poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Gabriel
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-09-30 | |
Dragi autori și cititori ai site-ului poezie.ro,
vă anunț cu bucurie publicarea unei cărți de... poezie. Titlul este cel care dă și numele prezentei postări. Așa cum se vede în subtitlu, este o ediție online, pentru a ajunge mai repede la cititori. Însă nu este singurul motiv care m-a făcut să optez pentru această variantă; economia de timp și cea de resurse nu sunt deloc de neglijat. ISBN-ul (978-973-0-31657-5) l-am primit direct de la Biblioteca Națională, nu prin intermediul unei edituri. Formatul cărții: A5, 72 pagini, cuprinzând o selecție (62 poeme) din textele scrise în ultimii 4 ani. Volumul a fost postat în luna mai pe câteva site-uri. De asemenea, cartea a fost înregistrată de mai multe biblioteci, la categoria "carte electronică". Lector al cărții este poeta bucureșteană Victoria Milescu, cea care semnează și aceste rânduri de pe coperta 4: "Poezia pe care o scrie Alexandru Mărchidan, epurată de teribilismele trendului prezent, nu este însă nici simplă, nici calmă, reverberând în subiacent o neliniște metafizică, o încordare vigilă sesizând nefirescul din firesc, problematizând metaforic aspectele realității obiective și subiective iluminate de omniprezența divinității". Fotografiile copertelor sunt realizate de Sorin Dănuț Radu. Alegerea titlului - Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând - este legată de semnificația faptelor descrise de tradiția creștină: acest apostol își amintea cu durere de propria cădere de fiecare dată când auzea cocoșul cântând. Până la finalul vieții sale. Amintirea propriei slăbiciuni îl făcea să fie mai îngăduitor cu ceilalți. Dincolo de alte aspecte, titlul face trimitere la conștientizarea fragilității umane, dar și la posibilitatea ridicării (Petru nu a căzut în deznădejde): dacă Petru, cel care a fost trei ani în preajma lui Hristos și a văzut măreția și puterea Sa, a dovedit totuși slăbiciune (lepădându-se de trei ori, chiar la câteva ore după ce a spus că mai bine își dă viața pentru Învățător decât să se dezică de El), cu atât mai mult noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că suntem expuși la cădere. Această conștientizare duce la mai multă smerenie, smerenia duce la mai multă atenție și pază, având grijă de bârna din ochiul propriu, nu de paiul din ochiul celuilalt. Nu în ultimul rând, merită menționat faptul că volumul este dedicat bunicilor și străbunicilor mei. Un bunic și doi dintre străbunici au purtat numele acestui apostol. Recenzii ale cărții: Cătălin Chiru (blogul catalinchiru.ro), Cristina Onofre - revista Lumină Lină. Gracious Light, New York. Postez mai jos o bună parte din textele incluse în volum, sperând ca lectura lor să vă aducă măcar un pic de căldură și bucurie. Cu prietenie, Alexandru Poeme din volumul - IAR PETRU PLÂNGEA DE CÂTE ORI AUZEA COCOȘUL CÂNTÂND - Să stai în cuvinte ca într-o casă veche să stai în cuvinte ca-ntr-o casă veche locuită de mii de oameni înainte. nu ai de ales decât între acestea două să rămâi în stradă privind din afară, ori să vii înăuntrul cuvintelor unde fiecare și toți au loc (dacă timpul nu le-a furat între timp puterea de-a se rosti). însă nu toate casele sunt la fel, pentru că nu toți oamenii sunt la fel; unii iubesc casele goale, alții casele depozit, casele reci ori calde, luminoase ori întunecoase, după cum un chip diferă de altul. unii stau în case ca în morminte, însingurând colțul acela din univers. eu îi întâlnesc deseori și pe unii și pe ceilalți și sufletele noastre se îndrăgesc sau se compătimesc pe-ascuns – așa sunt ele făcute. cel mai mult, însă, mă uimesc cei care stau în cuvinte ca în biserici. Cu timp și fără de timp În țara dintre țărmuri am ajuns străin cum străine sunt firele de iarbă când dinspre miazănoapte vin norii cu gheață-n