ÎN GOANA TIMPULUI

impresii de calatorie


motto

cap. 1:"In vremuri de restriște cultura se oprește"!

Ion Caramitru
(24.09.1999)


Nicăieri nu e mai bine decît acasă!

Sărbătoarea de Sucot o așteptam cu ardoare. Proiectasem o excursie în doi... la
Poiana Brașov. Escala am făcut-o la București la Hotel "Capitol" Reușisem să
vedem "Intercontinentalul" luminat feeric din balconul hotelului nostru .
Capșa, aflat în fața hotelului era în renovare.Se consolidau stîlpii
construcției. Clădirea părea o ruină din filmele de război.Ce m-a frapat în acea
unică zi, la București a fost o emisiune de la Tv. Nu auzisem de foarte multă vreme cum mai sună limba română. Încă îmi rămăsese în memorie cele doua ore TV cu Ceaușescu și doar el. Intrînd în Hotel, la recepție,
pînă am primit cheia de la cameră, am auzit o voce cunoscută care vorbea la TV.
din camera recepționerilor... Intreb?
-E cumva Corneliu Vadim Tudor acum pe post?..și, în continuare ciulesc
urechile și aud :"problema evrească...Antonescu...poporul român nu este un
popor de criminali,ungurii ... "
-Da, e chiar dumnealui- spune recepționerul, -arătîndu-se foarte preocupat să
primească grupul de turiști israelieni. Am ajuns în cameră...Am deschis
televizorul. Am rămas așa, pironită –ascultînd-l pe Vadim vreo două ore
bune. Am reținut că era un dialog între două partide. Fiecare vroia să desfințeze
platforma celuilalt în viitoarele alegeri.
-"Iar o iei razna"-domnule Vadim!-spunea
Stoienescu, -candidatul și potențialul adversar la alegeri ...Vadim venise
împopoționat cu o cravată vișinie, cămașă albă , haină albastră, toate sidefate...
rimelat la ochi ca o femeie, cu obrajii roșii... arăta exact ca un comic fără joben!
De cîteori era întrebat ceva despre platforma economică, în loc să răspundă
citea cîte un paragraf din curiculum vitae al adversarului său, comentîndu-
l, mistificîndu-l.Cîteva exemple:"Domnule,de ce ești numai subinginer ?"sau "Prea
repede ai căpătat o bursă la Amsterdam, cine ți-a dat-o! "... Prea repede ai
avansat și te-ai ajuns în armată, pe ce cale"!?
"Ce fel de scriitor ești, n-am citit nici o carte de a ta"!?
Bineînțeles că interlocutorul său l-a cam pus "cu botișorul pe labe"... însă a fost teribil
de jenant . Noroc că și el a fost pregătit și, pînă la urmă și-a scos cărțile ...cu coperți cu tot pe masă! Omul era într-adevăr scriitor. Parcă urmărisem un film de tensiune!
Domnnul "ia-o razna" era informat aproape la perfecție. Mînuia foile exact ca și
Bibi - față în față cu adversarul său electoral. Numai că Bibi a avut în față doar
grafice statistice! Mi-a lăsat un gust amar toată emisiunea.
Am înțeles atunci că se merge înapoi ca racul...cu pași destui de mari.
Ce se schimbase oare în bine în țara care o părăsisem!? Sau, poate mă înșelam!
La știri i s-a luat un interviu lui Ion Caramitru, Ministrul Culturii .Vroia să-și
dea demisia.. Nu i se aprobase bugetul necesar pentru cultură!
Am reținut o frază: "In vremuri de restriște cultura se oprește"!(24.09.1999)

