poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-01-28 | |
Invierea nu-i un proces atat de placut pe cat s-ar crede. Mai ales in prima faza. Seamana mai mult cu o mahmureala cumplita. Initial esti pus intr-un receptacul care seamana destul de bine cu o camera de decompresie pentru scafandri. Ma rog, rolul e cam acelasi. Si uite asa
scafandrul de mine s-a asezat frumos acolo. Si dupa un timp lucrurile au inceput sa se indrepte. Si cum sufletul meu explodase in toata splendoarea lui si graunta aia de extraordinar mi se povestea mie de la A la Z si intelegeam totul, si pe Einstein si pe mama si pe tata si pe gaura neagra si pe ideea de transcedental. Si toata memoria mea si aminititrile mele si trairile mele erau toate in mine si mi-am dat seama ca in ultima parte o vietii mele ma sclerozasem un pic. Ma rog, un pic mai mult. Si imi descopeream inima mea cea plina de dragoste, si materialitatea mea, acum nestricacioasa. Metamorfoza in toata regula. Aplicand un proces drag mie pe Pamant, sa trag concluzii, mi se parea ca toata aceasta bucurie era mai bine sa fie savurata in solitudine in prima faza, asa sa ma obisnuiesc. Va tine o vesnicie, si o sa ma vad si cu alti oameni si cu mai cine stiti voi, uauuuuuuuu. Incepeam sa am o zi buna. Si la o adica, nici n-am de ce sa ma grabesc sa ies din camera de decompresie. O astept si pe Eva. O sa-i placa aici. O sa se simta ca Alice in Tara Minunilor. M-am nascut intr-o familie de oameni normali, pe vremea cand unul Toffler vorbea de ceva numit al Treilea Val si globalizarea incepea sa se faca simtita. Ai mei m-au iubit cu moderatie si rar ceea ce a avut un efect pervers asupra mea. In loc sa caut dragoste ca disperatul, ca sa compensez lipsa de afectiune a parintilor, mi-am pus eu in cap de mic sa nu fac ca ei si sa iubesc eu pe cine imi iese in cale. Cand mi se citeau povesti iubeam de-a valma si pe lup si pe capra si pe Scufita Rosie si mi se parea ca Greuceanu a fost totusi cam taran cand i-a taiat capul zmeului dupa o lupta de cinci zile si cinci nopti. Cu un adversar de un asemenea calibru trebuie sa te porti ca un lord, chiar daca l-ai invins, si sa imparti cu el si jucariile si painea cu unt si tricicleta, imi ziceam eu in timp ce eram introdus cu forta intr-un costum de gimnastica de supraelastic pentru fete, rosu, din cauza ca alor mei le intrase in cap ca as putea deveni balerin inca de la 4 ani si asta era costumatia standard la cercul de balet de la Casa Sindicatelor. La gradinita n-am scuipat pe copii decat de vreo doua ori dar ma enervasera rau. La scoala am avut o prestatie medie din cauza ca ma enerva sistemul de invatamant si n-aveam chef sa am si caiet de teme si maculator si in general imi bagam picioarele in toate aceste reguli, chiar cu riscul de a lua bataie de la parintzi. O data invatatoarea m-a trosnit la o ora de desen ca n-am facut fondul la plansa cu culoare galbena asa cum cerea "regula" ci albastru. Era prima data in viata mea cand expriementam ura. Din momentul ala am devenit un tip extrem de analitic. Pentru ca in loc sa las ura sa o ia pe campii, si sa incep sa am fantezii cu invatoarea goala, biciuita cu minuta mea, prostu' de mine s-a apucat sa se analizeze. "Ia uite! Mi-e inima incercata de ura. Mamaaaaaaaaaaa, ce senzatie. E mult mai fatisa decat decat dragostea. Si mai fluida. Dar mult mai putin mirositoare. Dragostea o poti expria si apoi, intr-o clipita, s-o tragi inapoi pe nas si ea sa miroase. Ura nu se lasa scoasa din inima. E mult mai magnetica. Dar mi-ar placea sa cochetez cu un asemenea sentiment? Nu. Nu? Nu. Nu? Nu. Nu? Nu. Nu?" Noroc ca a venit pauza si idiotul ala cu talanga a inceput s-o sune pe holuri si s-a ales praful de introspectia mea. Acuma, ca mi-am dat seama ca o sa fiu un tip care o sa gandeasca mult, mi-am zis ca trebuie sa am si o cultura pe masura. Si asa am inceput sa citesc