pântece. rămâne să urmăm drumeagul ce taie în două furtuna. deseori cursele vrăjmașilor stau înainte iar prăzile lor, trofee ce pot ușor spăimânta pe mult iubitorul de sine. Aruncat între apă și stânci, gustul amar al pământului te acoperă-ncet, și ce părea să ucidă devine tot mai tare armură și scut. din vale în vale, din durere-n durere se descoperă inima și dulceața ei. Răsărit al Răsăriturilor, aceasta este pacea care covârșește toată mintea. Moara lui Mărchidan ai vrut să mă vezi, pierzând pentru asta zile, săptămâni și ani, ai urcat și ai coborât și ai coborât, hainele tale hrană ploilor și fulgerelor și drumurilor găunoase, inima ai lăsat-o durerilor, peșteră de lei și de tâlhari, ai zdrobit corăbii de stâncile-așteptării – n-ai vrut să-ți astupi urechile, n-ai vrut, deși nu te-ai legat de catarg (acum hienele mării se bucură văzându-ți alergarea). ai vrut să mă vezi ca să pui în mișcare o moară uriașă ascunsă, nevăzută, zdrobitoare unde grâul nădejdilor trebuia să devină făina bucuriei. ai vrut să mă vezi și ce-ai gândit că vei afla: timp nou fără de timp? dimineți albe? ființe de cristal? cascade de sori? primăveri fără sfârșit? chipuri uitate de moarte? Ai găsit o moară unde grâul păcii, al nădejdilor și așteptărilor trădate, grâul micilor și marilor căderi, al întâmplărilor neîntâmplate, grâul inimilor înfiate de cuvinte și dureri e măcinat fără oprire fără oprire fără oprire la moara ce se zbate-n piept. vei putea să-mparți cu mine această iute, dulce, grea, pietroasă, îngerească pâine? Străluciri cuvinte pierdute în călătorii, timpul dus pe câmpiile fără de capăt, penumbrele lunii – nu-mi pasă de ele! sunt oglinzi înșelătoare, imagini pierdute prin pierdutele universuri ale inimii. cuvintele vor fi regăsite, timpul revine, luna descrește și crește. cine însă poate uita sângeriul căderii în noapte, focul plecărilor, ultimul anotimp al florilor nespus de albe? durerea și iubirea totdeauna rămân. două aripi ce se bat între ele, două aripi ce cresc una din alta. Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoşul cântând luminile şi norii – pe-ascuns – treceau înaintea dimineţilor sale. a fost vineri şi apoi duminică. pe acest om niciodată credinţa nu l-a pierdut, chiar dacă atunci, în urletul mării, apele au încercat să-i muşte din trup. nu a fugit nici după noaptea aceea în pustiul pustiei; cutremurat, a căzut şi a plâns. au trecut zile şi luni şi mulţime de ani, iar Petru încă plângea de câte ori auzea cocoşul cântând. şi nu doar o dată i s-a dat să audă-ntrebarea, şi nu doar o dată s-a făcut pe sine răspuns: Simone, fiul lui Ionà , Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Poem 1 orice copac e un ceas prin care timpul ți se arată-nmugurit, bătut în cuie și deseori prefăcut în cenușă. Poem 2 fiecare clipă de pace – o cumpănă. de-o parte înaltul, de cealaltă adâncul. pe coama ei, cruci de pământ mergătoare spre locul de zidire sunt sufletele noastre. Poem 3 și acest soare se va stinge cândva. de la un pisc la altul, urmele muritorilor sunt amintiri uitate deja. Liman printre valuri cuvintele străbat cu lacrimi prinse precum coada cometei. unde mai pui țipetele pescărușilor, glasurile naufragiaților dintotdeauna, nisipul, albastrul și surzenia noastră. pământul și cerul se topesc în loviturile acestor valuri pentru care brațele nu au îmbrățișarea potrivită. pământul și cerul s-au făcut în urechile mele ciocan și nicovală. biet pelican cu aripi uitate în alte ape. adaug la călătorie naufragiu după naufragiu până ce Bunul Stăpân al călătoriilor se va milostivi de stângăcia mea. Răstimp ca o vulpe neagră, moartea dă târcoale pe lângă porțile unde ulucile abia se mai țin. și de-ar fi doar atât! însă unii o primesc la ospețe, o îneacă în vin și o uită prin curte o vreme – e totuși o vulpe ce poate fi uitată doar foarte puțin. Locul unde ochii aceştia au hăituit somnul şi l-au