Dimineața , pe la ora 8 ar fi trebuit să o luăm din loc, spre Poiana Brașov. Am
dejunat și promți, la ora fixată ne-am postat lîngă ușa hotelului așteptînd
minibuzul care trebuia să ne ducă pe toți israelienii la Poiana Brașov. Minibuzul
a sosit .Noi am fost singurii pasageri punctuali.Ceilalți au ajuns cu chiu cu vai
pînă la ora 9 . Nu-și puseseră ceasurile înainte cu o oră. Nu erau de origină
română ci taimanezi din Israel. Ne-am înarmat cu răbdare și am așteptat fără comentarii, cuminți lîngă hotel. In apropiere era un chioșc de ziare. Am cerut cîteva reviste literare...
"N-avem,a ...ba da ...uite un" Luceafăr ", dar e vechi", spune vînzătoare. L-am luat,
gîndindu-mă să am ce să citesc la Poiană. Călătoria a fost frumoasă și
încetinită..Se lucra mult la refacerea drumurilor. Din cînd în cînd cîte o reclamă
mare pentru țigări pusă pe plancarde metalice. Am reținut o reclamă:"Acceptă
provocarea și mergi pînă la capăt ALO-te provoacă la Dialog".Vremea era
superbă.Totul promitea. Escalele făcute pe drum, în diferite puncte turistice, mi-
au făcut o bună impresie- Am băut o răcoritoare ca lumea și la fel un expresso
nefalsificat. Partenerul meu de viață a băut o bere rece, la care n-a avut nici un
comentariu. Eram amîndoi extasiați de privelișe. N-aveam cuvinte...Era ca într-un
fel de paradis în jurul nostru. Mi-am amintit că, pentru prima data, eu am primit
în mapa cu biletele de avion și explicații în românește -La sfîrșit era adăugat cu
literere mari, colorate:"VACANÞÃ PLÃCUTÃ"!
*