ca disperatul. Pina pe la vreo 14 ani principala mea preocupare in viata a fost doar sa citesc. Dupa care am lasat-o mai moale pentru ca au inceput sa-mi vina prin cap tot felul de prostii. Deh, varsta. Pe la 10 ani mai discutam cu baietii in statie la tramvai despre una alta. Dar era doar anatomie. ("Auzi, cucul tau nu se face mai mare cateodata? Ba da! Am auzit de la baietii mai mari de la bloc ca asta inseamna sa ti se scoale.....Ahaaaaaaaaaaa. Hm, mi se scoala! Interesant.) Fiziologie ioc! Adica ce se face cu cucul sculat, colegii cu care ashteptam tramvaiul nu ma puteau lamuri de nici o culoare. Da' am fost baiat destept si am avut o abordare matura. Lasa ca atunci cand o sa fie cazul, o sa-mi dau eu seama ce se face cu cucul sculat. Am avut o adolescenta lipsita de griji, cu destule peripetii, si cu ceva experiente interesante. Dupa o atenta analiza mi-am ales ca meserie in viata o chestie destul de ciudata pentru vremea aceea. Am devenit un specialist in psihologia si sociologia organizatiilor si situatiile de criza ale acestora. Pe vremea aia timpurile erau agitate. Tot mai multe companii vroiau sa isi schimba structura in concordanta cu noile tendinte. Si atunci eram angajat eu care dadeam sfaturi directorilor cum sa faca acest lucru si sa evite crizele. Initial am lucrat in vro 4-5 companii de consultanta dupa care mi-am deschis eu propria firma. Globalizarea mi-a dat sa mananc trufe. Si Eva mi-a dat sa mananc trufe la randul ei. Oho! Acestea doua au fost zanele mele. Daca pe prima n-am chemat-o eu in viata mea, a doua m-a chemat ea in viata ei. Si la un moment dat, dupa vreo 35 de ani de casnicie, si doi copii Ioana si Stefan, am facut cancer. Am aflat ca de indata s-a intors la serviciu, gineri-miu le-a zis colegilor. "Gata si cu tataia! L-am trimis in Atlantida. Sau pe Vesnicirile Plaiuri ale Vanatoarei." Nu am ajuns nici, nici. Nu sunt suparat pe poanta lui. Dimpotriva, ma bucur ca nu m-a trimis si eu n-am ajuns la dracu'. Salut! Sunt Eva! Stiti cumva unde e camera de decompresie a lui Petrutz? Hai va rog spuneti- mi! Imi place aici. Ce bine ca in Rai nu pot exista misogini. Ca acum daca stiu taina universului, a creatiei, a vietii si a mortii, si banuiesc ca e valabil pentru toata lumea, cum samai zici ca femeile sunt proaste? La nauceala pe care o am acum e bine sa stai un pic ghemuita, singurica. Da' mi-e un dor de Petrutz............Acum, intr-adevar daca privesc lucrurile dintr-o perspectiva larga, ma alint si ma rasfat acum. Pina si pe ultima suta de metri,Petrutz tot asa obisnuia sa-mi faca. Sa ma alinte si sa ma rasfete. Ma rog, ii ma juca Parkinsonul feste dar ce ma conta? Noroc ca am mai trait doar un an dupa el. Ca m-as fi plictisit rau. Cu ochii n-aveam probleme, dar surzisem rau. Ma rog, nu mai conteaza. Unde o fi camera aia de decompresie? Dar de ce nu este una si cu numele meu? Aaaaaaa. Uite un biletel. "Te lasam cu Petrutz. Enjoy it!" Aloooooooooooo!!! Putem sa punem si muzica? Am venit pe lume, neintrebata, bineinteles, ca oricare dintre noi. Am fost obraznica si agitata, si parintii mei au stiut cum sa ma ghideze, din penumbra, fara a fi extrem de coercitivi. La gradinita am avut un prieten foarte bun, Georgel parca. Eram colegi de scaunele, la serbari era perechea mea la dansuri. Eram foarte apropiati si ma simteam bine in prezenta lui. Mai putin in momentele in care ii curgeau mucii sau cand vomita pe el si pe mine ca manca ca haplea pachetelul pus de mama lui. In rest, nimic de zis. Am incetat sa ma vad cu Georgel imediat dupa terminarea varstei prescolare, desi la capitolul juraminte stateam beton. Parintii ne-au dat la scoli diferite. L-am revazut o singura data, in ultimul an de liceu, intr-un bar. Eu l- am recunoscut din prima, ma rog, ajutata si de faptul ca mai era cu doi tipi care il strigau inevitabil Georgel. El nu. M-am dus drept in