închis în propriul torace, unde râsul tău e pătat de toate culorile şi nu ştiu pe care din voi să vă mai cred, unde noaptea are un cui ascuţit la ambele capete şi-mi încearcă lumina cu el. în locul acela viaţa mea e netedă ca bolovanul lui Sisif şi-mi creşte încet între tâmple, umeri şi pietre, între buze şi rugăciune. în locul acela se zbate timpul cel bun după ce a-ncercat să zboare cu umbrele de păpădie, umbra mea aleargă mai iute ca mine. Dare de seamă deocamdată pe cale ori în luptă cu fel de fel de gheonoaie, deocamdată rezemaţi pe pământ ca picăturile de ploaie. căutăm să dezrobim pe dinlăuntru grâul semănat cândva. să le vedem pe toate-aşa cum trebuie ar trebui să încercăm să creştem tot mai mici, dar toate-n vremea lor îşi vor afla răspunsul. cât despre mine, nu-i prea mult de zis – în drum şi eu prin lume ca la iarmaroc, să iau ce-mi trebuie şi să privesc puţin lumina de aici. Răni într-adevăr se schimbă pământul şi-ncepe cu obiceiul oamenilor de-a se furişa-n lumina zilei cu cocoaşe cât dealul, începe cu fuga printre griji, cuvinte şi locul unde, fără să deranjeze cumva, ar putea fi aşezat Dumnezeu pentru care poeţii au pierdut de mult litera mare. nu mă miră așadar când durerea se plimbă pe covoarele vieţii şi mulţi i se-nchină aşa cum naiv alinţi un câine turbat. nu mă miră de-aceea chipurile rătăcite în amara îmbrăţişare de sine, storurile coborând orizontul prea mult. Disimulare adun căderile și le fac înălțime, tristețea ce-mi dă ocol – un nesfârșit câmp de rapiță. e firesc să te doară cerul când imiți păsările. cele mai frumoase cântece mă îmbracă-n tăcere, pentru că nu cuvintele acestea trebuie auzite. în singurătate niciodată singur, ascund foc sub straturi de gheață. Glasul pietrelor cuvinte cernute prin cărămizi șoptește biserica dinspre inima ta, de parcă prin trupul tău s-ar fi prelins grai omenesc în pietre, ca și ele să poată fi auzite. n-ai fi ajuns la locul zidirii, e drept, de n-ai fi-nțeles că toate au nevoie de glas, chiar și pietrele măiestrit înălțate, chiar și tăcerile. Ană cu nume venit din Scripturi, nume de mamă însemnând miluită. Icoană obosită de nisipul deșertăciunii, Ana s-a așezat în pacea catedralei. pe masă Potirul cel Sfânt, în zidul bisericii, Ana. pe masa-mormânt, în zidul-mormânt, Jertfa stă icoană, pod de viață coborât dinspre cer spre adânc. Stâlp ne răsfrângem în lacrimile tale, Ană, ori tu, când noaptea ți se așază în jur ca o ramă, ieși înaintea tuturor pe drumurile pe care apuci și le zidești înlăuntru încă și încă o Ană. vezi tu, singurătății nu-i mai dă nicio șansă stâlpul ce ai ajuns, rezemându-ne rând pe rând de lacrima ta ca de o mamă. Zidire cuvintele petreceau în găoace partea lor de veșnicie. eu spărgeam cojile să le prind, să mi le fac prietene, pentru că cine poate trăi fără chilia din inima lor? sigur, nu toate găocile se spărgeau, nu toate erau pline de miezul cel bun, dar azi unul, mâine altul, am reușit să le lipesc de mine, să fac chilie cochilie în care nu vreo Ană, ci pe mine mă zideam, lăsând în piept deschis ochiul spre Atotziditorul. Cuvânt de ziua ta Nu la lumina în care mor fluturi, nu în timpul ce scoate din primăveri celălalt chip, nu pe drumul unde în capăt așteaptă un zid. nu, nu spre unele ca acestea am fost chemat, deși, în furtună, e greu să separi flori de cireș și fulgi de zăpadă. Eikon străjuiesc lângă mine mulțime de lucruri, cascade de vorbe și umbre. doar icoana e flacără ce mă scoate din noapte. iar dacă vreodată un fur ar veni s-o arunce-n desagă, s-ar păcăli amarnic – icoana-mi zugrăvită e pe dinăuntru, veșnicie ce se-mbracă-n timp cum focul se îmbracă-n inimi. Cumpăna vin spre tine ca la un foc și la întoarcere am inima celui ce poartă cămașa morții. îndreptățirile mele sunt apă și cenușă. ce văgăună poate fi și inima asta, ce cuib de șarpe negru, deși ziua întreagă am săpat cu marginile ei în soare pentru un strop de pace și-adăpost. Darul înaintea mea tristețea e bucată de asfalt proaspăt turnat. vrăbiile și fluturii se așază pe el de parcă celelalte locuri nici n-ar exista (unii mor, alții devin poezie și-mi dau toate iernile lor). Laconic după zâmbete de toamnă, lupii. între înserare și noapte, poemul pentru tine. pe lava pietrelor, fir neted de memorie. peste toate, viața, cu o foarfecă într-o mână, cu inima mea în cealaltă și cu o pasiune nebună pentru origami. Lupta din amurg până acum ți-am ascuns acest adevăr te iubesc pentru că ești ca o floare de toamnă luptând până la sânge să ții partea culorilor când norii stau să prăbușească timpul, mereu încercând să ții dreaptă balanța cu fragilitatea ta de-o parte și dincolo tot mai frigul însoțit cu-nserarea (doi cheflii ieșiți în oraș să sfarme pacea). și aici se dau peste cap toate-nțelesurile lumii: fragilitatea ta e puterea ta! zăpezile din burta norilor, ucigași fără liniște, ar dori s-acopere orice sclipire de viață. florile de toamnă rămân însă drepte – mucenici prinși în gheață, dându-și pe sub zăpadă lumina ghioceilor. Oameni de zăpadă iată-ne aici lângă locurile de joacă! avem tot ce ne trebuie cu noi suntem făpturi zidite din contraste de-asta ne vine-așa ca din senin în inima de foc ce ne-a fost pusă să vrem ceva mai mult, mult, mult mai mult. buni paznici parcului și nopții, tăcem adânc de parcă am cădea în noi și ținem loc de felinare. ah, vine soarele, bunul prieten – el se face tot mai mare noi ne facem tot mai mici, copii, apoi prunci de zăpadă, apoi doar un punct ponosit pe pământ. oameni vajnici de zăpadă vom fi fost odată, lumini în frumoase cămăși de osândă, bucurie și joc într-o mână de apă. Roluri de țărână ca un vârf de suliță, timpul încercării stă-nainte. îmbrăcat în haine de prieten, Iuda târgul l-a făcut. trebuie doar să-i spăl picioarele. apa e aici, asemenea ștergarul și vremea potrivită, numai mâinile și tălpile mi-au înghețat de parcă toată iertarea s-a schimbat în lut. lumea e gata (ca de obicei) de drum – l-a-nvățat pe de rost: loviturile, uitările și vorbele proaste și-au găsit mereu purtătorii. nici măcar nu-i mai cumpără cineva pentru atâta risipă de viață; au învățat prea bine roluri greu de uitat. unii dorm liniștiți, alții, ca să nu le urle noaptea-n urechi, nu mai tac, nu mai tac. dar zorii iar și iar trezesc gustul de sânge și praf. și-apoi, când lucrul e mult prea bine-nvățat, devine un fel de rost pe tărâmul căderii. dealul străjuia de mult cetatea, crucile sunt repede-așezate, Iuda mai tocmește-n fugă prețul, iarna încercării niciodată n-a plecat. în valea plângerii, însă, Doamne, prea des rolurile se îmbrățișează, se prefac și, prins în țărână cu apa și ștergarul dinainte gătite, tare-mi este teamă să nu port chiar eu chipul celui vinovat. Trepte 1 O să fii piatră, O să fii iarbă, O să fii smarald, Nu contează – iarbă, apă, ceară, smarald, Aici elementele sunt aceleași În adâncul lor. Cât despre durere și viață, Doar literele par să le despartă Și atunci altundeva va fi căutat Începutul de poem, În lumea de dincolo a pietrei și a focului, Unde meșterii așază-n rânduri Rugă, lacrimă, tăcere. Trepte 2 În amurg herghelii de cuvinte în pântece de cai troieni. și apoi întâmplările. să nu îmbrățișezi întâmplările ca pe bărci de salvare – deseori sunt trimise de cei ce sapă galerii sub zidul cetății. iarăși împresurare, încleștare, neodihnă, stăm în propria viață precum însângerați soldați frământând în minte pâinea păcii viitoare. nimic nu e lăsat la întâmplare, nimic fără rost; și nici n-ar putea fi altfel când toate te întâmpină pe porțile ce le-ai deschis. Turnul Babel În fiecare zi intrarea în turnul babel nu costă în aparență nimic. atâtea încăperi, unghere, spirale, atâtea fețe în prefacere. vei vrea să mergi la împărat și vei găsi un mercenar, vei vrea să urci la filosof și vei găsi doar umbre de idei; mai grav e că etajele se schimbă între ele, de parcă o revoltă tainică se pune în mișcare și în elemente. cum ar fi să aștepți zorile și să te izbească întuneric din nou, din nou, din nou fără niciun sens? Timpul nu poate fi totuși păcălit, nici adâncul tău la nesfârșit. în turnul babel nu costă în aparență nimic să te pierzi, pentru că ușile (de intrare) sunt la perete. Telos încercări de a duce la capăt povara. nu e deloc o joacă de-a viața când porți firave straie de timp. dimineața și seara – două trecători. deseori treci prin ele, deseori rămâi prins. poate pentru asta sfinții păzitori ai călătoriilor sunt cei mai iubiți. am găsit și am rătăcit, iarăși am găsit și am rătăcit acel galben ce-mi preface povara în pace. Iată-mă, îndărătnic ceas de pământ căutând stângaci peste tot un iarmaroc nevăzut: de marginea sa cu fruntea mă voi sprijini și în marginea lumii cu un vârf de picior să așez povara pe-un taler și să cer pe ea, după atâta-nnoptare în iarnă, ploi și zăduf, să cer un capăt de timp ori o poartă. pentru aceasta sfinții călătoriilor sunt cei mai iubiți. Bazar Ce îndreptățire pot aduce vorbele când tot lamele lor au adâncit durere după durere? Iar durerile sunt feluri și feluri, în bazarul lor te poți prea lesne rătăci. Pe unul îl dor iernile, nisipul, nopțile, pe altul îmbrățișările, podurile, răscrucile, prea puțini sunt aceia pe care îi doare însăși durerea. În bazarul durerii doar lacrima nu rătăcește, iar calea păcii prea des trece prin ea. Laudă i se cade înțeleptului ce vede dincolo de clipa și de arșița vieții Căci străin sunt eu la Tine, și străin ca toți părinții mei. Lasă-mă, ca să mă odihnesc mai înainte de a mă duce și de a nu mai fi. Nordul amintiri, tăceri și fire de praf zi după zi se pot roti în jurul turnului de sticlă. universul tace, strigă mai departe, iernile ucid, primăverile dezgheață, un soare sau altul tot va veni și mâine pentru cineva. toate se pot roti cu turn cu tot și aceleași vor fi aceleași. sigurele ce te mai fac să spargi peretele serei sunt acele focuri pe care le zărești când se face pace în Calea Lactee, când rugătorii trimit o undă de șoc în veșmântul de stele. Comoara aceasta în vase de lut milioane de flori se duc în fiecare an pe lumea cealaltă a florilor și nimeni nu-și face timp să le plângă; până și gândul acesta li se pare bizar. timpul a fost arvunit pentru dureri și plăceri, pentru mici nefericiri de fel și chip. celelalte sunt ale lumii, ale altora, iar alții-altele sunt doar cuvinte fără căldură, fără durere, fără miros, fără frică și moarte – simplu. Am trimis și eu câteva acolo nu va fi prea greu să număr toate frunzele acestei toamne prelungite, alungite prin cuvintele tale, printre cărțile din bibliotecă, printre liniile covoarelor, ca o iederă ce cuprinde casa întreagă, omul întreg, și îi aduce în dar o fărâmă din adâncul pădurii. să nu crezi că îți scriu așa pentru că aș fi trist sau pentru că aș vrea să-i dau tăcerii dreptul la cuvinte. știu, mai vizitez uneori cimitirul viselor (am trimis și eu câteva acolo), mai încerc să pun câte-un picior la podul acela despre care spuneai că nu se poate face vreodată (te înșeli), însă astfel de lucruri cresc firesc din inima mea pe care tu o cunoști cel mai bine – nu ți-am lăsat nicio ușă închisă. să nu crezi că îți scriu așa pentru că aș fi trist, dar toamna asta strigă să spunem pe nume, cât mai e timp, râurilor care vor îngheța, copacilor sihaștrilor, sorilor ce se vor micșora, păsărilor însingurate, florilor uitate afară, prietenilor care s-au dus în iarnă, amintirilor ce se vor amintite. Treizeci și cinci de munți și o piatră acum a rămas această fâșie de timp – deasupra, umbra mea de viață, dedesupt, o viață de umbre ducându-și lupta cu tot ce sunt. cineva le ține în lanț și-asmute câte una când brațele îmi sunt mai slabe, rănile mai adânci și vremea potrivită pentru lovituri ce trec