Un mic prezentator robot, cu o față destul de ciudată dar veselă, dădu cuvântul Marelui Motor al Mecanizatelor. Acesta, se urcă pe mica scenă introdusă la repezeală în marea sală de spectacol, cu un pic de greutate, deoarece corpul său masiv provoca mici pârâituri ale scărilor din esență de Martiniu. Ajunse, totuși fără accidente la pupitrul la care stătuse până cu câteva secunde în urmă micul vorbitor. Marele Motor își setă o privire bucuroasă, dar un pic uimită, cu o mică tentă de mândrie, pentru primul discurs în fața poporului său:
-Frați între piese - își începu acesta prelegerea – aseară la orele 11.59 după cum cunoașteți și dumneavoastră, cele 4 principate ale terranilor, cât și reprezentantul Bisericii, au semnat tratatul de independență. De ieri de la orele 11.59 poporul mecanizat trăiește – acest cuvânt trnsformându-l într-un urlet suprem de victorie, venit din gura sa morfostatică – Nu ne vom mai numi roboți – continuă el - pentru că nu suntem sclavi... suntem MECANIZAÞI.
Întreaga sală sări în picioare, și începu să vuiască de strigăte de bucurie, și de vicotrie, astfel încât întreaga clădire era pe cale să se distrugă.
Părintele Simeon închise video-fasciculul, cu o delicată atingere de buton. Era grăbit, dar în acelaș timp și foarte obosit, era timpul să intre în sala de curs, acolo unde îl așteptau douăzeci și ceva de tineri studenți gata să mai abosoarbă un pic de istorie universală. Ușa masivă a salii de curs i se păruse întotdeauna un pic prea mare, dar astăzi i se părea de-a dreptul monstroasă, totuși o deschise cu aceeași, obișnuită, ușurime. Tinerii așteptau venirea sa cu un mic murmur ce reprezenta toate șușotelile dintre colegi. Toate ideile lor însă se opriseră atunci când el intră cu tot corpul său în sală. Fața lui acoperită de o barbă tăiată scurt, arăta o imagine destul de blândă dar îmbătrânită, avea pungi negre sub ochii mari și căprui, iar gura sa mică avea urme de învinețire. Totuși nici unul din colegii săi din cancelarie nu-i spuse ceva, toată univesitatea știa că lucrase de cel puțin o lună la tratatul de independeță a Mecanizatelor, toți știau că el era reprezentantul de drept al Bisericii în Consiliul de Pace și Război a Entităților Create pe Terra.
Merse cu aceeași liniște, obișnuită, a unui Preot în toată măreția sa, și se îndreptă spre catedra ce se afla exact în fața studenților, dori să se așeze dar își aduse aminte că nu trecuseră decât vreo trei zile de la Învierea Mântuitorurului, așa că spuse :
-Hristos a înviat...!
-Adevărat a înviat...! - răspunseră aproape într-un cor perfect studenții.
Se așeză la catedră și scrise pe calculatorul conectat într-o rețea internă „ Pauza Evoluținistă „, își lăsă elevii pentru câteva secunde ca să primească datele, deoarece calculatoarele se mișcau prost, apoi se ridică de pe scaunul ce i se părea destul de incomod, și setă pe tabla moleculară o hartă a Pamântului de la sfârșitul secolului douăzeci.
-Dragi stundeți, la sfârșitul secolului 20, și cu extindere până la mijlocul secolului 21, omenirea s-a blocat într-o stavilă mult prea superioară omului, ca ființă solitară....
Părintele Simeon plecă de la facultate cu o grabă inimaginabilă, dar cu ceeași oboseală amețitoare în vene, totuși nu mai băgă în seamă micile opriri firești ale unui om ce nu mai dormise de cel puțin o săptămână.
Era energic, luase niste nano-boți energizanți, dar nu era din cauza lor, ceva îi producea furnicături pe șirea spinării, mai intens ca viteza cu care rula pe șoseaua liberă, și bine pavată, era din cauza întâlnirii Consiliului, prima întrunire a Consiliului de Pace și Război a Entităților Create pe Terra... era prima întrunire la care chiar participa o entitate, diferită de ce umană, și anume, Releul Suprem, care era trimisul special al Marelui Motor. Și-l și imagina, un fizic asemănător celui uman, dar cu mici distorsiuni ale suprafeței de metal fin. Doamne... unde se ajunsese...
Își elimină toate gândurile din mintea lui ce cuprindea un puternic filtru teologic, dar și filozofic, pentru că ajunsese în fața micilor uși ale consiliului, în acea clădire a Consiliului, moda arhitecturală era total diferită de cea din Universitate, se gasea aici o imagine rigidă a lumii complexe dar lipsită de artă a omului actual. Își plasă degetul pe clanța ușii care îi luă amprenta cu un mic sunet ascuțit, și-i deschise ușa automat, cu o acțiune hidraulică, aproape de neobservat, dar sacadată.
Întârziase, știa lucrul acesta, și puse piciorul în pragul ușii cu ideea de a se scuza, totuși, înainte să deschidă gura privi în jur, la mica masă a consiliului, erau toți, sau... aproape toți, erau cancelarii, dar Releul Suprem nu se vedea, nu fusese invitat cu tot dinadinsul, sau din confuzia creată după semnarea tratatului, acum, nu mai vroia să intre, vroia să plece din locul ce va reprezenta în viitorul apropiat centrul de comandă al atacului împotriva Motorizaților... Sau poate devenea paranoic..? Poate Releul Suprem întârziase, mai mult decât el, se liniști, doar până în momentul în care reliză că nu mai era decât un singur scaun în cameră. Se așeză totuși la locul ce i se cuvenea, dar nu se scuză, ba mai mult își trânti mapa cu putere făcând să tresară întreaga cameră.
-Deci... Releul Suprem întârzie...? – începu Parintele Simeon, parcă știind răspunsul – Trebuie să mai fie adus încă un scaun.
-Releul Suprem nu vine – răspunse Cancelarul Ameroasiatic, Justin Mash, - nu știe de întâlnire de azi. – Mash era calm, ba chiar prea calm pentru un om ce vrea să distrugă un popor.
-Și de ce..? Ați uitat să îi spuneți...? – întrebă Parintele Simeon ironic, articulând cuvintele cu o adevărată măiestrie.
-Aș dori să spun câteva cuvinte, daca îmi permiteți, iluștrii cancelari, cucernice parinte...? – spuse Mash parcă ignorând întrebarea, și așa retorică a Parintelui.
-Chiar te rugăm, ilustre cancelar, deschide-ne mințile noastre necunoscătoare... – spuse cu aceeași ironie Parintele Simeon, așezându-se pe un cot, rezemat pe spătrul drept al scaunului, părând că se simte mai destins ca niciodată.
Totuși nu era așa, emoția, sau mai degrabă repulsia îi ajunse în gât și simțea că dacă nu se descarcă, se îneacă. Înghiți în gol, simțind ceva ciudat în gât, timp în care Mash luă o înghițitură, din apa mentolată, așezată special acolo pentru a-ți drege gâtul, înainte de un discurs critic. Mash folosea din plin toate metodele pentru a pătrunde pe sub pielea Parintelui, căci restul cancelarilor erau prea proști, nu erau făcuți pentru o luptă verbală.
Parintele își păstră privirea comică, ironică, în fața încercării cancelarului de a se mișcula pe lângă adevărul clar. Camera i se paru pentru câteva secunde o adevărată celulă de închisoare, plină de șobolani, și mirosuri murbide, sunete ascunse dincolo de pereți acopriți pe alocuri cu sânge.
-Prea Cucernice Parinte, Ilustru Cancelar a Dominatorilor, Cancelari a dominioanelor statale - își începu Mash discursul – Odată cu libertatea roboților, armatele dominioanelor au devenit copleșite, cât și cea a Dominatorilor sau Bisericii, de unele singure. Toate, combinându-se pot acționa promt pentru eliminarea roboților ce nu ar fi trebuit să devină nici o dată liberi – Parintele se ridică și dori să protesteze – Lăsați-mă să termin Cucernice Parinte – îi luă Mash cuvintele din gură Parintelui Simeon – Roboții sunt o amenințare pentru omenire, prin eliberarea lor, am permis să ne creem un inamic superior, roboții putând să ne atace oricând. Așa că singura soluție ar fi să ATACÃM – Mash aproape silabisi ultimul cuvânt, cu o tărie inimaginabilă, inegalabilă.
Câteva secunde camera, în care nu se afla decât masa la care stăteau; și niște tablouri, copi după Rembrandt, pe pereți, se liniști devenind un sanctuar al tăcerii, nimeni nu mai scotea un cuvânt, Propunerea Ilustrului Cancelar Ameroasian părea atât de improbabilă, dar mai ales părea venită din senin.