fata lui si l-am privit in ochi. Mi-a sustinut privirea. "Sunt Eva. Iti aduci aminte de mine?" Am trecut prin stanga lui si l-am sarutat pe obraz insa foarte aproape de ureche. Era dragut si mirosea vag a vanilie. Ori fusese la cofetarie inainte ori asa era ideea parfumului. Am iesit insa am mai privit o data in urma. ***Chiar, ia sa vad daca dau de el pe aici. **** Pe la vreo 5 ani, la mare, am facut doi oameni fericiti. Imi cumparasera ai mei un mijloc de propulsie electric pentru copii (o motoreta cu patru roti care mergea cu baterii, nu mai trebuia sa dai din pedale). Bagam goneta cu chestia aia pe faleza. Pe bord aveam si un telefon de jucarie iar in cap o cascuta roz cu doua lanterne intr-o parte si alta. Indragostitii aia doi se plimbau si era deja pe inserat. M-au vazut venind de departe. Ai mei renuntasera sa mai alerge dupa mine in acel concediu. Bunica imi facuse pe o bucata de pinza o broderie cu numarul de telefon al tatalui meu si cu indemnul "Daca o vedeti neinsotita sunati aici". Bagat scai pe spate, lipit la fata pe piept. Deci aia doi ma vazusera si cred ca erau in faza cand instinctul matern si patern era la cote alarmante. Le-am placut si nucleul meu de copil a reactionat asa: am pus frana in dreptul lor, va dati seama cat de nostima eram cu lanternele alea in cap, am format un numar de telefon si am inceput sa vorbesc: Da draga sunt cu masina, pot sa trec pe la tine. Dupa care am mai apasat pe niste butoane de la bord si am plecat mai departe, spre vizita mea imaginara. Cred ca la aia doi le-au dat lacrimile. N-am reusit foarte bine sa-mi reprezint sentimentul matern. Am vorbit de multe cu ori Petrutz si am avut intr-adevar un impas. Desteptul ala vorbea atat de frumos despre cum e sa fii tata, si vedea ca este sincer. La el sinceritatea extrema nu se citea in ochi. Isi legana usor capul, in lateral. Il iubeam mult, mult. Eu nu prea puteam vorbi despre asta, despre dragostea de mama. Petrutz era un baiat finut si nu s-a bagat sa disece foarte tare chestia asta. Imi zicea sa fiu Tao, un lucru exista pentru ca exista nu pentru ca il poti explica in cuvinte. De multe ori in decursul vietii noastre, cand erau momente in care nu puteam exprima ce simt, fie in public, fie in particular, Petrutz imi soptea "Tao" si facea zambetul ala in care isi tinea ochii aproape inchisi. Ma linisteam pe data. Dar era o traire puternica. Eram si leoaica si caprioara si pasare kiwi. Sentimentul matern la caprioara sau la leoaica e evident si unanim acceptat de orice model cultural. Cum o fi la pasarea kiwi? Stiti pasarea aia neo-zeelandeza, care nu poate zbura, cracanata, si cu ciocul ala lung. Uratica foc. Ei bine, aratarea aia face un ou pe care il suie pe o movila si il moroncesc acolo pina iese kiwishorul. Ei bine, dragalesenia aia neindemanatica cu care se suie doamna kiwi pe movila, dragostea care razbate din orice gest, privirea aia care am vazut-o la Telenciclopedia si care zice "E oul meu si il iubesc", alea erau si in mine. Plus ca Petrutz a fost tot timpul ca un kiwi si el cat ne-am crescut copii. Leu sau cerb n-a fost si nici nu i-ar fi stat bine. Dar tata-kiwi a fost. Erau nopti cand stateam de vorba, lungiti pe spate, cu ochii in tavan si in care ne kiwiam. Incepuse sa-mi placa sa pun muraturi. Am hotarat sa tin un jurnal in care sa notez, atunci cand se cere, cate o constatare. Dupa vreo 10 ani, i l-am aratat lui Petrutz si vreo saptamana intreaga am ras incontinuu. "1.Petrutz mi-a scris o poezie. Medie ca intensitate 2. Cred ca sanii incep sa mi se lase din ce in ce mai tare. 45. Orgasm multiplu ca la carte. Merita aplauze 78. Azi nu mi-a placut de el. A fost morocanos. Se simte ca imbatraneste 101. Nu stiu ce sa-i iau de ziua lui 105. Offffffff!!!!!!" Am murit destul de chinuit, singura, dar crezand intru Domnul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate