In pardesiul lung si cambrat, cu esarfa infasurata in jurul capului ca un batic si ochelarii de soare parea mai degraba o intretinuta de unul din capii Mafiei. Isi tinea mainile in buzunare si calca apasat.
- Si chiar te cheama Antoniu Clement?
- Sigur, vrei sa iti arat pasaportul?
- Nu, nu e nevoie.
Trecu ganditoare mai departe, ravasind cu varful pantofului cateva frunze.
- Nu ti se pare ca este mereu toamna? Adica nu a mai trecut. De atunci.
Nu stia exact ce insemna " atunci", parea insa un moment dureros, care se intamplase candva. Se intuneca aproape.
- Nu mai e soare.
Ea simti apropoul, dar se prefacu a nu observa remarca ce includea, de fapt, o intrebare. Incepu sa se aplece peste cruci si sa citeasca. Toti oamenii aceia de bine care incercasera sa o consoleze, sigur ca aveau intentii bune si sigur ca le pasa, dar cum indrazneau sa creada ca si inteleg, de fapt, ce e in sufletul tau, cum se poate repara masinaria aceea unica si complicata pe care nu o deschisese nimeni pana atunci si in care se petrec toate: golul pe care il simti cand esti trecut la lectie, bucuria cu care ravasesti dulapul de haine pentru a te pregati de prima intalnire, cuiele care se infig ori de cate ori barbatul cu care visezi tu se uita la alta, implinirea fara margini de a fi mama, de a te crede Dumnezeu unei creaturi mici si rosii care nu te poate vedea bine, dar iti cauta din instinct sanul, nedreptatea, ura, invidia, frustrarea... Oare chiar era cum credea el, adica suntem toti niste frustrati? Ne defineste suma frustrarilor prin care trecem zilnic?
Vantul adia si esarfa ii flutura pe umar, atingandu-l si pe el cu colturile pe piept. O privi inca odata, din spate. Parea atat de tanara... Brusc se simti si el tanar. Il prinse chiar un entuziasm copilaresc, fara rost. Sa o ia de mana si sa se plimbe pana dimineata, sa stea pe banci si sa se sarute sub stalpii de electricitate, sa mearga la circ, ah, circul, de cand nu mai fusese la circ...
- Tie iti place sa mergi la circ?
- Hm, nu as putea spune. Cred ca ma intristeaza.
- De ce?
- Toata veselia aceea afisata, prea mult sclipici, animale care se supun, asculta omul, cand de fapt tanjesc pentru cinci minute de libertate...
- Ce e libertatea, Adina?
Se intoarse inspre el si isi cobori ochelarii pe varful nasului:
- Afara, sa pot face ce imi vine, cand imi vine, acum.
El isi aranja o cuta imaginara a pantalonilor. Adina ii admira tinuta, pe care si-o imaginase de atatea ori: camasa albastra, puloverul gri de lana moale, pantalonii de un gri mai inchis, nedefinit, Doamne, oare omul acesta nu gresea niciodata? Nici cand se imbraca? Cum putea Dumezeu dormi linistit stiindu-i pe unii fara aroma, fara putinta de a se defini prin ceva, iar pe altii atat de impecabili, ca nu le putea zice atat de perfecti. Ce nonsens, gandi. Haina aceasta care nu l-a facut niciodata pe om, dar pe care ea nu putea sa nu o observe. Il ura pentru toate cadourile pe care i le facuse, pentru propunerea de a adopta un copil impreuna, cum putea sa trateze totul cu atata nonsalanta? Ai pierdut un copil? Nu suport sa te vad trista, ti-am adus eu unul, ia-l...
- Acum te simti libera?
Isi puse ochelarii in poseta, apoi isi trase esarfa din par, se deschise la pardesiu, respira adanc aerul rece. Apoi se arunca intre frunze si incepu sa rada de stangacia cu care o facuse. Se si rostogoli de cateva ori. Parea chiar fericita.
- Eu am ales sa vin.
- El stie?
- Nu stie.
Poseta zacea abandonata la cativa metri mai incolo, un pantof ii cazuse din picior si isi privea amuzata degetul mare, ca pe un obiect de muzeu:
- Nu ti se par degetele oamenilor caraghioase?
Antoniu se uita serios aproape la micul trofeu invelit in matase. Cobori in genunchi si i-l lua intre degete, incalzindu-l. Adina se sperie de gestul deloc brusc, dar neasteptat si dadu sa se ridice, gata sa se scuture de frunze, de toamna, de tot, ca o fetita careia mama i-a reamintit ca urma sa mearga in vizita. O lua de mana. Avea mainile reci, cu degete lungi, racoroase. O stranse puternic si o trase inspre el. Adina tipa. Speriindu-se de ecourile propriului tipat se uita speriata in jur. Daca venea cineva?
- Adina, in tot acest timp te-am asteptat. Si mi-a fost dor.
- Dor? Tu nu stii cum este sa iti fie dor.
II acoperi gura cu gura lui, de parca ar fi vrut sa o inghita cu tot cu noaptea aceea bizara, cu tot ce se intamplase inainte de a-l cunoaste pe el. Apoi ii cauta subsuorile pe sub bluza si isi adaposti mainile acolo, fara sa ii dea putinta de scapare.
- Stiu cum este, stiu, simt...
- Tu nu simti nimic, tu esti rece, tu inchei doar afaceri, pui conditii si respecti conditii.