Părintele Simeon se ridică în picioare și dori să se îndrepte spre ieșirea care parea atât de departe, la mile distanță, pentru că știa că ei deja se hotărâseră, superiorii lor se hotărâseră, doreau doar să influențeze Biserica, odată ce ea avea cea mai puternică armată dintre toate, sau măcar să stie ei, sigur, că Biserica nu se va alia Mecanizaților, odată ce aceșta erau, și ei, Creștini. Trebuia să zică ceva, nu putea fi un laș, vrea să spună ce are pe suflet, și apoi putea să plece:
-Au trecut peste noi, peste oameni – își începu și Parintele Simeon contra-pledoaria – 3 războaie mondiale și unul nuclear, înainte de a ieși în spațiu, am mai început un război nuclear după ieșirea în spațiu, urmat de o abandonare a Terrei timp de 1000 de ani, au trecut peste noi 3 războaie planetare, în adevăraul sens al cuvânului, războaie totale, în care omeniarea a pus la bătaie tot ce a găsit pentru a se auto-distruge. Au trecut peste omenire, comete, cutremure, distrugeri de planete, mi de boli, sute de entități extraterestre – Parintele Simeon devenea din ce în ce mai nervos cu fiecare pacoste pe care o enumera, devenea din ce în ce mai roșu la față iar adrenalina îi curgea acum prin sânge precum globulele roșii – și când într-un final ne-am găsit pacea în Univers voi vreți să începeți un război – puse un accent murbid pe cuvântul ce-i provocase chiar și lui o mică furnicătură pe șirea spinării. Se calmă un pic, dar fața îi era roșie, iar inima îi bătea gata gata să-i străpungă cutia toracică – Biserica nu va mai permite ca niște cancelari ce nu-și văd vârful nasului să declare război unei rase a cărui existență a fost pricinuită tot de ei. De ce ați semnat declarația... ca să îi luați prin surprindere, pe nepregătite, curvelor – Parintele simțise că sărise un pic calul prin jignirea acută a Cancelarilor, dar nu se mai putea stăpâni – Mecanizatele, deși nu au implementate în nano-transmițatorii neurali legile de respect și supunere față de oameni, au în micro-cipurile cerebrale codurile bunului simț, ei sunt oamenii perfecți, ei au cei șapte ani de acasă. Ei nu vor lovi decât dacă vor fi loviți, ei nu vor ataca decât atunci când se vor simți în pericol. Asta e diferența dintre ei și voi. Biserica era ipotentă atunci când oameni lacomi, și înfricoșați ca voi s-au luat la bătaie, ba mulți analiști istorici susțin că omenirea era la o vârstă între barbarism și știință, acum, însă Biserica nu va mai permite... atât timp cât este în fruntea celei mai complexe, și mai tehnologizate armate din Univers. Aduceți-vă aminte că pe planeta Virgo 5 din constelația Fecioarei, marii Dominatori au declarat că oamenii de sub conducerea lor sunt, creștini înainte de a fi cetățeni ai dominioanelor, dar atunci erați subjugați de către Franjiștii care erau gata să cucerească Terra. Deci ei vor asculta de Bisercă, înainte să asculte de voi – Mash se ridică și își deschise gura, dorind să protesteze, dar Parintele Simeon îi puse în față palma, așa că Cancelarul Ameroasiei rămase, fără vorbe, cu gura căscată – Soborul va fi anunțat, si va cunoaște dorința voastra de moarte... si veți primi ce meritați.
Dădu scaunul energic la o parte, acesta lovindu-se puternic de peretele a cărui vopsea căzu jos. Își luă mapa și lăsă să-i fie luată amprenta calm, fără a privi la interlocutorii săi care rămaseră muți. Tocmai înainte de a fi închisă ușa, auzi vag un telefon ce era folosit. Ieși în mica piață din fața clădirii, în mijlocul căreia se afla o fântână tipică orașelor mari. Mii de oameni se învârteau în jurul ei lipsiți de inters, dar parcă acum când tocmai ieșise ditr-o cameră de război, acea obișnuită fântână deveni un simbol al păcii în ochii săi. Deschise transmițătorul și-l contacă pe Diaconul Anton, care era secretarul său:
-Anton, Părintele Simeon la telefon... – Parintele era nervos, iar mîinile îi tremurau pe micul aparat.
-Părinte, cum a mers cu consiliul...?!? – vocea tânărului Anton părea inocentă și liniștită, mult mai calmă ca cea a Parintelui.
-Lasă asta Antone, sună memrii soborului, spune Prea Fricitului Părinte Ecumenic să invoce Sinodul Suprem... cancelarii vor să declare război Mecanizaților... – Anton rămase paralizat timp de câteva secunde, timp în care Parintele Simeon închise legătura nervos, nu avea timp, chef, sau răbdarea să aibă de-aface cu întrebările confuze ale tânărului Anton, dar știa că va face ceea ce îi zise, imdeiat ce ieșea din șoc.
Trecu cu repezeală pe lângă marginea fântânii, când un glonte se intersectă cu craniul său firav, răceala descrisă în atâtea cărți îi veni în întreg corpul, totul se înegri iar fântâna pieri ultima în întuneric. Capul său se făcu zob, conținutul cutii împrăștiindu-se peste întreaga lume, pătând fântân, și oamenii ce treceau pe lângă el, cu sângele murbid și roșu, pictând apa trnsparentă într-o culoare trandafirie...