București – 1932;
3. Ing. Marcu Mihai, „Stația de Radio Băneasa”, „Fișă de Documentare Tehnico-Muzeografică”, Decembrie – 1969 – Muzeul Național Tehnic;
4. Victor Crăciun, „Manuscrise și Voci”, Editura Eminescu – 1977;
5. Ing. Dumitrescu Teleormăneanu Aureliu, „Din Trecutul Radiocomunicațiilor în România”, Aprilie – 1980 – Arhiva Muzeului Național Tehnic;
6. General locotenent Gheorghe Enciu, „Poșta și telecomunicațiile în România”, Editura Științifică și Enciclopedică București – 1984;
7. Ștefan Bălan și Nicolae Șt. Mihăilescu, „Istoria Științei și Tehnicii în România”, „Date Cronologice”, Editura Academiei, București – 1985;
8. Giovanni Geovanini, „De la Silex la Siliciu”, „Istoria mijloacelor de comunicare în masă”, Editura Tehnică, București – 1989;
9. Vișan Comșa, Marius V. Comșa, „Sateliții Europei”, „Programe TV și Radio”, Editura Tehnică, București – 1991;
10. Catalog Proiectul „Nostalgie”, „65 Ani de Radiofonie în România 1928-1993”, Istoria Radiofoniei Românești 1928-1993;
11. Catalog al expoziției „Scurt Istoric al Radiofoniei” 21-24 Aprilie 1994, Forumul „Crans-Montana” la București – Muzeul tehnic „Prof. ing. Dimitrie Lenida” și Radio România – ROR 1928;
12. Catalog al expoziției „Radio Nostalgia - Centenar Marconi” – 11-15 Octombrie 1995.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!