- Adina, uiti ca tu ai vrut sa vii?
Nu uitase nici un minut. Se spune ca omul are mereu de ales. Chiar si cand nu are de ales are de ales. Sa nu aiba de ales sau sa aiba de ales. Gandul acesta o incurca si mai tare. Ii simti degetele coborand usor pe spate. Dar parca nu mai erau zece acum, parca erau mii. Si pe masura ce inaintau erau tot mai calde. Iar in drum atingeau puncte in care ea isi descoperi ascunse toate senzatiile uitate pana atunci.
- Antoniu, Antoniu...
Nu voia mai mult, decat sa o auda strigandu-i numele, de doua ori, asa cum facea de cate ori il chema. Si chemarea aceasta a ei era unica. Chiar daca unic pentru el insemna cu totul altceva. Toate femeile erau unice, nu existau femei ci femeie. Cu toate astea nu se putea rezuma la una. Doar ca putea sa iubeasca una, pana la capat.
- Spune-mi daca eu ti-ajung, sau mai vrei altceva, pe altcineva?
Nu stia cum ajunsese in spatele lui, invaluindu-l cu parul, cu soaptele, cu caldura ei, cu tot ce nu ii daduse pana atunci si era gata acum sa-i ofere, pe tava, langa marul de aur.
- Ma iei acum?
- Te iau...
- Ia-ma de tot, haide, ia-ma de tot...
I se abandonase in brate, din ce in ce mai mica, din ce in ce mai infricosata. Ii musca buza de jos pana la sange.
- Vreau sa simti cand te iau, sa simti durerea, sa simti placerea pana te golesti de simtire, pana nu mai e nimic de simtit.
Cu o mana o trase par cautandu-i locul acela de la radacina parului, unde se intalnesc toti nervii si se incordeaza si numai mana lui poate sa ii elibereze cu urmatoarea miscare, tandra, dulce. O ingenunche si pe ea si ii cauta triunghiul cu miscari sigure. Voia sa ii gaseasca centrul de greutate al fiintei ei, al femeii care il facuse sa astepte atat, incat asteptarea devenise un delir si o teama a implinirii.
- Spune-mi ca moartea e de genul feminin, striga ea cand i se elibera gura, spune-mi..
- Iti spun ce vrei tu in noaptea aceasta, ce vrei tu, numai da-mi-o mie toata, stai cu mine, sunt singur ca un idiot.
- Nu am ales-o eu, Adina, ea m-a ales pe mine, durerea. La tine e altfel.
Incercase de multe ori sa ii explice conditia lui. Nu o alesese, ii fusese data. Toate teoriile trebuiau sa inceapa de acolo, din acel punct.
Adina il privea ca dintr-o alta lume, din ce in ce mai nesigura. Pe masura ce mana lui o trezea pe sub piele, ea incepea sa se intrebe de ce venise, putea sa mai astepte, altii mai asteapta luni, ani, asteapta pana cand sunt batrani, pana cand nu mai pot duce paharul la gura, pana cand pielea le joaca feste murdare si simtirea li se toceste in obisnuinta. Cu toate astea lasa ceva in urma, copacul, casa, copiii. Ea poate de aia se grabea. Ce lasase in urma? Doar incercari, evadari din firesc, fuga de normal. Si o cruce frumoasa, trista, cu delfini, cu iubire. Inchise ochii si savura clipa, stia ca este una de trecere, simtea ca nu o va mai gasi nicicand, o cuprinse o bucurie fara margini aproape isterica, in care se lasa patrunsa de barbat cu placere, in care durerea disparu pentru o clipa si se transforma curand in nerabdare, nerabdarea de a intra acolo de unde nu se mai intorsese nimeni, acolo unde, mai ales, o va intalni si o va tine in brate pentru tot restul pe ea. Ea cea cu ochii inchisi in tot acest timp, ea cea cu rochita alba, de inger.
Claudiu insa o privi cu ochii deschisi in tot acest rastimp, lucid, aproape translucid, cu oasele incordate de placere, cu strigatul de soim ramas in gat. Nu era prea mult loc de cuvinte acum, asa ca o culese dintre frunze, acoperindu-i coapsele si pulpele in pardesiu, esarfa, ochelarii de soare.
- Sa plecam de aici, s-a facut atat de frig.
In cimitir se lasase o pace stiuta numai de morti, pe care Adina o simti pana intre oase. Se inchisesera acolo toate zgomotele zilei, toata pasarile, frunzele, furnicile, bicicletele, animalele din gradina zoologica, paunii, cerbii, disparusera ceilalti oameni cu tot cu destine, ca un circ care isi strangea cupola pentru a emigra inspre alt oras. Nu vazu nici un tunel si nici nu-si deslusi destinul, desi nu mai era mult, aproape ca il atingea, era chiar langa el. Daca s-ar fi putut ridica in capul oaselor, l-ar fi vazut poate scris pe cer, cu litere uriase. Din cer incepusera sa cada pene, din ce in ce mai involburate, ca dupa o lupta de pasari. Si mirosea e piele de copil mic, a lapte. Se simti mai usoara si zambi: citise undeva ca dupa moarte, trupul cantareste cu cateva grame mai putin. Dar ii era teama si sa pronunte cuvantul moarte. Pana la urma era tot o viata si inca una pe care ea o cersea de multa vreme.