Trăiesc viața altuia mult mai intens -un vers de-al meu, poate învechit! Acum
trăiam propria-mi viață. Ceva se hotăra pentru mine, o simțeam în aer!
Emoțiile se mai estompaseră. Am ajuns în camera de hotel "3 stele".Aveam
televizor și frigider. Ce n-aveam ? Ceva foarte necesar :geam care să se deschidă
normal. Era un hublou care se putea deschide prin balans la 30 de grade.
Stupefiată...era puțin spus. Am intrat în baie. Acelaș geam vopsit, gen
hublou."Colac peste pupăză" caloriferele erau calde. Afară era 24 de grade
Celsius! Incerc să realizez că nu vom avea aerul visat în hotel. Vom colinda toată
ziua, deci. Totuși trec pe la recepție. Solicit o cameră cu geam normal. Mi se spune
că e un simpozion pentru medici și că totul e ocupat. Mi se promite că voi primi,
după , o altă cameră. După-masă am reușit să vizităm aproape toată
Poiana.Totul era drăguț, nesperat. Panorama era exact ca în Elveția. Respir cu
toată puterea. Respir, în sfîrșit... un aer neviciat. Pe vremea Răposatului nu
ajunsesem să văd Poiana Brașov . Plecasem din țară, mai bine zis din Iași, în
septembrie 1991. Îl citisem pe Geroge Orwell cu “Ferma animalelor” și “1984”, lucruri puse în aplicare cu atîta sîrg de Ceaușescu și aghiotanții săi. Au fost milioane de membrii de partid care acum se dau cenzori mai mici, oameni capabili să te vînda-din nou, acum, aici și Dincolo! Manipularea stil ceaușist s-a păstrat. Nu pot coezista nici măcar doua reviste literare fără să fii beștelit la concurență sau, fără să fii ignorat dacă nu joci jocul pe care ții se impune. Nici măcar nu te consemnează dacă ai citit sau te-ai prezentat aici sau acasă de pe poziții scriitoricești de valoare. Te umilesc și gata. Pînă devi și tu de lemn cu frunze înflorite, lăstari care-ți fac bine.
Amintirile mă leagau foarte strîns... cu mii de fire.Comunicam
comunicam cu prietenii de-o viață. Cu toate astea , dorul de pămîntul
negru, de verdele verde era cu mult mai puternic decît orice lucru din lume.Pe undeva Celan a scris pe undeva că rădăcinile noastre sunt tăiate …dar eu prinsesem rădăcini, undeva la etajul 10 în Haifa. Aici îmi clădisem culcușul, îmi găsisem identitatea piedută!
*
În dimineața următoare, ieșind din sala de mese, recunosc un chip și o voce. Viorica, fosta
mea vecină de bloc din Iași. Ne îmbrățișăm.” Lumea-i mică!” -zic. Numai cei plecați pot înțelege ce înseamnă o întîlnire peste ani! Era cu familia
ei, se pensionase la 52 de ani. Restructurările făcuseră ravagii. Depănăm amintiri. Mergem împreună cu telefericul la Postavaru la cota 1635 m!
Soțul ei, doctorul Pandelli e unul din invitații la Simpozion. Merge cu noi ea și
fata lor. Sus era cald. Muștele înțepau-lucru de mirare! Escaladăm tot ce mai
putem escalda. O minune trebuie privită din toate unghiurile! Prindem ultimul
funicular pe la ora 16 ...O grupă de copii nu au avut bani pentru coborîre. Erau
prea mulți. Dacă ar fi fost mai puțin i-aș fi ajutat, dar erau cu profesorii sau organizatorii!
Au rămas cu toții după bara care se declanșa pe bază de bilet magnetic.
Mergem să ne odihnim dar nu reușim.O ciocănitură în ușă...O doamnă se
prezintă:sunt poeta Iysak Martha. Am venit să te cunosc... Il las pe soțul meu să doarmă. Mergem în holul hotelului să stăm de vorbă. Avem
ce ne vorbi, de-ale poeziei. Tocmai se desfășurase "zilele poeziei" la Satu Mare. Imi
arată Revista "Poesis "și îmi desprinde o foaie, în care am o cronică la ultima
mea carte.In sfîrșit...visul mi se împlinește.Problemateca Holocaustului și
"Războiul din Golf" este descrisă și exemplificată de tînărul critic Vasile Baghiu cu
date poetice din cartea mea "Amprente".
Martha e poetă și traducătoare .Incerc să o conving să vină definitiv în Israel...A
venit special tocmai din Sighetul Marmației să mă vadă .
Discuțiile se prelungesc pînă la 10 seara. Familia dr.Pandelli mă invită în sala
de mese unde se dădea o recepție ce marca sfîrșitul Simpozionului, ceva pe teme medicale. Gust niște tartine .La 11 seară intrăm la discotecă. Dansăm ca la 20 de ani , beau o cola cam acrie, din cutie. Mă lasă
puterile cu toate că sunt mare dansatoare. Am ritmul în sînge. Nu degeama am studiat vioara 17 ani și am pus-o în cui după o traumă de studiu! Muzica era groaznic de tare. Trebuiai să dansezi numai ca să reziști la decibeli! Ii spun lui soțului meu să mergem la culcare. Sunt obosită... dar o oboseală plăcută, tinerească. . In sfîrșit ... un concediu în doi.
La ora 5 dimineață sunt sculată din somn de propriul meu stomac. Mă duc la
baie.Vomit! Mă doare capul. Mă întind din nou în pat..Vorbesc cu mine :am uitat că nu mai sunt atît de tînără...și schimbarea de altitudine , și mămăliga și papanașii aceea.Pauză, imi
spun. La ora 10 cobor la micul dejun. Beau numai un ceai. Sunt
puțin îngrijorată. Aflu că fata dr.Pandelli e în convalescență. Avusese meningită
virală. Doar nu fac vreo meningită-Doamne, ferește!
Trec pe la recepție. Aflu că pot să-mi schimbe camera .Ii fac soțului meu o
surpriză,îmi spun.Cer o cameră cu balcon și pat dublu. Merg sus și fac singură
toate bagajele .Ne-am adus lucruri ca pentru polul nord:căciuli,ghete,scurte de
ploaie,umbrele,toate grele .Afară era cald și frumos. Puteam să privesc soarele nu
mă orbea ca în Haifa.
Mă simt fără vlagă. Am făcut prea multe ieri și, nu mă odihnisem .Plus bagajele
astea, Of, Doamne! Mi se spune să le las lîngă ușă că vor fi luate și duse la ora 12 .Cobor să mă pozez cu familia Pandelli. Ei se întorc la Iași. Facem cîteva
poze. Apoi fotografia de adio! Mă întorc, simt un spasm în coșul pieptului. Intr-adevăr se
întîmplă ceva, vomit. Necăjesc niște flori din fața hotelului.
Cad...cad...pe spate, probabil moartea m-a pândit.
va urma
1999
Bianca Marcovici

cap.2
M-am trezit în momentul cînd am simțit că cineva mă strînge de gît (vorba
vine) De fapt, capul meu se bălăbănea în mîinile dr.Pandelli. Mă trezesc din leșinul veșnic Reușesc să văd unde dorm...și văd că mă aflu pe asfalt, întinsă cît eram eu de lungă sau scurtă, cine mai știe...Mi se așează maxilarul, mi se mișcă capul brusc, totul într-o fracțiune de secundă...
Am avut impresia că m-am sculat dintr-un somn adînc și visasem
un tablou negru ... negru cu cercuri portocalii...dar mi s-a părut, deci. O
ambulanță apărută ca din pămînt mă încarcă ca un sac de cartofi. Primul ajutor al doctorului Pandelli mi-a salvat viața. Ii datoram totul . Mă țin de
patul ambulanței, mai am putere, simt serpentinele ,le mai simt încă.Colind spitale, sunt încărcată și descărcată, interogată, pipăită, introdusă la City,și în
sfîrșit sunt depusă într-un pat de spital, care semăna cu un șanț de la Þibănești acoperit cu un cearșeaf de culoarea vîntului turbat. Perna era și ea umplută cu
cîlți făcute cocoloș, așa că, renunț la ea, folosesc mîna ca pernă, în curînd nici
mîna, pentru că voi fi băgată la perfuzii, ba pe stînga ba pe dreapta. Diagnostic
"Sindrom vertigo , Sincopa"...
Încep să realizez unde sunt. Mă apucă plînsul. Sunt într-un fel de amorțeală. Nu
pot reacționa la nimic .Doar înregistrez amănunte...mereu mai multe
amănunte. Incep SÃ MÃ SIMT. Lucrurile stau destul de rău. Mă consolez că îl
văzusem pe doctorul Pandelli respirînd ușurat după City. Imi spun deci că,
probabil, voi fi cîndva bine. Iși ia rămas bun de la mine. Se întoarce la Iași. Incep
să adun date despre mine:"sincopă"...ce-o fi aia , cu ce se mănîncă, mă întreb, e un
termen muzical, mai bine i-ar fi spus Contra-timp!
Mai tîrziu aud ... " edem difuz occipital, sindrom",etc,etc...îmi era
suficient. Incerc să cobor din pat.Cad înapoi... de data asta conștient.Văd
camera:8 paturi și un televizor. Mă consultă o doctoriță simpatică. Imi recapăt
încrederea.O cheamă Magdalena. Pot citi pe ecuson. Pe sora medicală o cheamă
Veronica. E semn bun! Ascult zgomotele Se spune ceva la Tv. legat de două
bande de traficanți arestate. O pacientă comentează:

-"Uite ,vezi- acum suntem buricul pămîntului, numai de noi se vorbește!"
Înțeleg tot ce se spune. .. dar răspund de prea multe ori în ebraică! O pacientă
are scleroză în plăci. E foarte tînără, prea tînără.O alta , de supărare a intrat într-
un fel de comă. Fata ei din America, după ce i-a crescut nepotul ... l-a scos din
țară prin Crucea Roșie ...Acum nu a mai primit nici o scrisoare de la ea, de
aproape 3 ani! Soțul ei a dormit în spital. Erau paturi libere .Si soțul meu a
dormit alături. Reușise să sune acasă la Haifa. Eu aveam și o mică pareză
pe stînga. Nu-mi simțeam obrazul .Eram curioasă unde sunt. Am întrebat și am aflat pînă la urmă.La
"Neurologie",-spital din Brașov. Deci doctorița care m-a pus să zîmbesc și să scot
limba era neuroloagă! L-am rugat pe soțul meu să cumpere duciuri și flori pentru
toată lumea. Remarcă prețurile pipărate!
Incepuse să-mi vină vizitatori. Mara, prietena mea din Iași, a fost anunțată de
sora mea din Israel. M-am trezit cu ea la spital. Fetele mele se agitau acasă
Luaseră legătura cu Societatea de Asigurări.Un telefon de la Ambasadă.Toate pe
mibilul Marei, venită de la Iași. Mi-am amintit de Elie WIESEL care avusese un
accident de mașină în America. Fusese pus în ghips pînă la gît ....amintindu-și o
anecdotă care i se potrivea ca o mănușă , pe care o spunea tuturor:
"un om îi înșiră prietenului său nenorocirile care s-au abătut asupra lui:și-a
pierdut slujba, casa, portofelul,logodnica.De fiecare dată prietenul îi răspunde:Ar
fi putut să fie și mai rău."La sfîrșit.ne mai putînd suporta, tipul exclamă:"Dar ce-
ar fi putut să fie mai rău!". Iar amicul îi șoptește:"Toate astea mi s-ar fi putut
întîmpla mie."
»
Lucrurile au început să fie percepute de mine, mai ales noaptea. O bătrînă sforăia
într-un hal fără de hal. Parcă trecea trenul prin cameră...Lovită pe umăr tăcea
cîteva minute, apoi o lua de la capăt...iar locomotiva, iar marfarul ...
Oboseala s-a accentuat în următoarele zile.Vizitatorii celorlalți rămîneau să
doarmă. Geamurile nu se deschideau. Mirosul de usturoi persista împreună cu
alte mirosuri. Eu încă nu reușisem să merg la toaletă. Una din vizitatoarele
bătrînei avea frunculoză. O priveam speriată cum se mișcă printre
bolnavi. Așternuturile nici gînd să fie schimbate, nici pomeneală. Am reușit să
primesc o linguriță să mănînc cel puțin supa. Mi s-a spus că trebuie să-mi
aduc de acasă...Am întrebat care casă, cea din Haifa? Pijamaua era
bărbătească. Avea un singur nasture și fentă în față. Mi-am dat seama a doua zi și
mi-am pus ceva pe dedesupt. Mîinile mele erau albastre la încheituri. Mi se
pusese un fluturaș pentru, exact la încheietura mîinilor. Mai pe urmă
mi l-a mutat la picior. Era mult mai bine,aproape bine. Din cînd în cînd eram
dusă la verificări. Mă încărcau și mă descăcau dintr-un scaun cu rotile. Cel mai
rău mă simțem în lift. Suferam de claustrofobie . Bărbatul meu se plînge
că este coadă la w.c....Zice că e o singură toaletă pentru un etaj întreg! Mai tîrziu l-am
vizitat și eu , cu un scaun special cu rotile. Echilibrul meu instabil mi-a dat mult de
furcă...călcam pe o baltă de pipi fără s-o pot ocoli.
Telefoanele nu conteneau . Mobilul prietenei mele era puntea de legătură între
ambasadă, asigurări și fetele mele. Soțul meu ieșea în hol ca să vorbească.Bunul
simț al tuturor era cartea de vizită. Mobilul împrumutat a rămas la noi. Se
pregătea plecarea noastră acasă,se spera...Soțul meu a coborît pînă jos să-mi
cumpere cîte ceva, de cîteva ori. Imi spune că Brașovul seamănă cu
Amsterdamul dar păcat că nimeni nu se ocupă de fațade să le renoveze. Imi mai
spune că e "Ziua Berii" ca și la Muenchen. Eu zac într-un pat de spital cu o gaură
la mijloc. Mi se comunică că azi sau mîine... voi pleca acasă. Incă nu știu nimic
precis.Totul se învîrte în jurul meu în imagini , ca și edemul meu de la capul Dovleac.
Mișcările bruște îmi provoaca dureri. Sunt făcută din bucăți, îmi spun ...ca o
păpușă de lemn. Ca o nevertebrată...
Apogeul concediului meu "de plăcere" se apropia.Soțului meu i se furase mobilul
pe care îl împrumutase de la Mara, pe stradă, din mers. Antena din buzunarul de sus, a
atras privirile unui amator de electronice. Rămînem fără legătură. Rămînem suspendați.




cap.3


paralele bolnave

Fără mobil nu ne rămînea nimic de făcut decît să așteptăm.
Eu visam cu ochii deschiși.
Mi-l aminteam pe tata, săracu' Saul!
A zăcut aproape două luni în spitale. Il operase de hernie... și el avea de
fapt ceva cu ficatul …L-am luat în ultima zi acasă. Slăbise 20 de
kilograme.Vroia să moară acasă. Mi-a spus:"du-te și cumpără loc la cimitir
de la Comunitate."I-am răspuns :"nu plec de lîngă tine, oricum astăzi e
vineri și e închis".A rezistat pînă duminică dimineață la ora 6. Mă sculasem
de lîngă el, plecasem din casă ...la casa mea. Am primit telefon după
jumătate de oră."Tata s-a dus, tata s-a dus"....Avea numai 62 de ani! L-am
lăsat la Iași singur cu piatra lui puțin răsturnată(z"l) atît de singur, mort atît de tînăr!
Cu soacră-mea Roza ,situația a fost și mai crudă. A stat mereu la noi. Am îngrijit-o pînă și după operația de la ambii ochi, fusese aproape oarbă. A vrut să moară în Israel. O boală necruțătoare a măcinat-o (Cernobîlul ziceau doctorii). N-a murit de boala asta
năprasnică, a căzut în casă cu capul de pardoseală, într-o dimineață cînd, ca un facut n-a fost nimeni acasă. Trei săptămîni n-a putut
să înghită nimic. S-a dus apoi... lăsînd moștenire avera ei:un lanț de aur.Intîi l-a dăruit nepoatei mari, apoi nepoatei mici și, mai apoi mie. Uitase... între timp, că e vorba de același lanț. L-am purtat eu la nunta fetei mele cele mari.
Atmosfera de spital devenise ceva mai bună. Eram îngrijită chiar dacă
condițiile de igienă lăsau mult de dorit. Coloana mea vertebrală era tare obosită.Capul, încă nu mi-l puteam ține. Era prea greu, aveam amețeli. La
mișcări bruște aveam vedenii. Piramide se uneau într-un punct, în cădere liberă. Le-am denumit:Cheops și Sfinx!
După-masă, p e la ora 5, intră portarul în cameră. E cineva Marcovici aici?
Noi răspundem că da..
-"Aveți un telefon , coborîți la poartă" -spune portarul.
Soțul meu se întoarce după cîteva minute...Plecăm în seara asta. Am fost
anunțat de la Asigurări! Ambulanța vine la ora 7 iar avionul decolează la ora
11.35!
-Dar bagajele noastre sunt la Poiana Brașov-"Cum ajung aici pînă la 7"
înapoi la Brașov?
Soțul meu plecă imediat spe Poiana.Eu încerc să-mi scot lucrurile de pe
mine și să mă schimb, stînd în pat.Fata cu frunculoză îmi dă ajutorul
necesar. Ii dau cadou tot am avut la mine de prin sertare. Mai ca încearcă
să-mi sărute mîna! Mi-o retrag la timp. Nimic nu prețuiește mai mult decît
ajutorul care îl ai nevoie la momente de răscruce! Scrisorile de acreditare
sau, mai bine spus :"ieșirea din spital" - mi se face în viteză.
Mi se recomandă să stau numai la orizontală. Iau
medicamentele pentru seară.Cad într-un fel de amorțeală conștientă.In jur
de 7 seara sunt luată cu ambulanța.Soțul meu reușește turul de forță și se
întoarce la timp. Ajungem la aeroportul Otopeni - București după un timp
record. Soțul meu îmi spune că pe porțiuni de drum a ajutat și Poliția
Română.Sunt introdusă în avionul EL-AL într-un fel de cutie suspendată
de tavan sau poate pe 6 scaune,cine mai știe .Moțăi tot drumul. Nu beau, nu mănînc pentru că nu pot...Ajungem
la aeroportul Ben Gurion- Tel Aviv. Mă așteaptă din nou o ambulanță .Fetele mele și sora mea sunt cu mine.Soțul meu este oprit la verificări la poarta de ieșire.Il văzuse cu figura lui speriată și cu mai multe
bagaje ,cine știe...
-"Eu vin cu soția în ambulanță și ea mă așteaptă, iar tu vrei să-mi verifici
bagajele?"-strigă soțul meu exasperat!
Respectivul s-a dat la o parte și l-a lăsat să treacă fără controlul vamal. A
înțeles și asta era important.
Călătoresc la orizontală . Recunosc drumul spre casă,luminile
speciale....Centrala electrică de la Hedera...Incep să mă trezesc la
realitate. Nu visez, sunt ACASÃ. Mă podește plînsul. Am avut noroc...!
Un lucru este clar merg spre Haifa...Sunt "descărcată" la spitalul
Rambam. Ambulanța e foarte modernă. Patul se transformă în scaun apoi
din nou în pat...N-am trecut prin aer liber nici de fel...
Uitasem cum arată o ambulanță cu amortizoare de călătorie.Cele care
călătorisem în România erau de pe timpul lui Papură-Vodă.
"Heder hamiun"...Camera în care sunt primiți, de obicei soldații noștri
răniți veniți din Liban!
Să vezi cu ochii tăi asta nu privind la "hadașot"/ știri adică e cutremurător!
Ora internării mele : 3 .30 dimineață...Mi se pune din nou un fluturaș de
perfuzii ... de data asta deasupra mîinii.
Mi se ia tensiunea și cu asta basta...
Toate paturile sunt ocupate și așezate pe două rînduri, separate printr-o
perdea. Mi se trage perdeaua. Nu mai văd nimic.Aud doar
zgomote, discuții.Sunt, probabil urgențe mai mari .Adorm.Mă trezesc
înghețată.Temperatura e foarte scăzută în cameră, mă acopăr cu ce
pot. Pe la 7.30 mă consultă o doctoriță. Încearcă să mă dea jos din pat, dar
nu reușesc să-mi țin echilibru, cad înapoi. Capul îmi vîjîie. Simt din nou
schimbarea de altitudine, altitudinea mea...Oare de ce!?
Se uită la tomografiile aduse din România..Vorbește rusește cu încă un
doctor.O soră medicală cu accent polonez vrea să mă externeze...O fitilește
pe doctorița care vorbește rusește. O toarnă la alt doctor cu grad mai mare
că stă și privește prea mult radiografiile!
Sunt luată cu tot cu pat și dusă la alte radiografii. Mă plimb prin curtea
spitalului cu tot cu pat. Merg contra curentului, oameni vin probabil la
serviciu, sunt mulți. Ies și-n aer liber.Vîntul adie a hamsin... nisip nisip!
Pe la ora 11 ajung din nou în camera cu pricina, sunt depusă după perdea. Din
nou sunt verificată și se ia o hotărîre .Sunt internată la
Neurologie...Hematomul de la cap nu se resorbise pe deplin! Nu-mi aminteam multe lucruri, amnezia, flashback-uri …!!!

"Israelul este astfel așezat pe malul Mării Mediterane închît din fiecare
punct situat în interiorul țării poți ajunge într-o jumătate de oră fie la
mare,fie într-un prizonerat arab"(Efraim Kishon)

Așa mă și simțeam în spital la Rambam. Cale de cîteva zile s-a vorbit aproape numai arabă pe holuri și, în rezervele de alături. Musafirii veneau și se așezau la taclale zile întregi...Am numărat la
bolnavul de vis-a-vis, numai într-o singură zi au venit cca. 30 de persoane,
cu mic cu mare. Stăteau înghesuiți. Ore speciale de vizită la Neurologie
însemna de la 7 dimineață la 9 seara...De odihnit ca bolnav, nici vorbă să
fie. Reușeam să ațipesc cîteva minute, între două hîrîituri de scaune trase
sau vociferări neînțelese într-o limbă bizară, poate druză. Pe culoare erau
paturi cu bolnavi.Totul părea improvizat într-o baracă. Cind te gindești ca
la Brașov stătusem internată în același tip de secție dar într-o clădire
impunătoare cu tavane înalte!? Incep să privesc lumea care se perindă
Rochiile doamnelor druze sunt viu înflorate și lungi, cu batice în cap,
înfășurate în jurul gîtului,de cîteva ori, cînd afară era 30 de grade Celsius
și mă aflam în Haifa zidurilor mele de sprijin. Imi era dor de acasă, de de
muzica mea !
Prima baie care mi s-a făcut în pat, de către o etiopeancă a fost un
balsam.Trecuse aproape o săptămînă și nu fusesem primenită.I-am dat
imediat un cadou pe care s-a eschivat să-l primească. Nu era
obișnuită. Cutia metalică a bombonerii era o mînă cu un ochi "împotriva
ochiului rău". Am insistat mult. L-a primit. Etiopeanca era gravidă. O femeie
frumoasă cam de 40 de ani! M-a mirat foarte mult felul de a spăla a unui
bolnav ..Patul nu se impregna cu apă pentru că era făcut din ceva
impermiabil...Incepuse să-mi fie teamă de deochi...Aflasem , înainte de
plecare în concediu, că voi fi premiată pentru poezie la Tel Aviv. Mare minune. Ma simteam o poeta oarecare !
Noaptea nu puteam dormi ... Rezerva mea se afla lîngă
dispecerat.Telefoanele zbîrnîiau, surorile alergau de la o rezervă la alta, se
vorbea arabă, ebraică, druză, surorile știau toate limbile chiar și rusă:gde
rabotai?-m-a întrebat una din surori! Ce să-i faci eram blondă! Tot felul de
sunete bizare de la aparatele cuplate la bolnavii din jur, îmi dădeau
fiori. Piramidele mele halucinante apăreau mereu, cînd încercam să stau la
marginea patului sau să cobor. Cu voință am reușit să le stăpînesc, în cele
din urmă. Imaginile se așezau frumos la locul lor.. încet... încet. Se pare că
găsisem ac de cojoc pentru amețeli. L-am luat pe soțul meu de braț și m-am
ridicat în picioare după aproape o lună. Succesul a fost remarcat
imediat...copăcel, copăcel. Cît e de greu să stai copăcel. Citesc în "Luceafărul"
pe care îl mai avem încă cu mine rubrica:"fără comentarii":Cu Hristos îmi
doresc să fiu lesbiană "...scrie o poetă cunoscută din România...Într-adevăr
fără comentarii.. .Mai jos scrie că a primit un premiu literar ! Probabil că e o condiție de promovare, îmi zic.
Lumea s-a aiurit sau așa o fi fost și înainte!? Chiar și în noaptea
dormită la Poiana Brașov, reclamele pentru lesbiene și nu numai...
întrerupeau filmul, din cînd în cînd o voce languroasă de femeie
prezenta diferitele clipuri cu un șarm grețos. Parcă la noi e altfel..? N-am
eu timp să urmăresc emisiunile sau să citesc reclamele...
După încă cîteva zile o ambulanță mă transportă acasă. La plecarea din
spitalul Rambam, pe arcada de ipsos zăresc doi porumbei alături. Semn
bun,îmi spun! Imi amintesc că, în ziua în care " am amăgit pămîntul", la
Poiana Brașov, soțul meu mi-a povestit un vis:"parese că s-a dărîmat casa noastră dintr-un unghi.Cînd a trecut în celălalt unghi casa era în
picioare". Se pare că așa și se întîmplase, ceva poetic!
Fac multe exerciții de refacere fizică și mentală, scris și citit. L-am bătut pe soțul meu la
șah în 10 minute. Nu mi s-a întîmplat asta de 30 de ani!...Se pare că
"lovitura la cap " a ajutat puțin. O reașezare a ordinei priorităților în viață , nu strică....(avertisment pentru cei care se simt atît de convinși că lumea e a lor mai mult de o veșnicie!) Mă voi ocupa și de mine, e timpul .O femeie deșteaptă e un pericol social. Vrea neapărat un scaun în Kneset,(guvern) iară mie îmi trebuie unul care să se transforme în pat, la ore nepotrivite. Aș dormi tot timpul dar, cine o să-mi acorde timpul necesar?
Trebuie să mă rog pentru acei care suferă sub cerul Nesperanței!
ZIDUL PLÎNGERII m-a atins și cred că m-a vindecat!
Încep sa devin puțin mistică, puțin religioasă cînd totul atîrnă de un fir de păr...

Bianca Marcovici
1999

publicat, în serial în Viața noastră, iulie, 2008-Tel aviv