din sânge în duh. nu mai vreau daruri ale nimicului, balsam de foc, leac băbesc de minți furate în jocuri de oglinzi, nu mai vreau daruri precum acelea zămislite în dărnicia vânătorului – frânghii, țepușe, fier și cuie pentru prea strânse-mbrățișări ale durerii. a rămas acum această fâșie de timp, o poartă strâmtă în capăt, o sită cu ochiuri mici de tot. În timpul nostru a căzut și soarele de azi (nici n-am apucat să-i gustăm lumina) iata-ne adami și eve lucrând țarina din preajma raiului. Pânze apele-nstelate ale nopții – atâtea țărmuri pe care o să le atingem odată. din înălțimi gândurile celor plecați coboară spre mine ca firele unei scumpe și dureroase țesături. Hamangia ce e și viața asta o mereu întoarcere a feței spre și dinspre. Cronică de țară un măr devine regatul unui vierme. Nu oricine așadar să nu rămâi în cele din urmă, să legi un pod din cele ce vin cuvinte, amintiri, dureri și multe ceasuri fără gust călite în foc de șaptezeci de ori câte șapte până ce lacrima se face aur, până ce aurul se face soare și tot așa până ce podul va fi gata peste hău (iar hăul trecut încetează să fie). vom reînvăța și acest meșteșug cum singuri am învățat să fim locuitori ai nopților, ai locurilor și timpurilor clădite din răni. va fi greu va fi aproape imposibil, mai ales că nu oricine e Pavel, nu oricine va rosti întrebarea cea bună spre Damasc. Îndrăzniți! Promisiune îți voi trimite câte un poem în fiecare zi și de fiecare dată îți voi promite că va fi ultimul, pentru ca tu să te obișnuiești cu gândul că toate au o încheiere și mai ales că ea nu înseamnă sfârșit. Unghiul de reflexie Cât de ușor drumurile pot deveni tuneluri, cât de ușor inima se preface în prima linie a războaielor. timpul e doar un vin ce devine prieten tot mai bun. îți spun, aceste labirinturi nu mă mai pierd, pentru că am privit dincolo. Poemul simplelor transcendențe acum știu că toate florile întâlnite în călătoriile mele sunt vii, precum trupurile trecătoare ale păsărilor trăiesc prin podurile zidite de silueta lor spre cer. de câte ori urcam o treaptă, furam zborul unei păsări, de câte ori cădeam, zdrobeam sufletul unei flori. acum știu că orice picătură de rouă e semnul unei jertfe. Flux, reflux și apoi oceanul când eram copil soarele se prefăcea în piatra scumpă din fruntea cerbului cu coarne de aur ori în alte ființe strălucitoare a căror țară era după cortina transparentă a vocii mamei. pe nebăgate de seamă soarele a găsit o colibă în pieptul meu și n-a mai ieșit deloc, astfel încât răsăriturile și apusurile sunt chiar mișcările respirației mele, sunt tot atâtea bătăi de inimă uneori dureroase, alteori prea puternice pentru un trup făcut din nori și nisip. da, știu că și acest soare va pleca, însă memoria luminii va rămâne întreagă. Symposion în jurul tău, adesea fără s-o știi, stau asemenea cavalerilor mesei rotunde cuvinte întrupate în nevăzute trupuri. adesea fără să-ți imaginezi măcar stau în jurul tău și acelea pe care n-ai dori vreodată să le vezi luând chip, cuvinte precum dulăii abia, abia ținuți în lanț. desigur, să nu ne înșelăm, cavalerii, masa rotundă și dulăii și lanțurile nu-s plăsmuiri, ci ființe cât se poate de vii, unele calde, altele crude – noi însă, mai iute ori mai leneș, pășim spre ele zi de zi. ai auzit, poate ți-am spus deja, și de culorile acelor cuvinte rămase pe catifeaua auzului cum se prind ciulini de aur în lâna mieilor, cum ai pune în cupa cu vin gânduri și nori. știi, când inima vrea să facă festin, o bucurie a întâlnirilor ca-n Banchetul marelui Aristocles, trimit poezia să mai prindă din ele, să le-aducă drept oaspeți încă mai nobili decât cavalerii mesei rotunde. niciun festin nu-l poate uita pe vreunul afară când inima vrea să se-mbete de iubirea pe care moartea n-o poate fura. Exod măștile trec granița minată spre tărâmul chipului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate