poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-10-17 | |
- Nu mai suport! Nu, nu, nu mai pot... lasati-ma.
Fata fugi, trantind usa. Afara ploua torential, dar nici macar nu-i pasa. Alerga asa, cu capul gol, in tricou si blugi, pe strazile aproape pustii. Pentru ceilalti nu era decat un trecator, grabit sa se adaposteasca. Nimeni nu ii vedea lacrimile din ochi pentru ca nimeni nu avea timp sa priveasca atent, toti erau si ei grabiti intr-ale lor. Fara sa-si dea seama, in drumul sau haotic ajunse intr-un parc. Epuizata, se prabusi pe o banca si ramase asa, plangand. Nici nu-i pasa ca era cu capul gol in ploaia deasa si rece, parca nici nu simtea frigul, picaturile, nu vedea nimic si pe nimeni, doar statea asa, cu lacrimi in ochi, incercand sa-si verse durerea si neavand unde. Nu mai era nimeni prin preajma, doar pe strada mai vedeai cativa trecatori, grabiti, adapostindu-se sub umbrele si ferindu-se de noroiul imporscat de masini in mersul lor nebunesc, trecatori fugind de ploaie. Nimeni n-o vedea pe fata din parculet, umbra firava a unui om ce abia se zarea printre stropii de apa ce cadeau din inalt. La un moment dat, prin ceturi si ploaia deasa, o umbra se apropie. Cristina ridica incet capul. Nici ea nu stia de ce facuse asta, pana atunci parea sa-i fi placut pamantul rascolit de ape, la care privise neincetat. Zari la inceput o mogaldeata nedeslusita ce, pe masura ce se apropia de banca ei, devenea conturul unui om. Mergea cu pas molcom, dar hotarat, spre banca pe care se prabusise fata, imbracat intr-un pardesiu lung si cu un zambet ciudat pe fata. Parca ar fi pasit printre picaturi, parca s-ar fi nascut in mijlocul ploii si aceasta nu mai reusea sa-l atinga, iar pe fata lui nu se putea citi decat liniste si pace. Incet, a ajuns in fata bancii si s-a asezat, privind tot timpul in ochii ei. Un altul nici n-ar fi stiut daca in ei sunt doar stropi de ploaie prelinsi din par sau lacrimi. Dar el stia... - Plangi Cristina, Plangi. Se spune ca plansul face bine la suflet... asa ca plangi, rosti cu o voce calma. - De... de unde stii numele meu? intreba fata, intrigata. - Pai mi l-ai spus tu... in vis. - Cand? Cum? Cine... cine esti? - Chiar conteaza? Acum sunt aici. Ce importanta mai are restul? - Dar... - Sunt cel pe care nu ai cum sa-l cunosti, cel care stie sa viseze, care stie sa asculte si de fapt nu stie nimic si nu a fost invatat nimic. Sunt cel caruia vrei sa-i spui... - Ia-ma in brate si strange-ma bine, ascunde-ma de tot ce-i rau in lume si-n mine! completa fata, izbucnind intr-un hohot de plans si ascunzandu-se in imbratisarea lui calda. - Asa e. Plangi... face bine la suflet, rosti el, oftand si tinand-o in brate, protejand-o. Au stat asa o vreme, tacuti, in sunetul ploii ce incet, incet, se domolea. Nu si-au zis nimic... nici nu ar fi trebuit. Cristina se simtea... libera, adapostita, chiar fericita. Era asa bine acolo, in bratele lui. Tot ce putea sa gandeasca era "ce bine e", ceea ce si rostea din cand in cand, oftand. Pana si plansul i s-a domolit o data cu ploaia, pana ce au contenit deodata. Ce gandea el... nimeni n-ar fi putut sti. Doar in ochi ii licareau doua luminite, dar poate nu erau decat reflexiile fulgerelor de afara. Au stat asa, pe acea banca, vreo trei ore. Cristina s-a apucat sa-i povesteasca despre ceea ce nascuse lacrimi in ochii sai, cu un glas trist si incet. El tacea si doar din cand in cand rostea cate un cuvant molcom iar cu fiecare cuvant parca mai stergea o bucata din durearea ei. Dupa ce au trecut cele trei ceasuri s-a ridicat, oftand, pentru a doua si ultima oara si a plecat, aruncandu-i fetei o ultima vorba hazlie si un ultim suras cald. Fata l-a urmarit cu privirea dar la un moment dat l-a pierdut. Disparuse la fel de ciudat cum aparuse, lasand-o pe fata singura acolo, pe banca, mangaiata de cateva raze ale unui soare zgarcit ce se ivise dupa nori. Cristina se simtea ciudat. Parca nimic nu mai conta, parca isi gasise coltisorul ei de rai, atat de linistita si impacata era. Niciodata nu se simtise asa, cu nimeni. Si omul acela ciudat... parca il cunostea de o viata, desi nu il cunostea deloc. S-a tot gandit la el pana cand silueta lui aproape ii disparuse din amintire. Atunci, linistita, s-a ridicat si a plecat, cu mers molcom, spre casa. - Cine era, bunico? Fata privea cu ochii ei curiosi la batranica ce ii aranja patul. Afara se inserase demult iar prin geam se vedeau razele lunii, curioasa si ea sa auda raspunsul bunicii. - Cine sa fie, era doar omul din ploaie, raspunse bunica asezandu-se pe pat sa rasufle pentru cateva clipe. - Dar cum, intreba fata mirata, nu are nume? Asa il striga si mamica lui, "omul din ploaie"? - Cum sa nu aiba nume, surase batrana. Numai ca eu nu i-l stiu si nu cunosc pe nimeni care sa i-l stie. - Spune-mi despre el bunico, spune-mi ce stii, rosti fata, cocotandu-se pe un morman de perne puse de batrana pe un scaun si sorbind din cana de ceai fierbinte. - Pai... ce sa stiu. Prea multe nu stiu nici eu... stiu doar ca e plin de liniste si pace, pe care vrea sa le imparta cu cei care au nevoie. - De ce? - Probabil pentru ca-i pasa. Si mai stiu ca e un bun ascultator, pur si simplu te apuci sa-i povestesti si el asculta si, treptat, treptat, te linistesti si tu, parca ti-ar da din linistea lui. Nu stiu cum, dar parca te-ar intelege cel mai bine, parca ar fi singura persoana care te intelege, care te simte. - Vai! Dar asta e minunat. Oare cum o fi invatat sa faca asta? - Ehei, draga mea, crezi ca el stie? Doar te pipaieste cu mintea, dar nu cred ca mintea e de ajuns. Parerea mea e ca-si foloseste sufletul. - Imi place omul asta din ploaie. - Multi zic asta, draga mea. Dar o zic numai pentru ca le place linistea oferita de el, pe el nu prea il cunosc. De fapt, poate e si vina lui, caci nu se lasa usor cunoscut. - Dar el nu are si el o viata a lui, nu are prieteni, o iubita, sau, poate, o sotie? Bunica ofta. - Are si nu are. Normal ca are prieteni, o viata a lui... dar sunt mereu in schimbare pentru ca el poate sa fie prieten cu oricine, iar prietenii lui sunt toti aceia care se lasa cunoscuti de altii. Omul asta din ploaie e tare ciudat.... tuturor ne plac oamenii deschisi, ne imprietenim repede cu ei pentru ca-i cunoastem repede, fiind deschisi... dar el e altfel, el se imprieteneste si cu cei putin mai inchisi, pentru ca vede un pic mai adanc decat noi in sufletul lor si indiferent cat de rai ar fi, vede ceva bun acolo, pentru ca intotdeauna exista. Se foloseste cumva de acel ceva bun, il scoate cumva la suprafata, pentru a-l ajuta pe posesorul sufletului acela sa isi gaseasca un pic de pace, cand are nevoie. - Si atunci, de ce pleaca? De ce nu ramane? - Uneori sta mai mult, alteori foarte putin. Multi zice ca face asa pentru ca vrea sa-i ajute pe toti si cum nu poate fi in toate locurile, pleaca mereu. Dar eu cred ca ei se inseala... - De ce zici asta, bunico? Daca asa e el, bun cu toata lumea, atunci nu se inseala. - Pai.. daca ar fi asa. Dar este oare? Tu chiar crezi ca e numai bine si lumina omul asta din ploaie? - Adica, bunico vrei sa spui ca uraste? Ca are dusmani, ca le face rau? - Ei, nici chiar asa. Nu uraste, cel putin se straduie sa nu urasca. dar sunt persoane pe care nu le aude, nu vrea sa le auda cand il cheama. Nu cred sa nu fi venit la cei care-l chemau pentru prima oara, dar la unii din cei ce-l cheama a doua oara nu vine. Il dezamagesc pentru ca folosesc ce au luat de la el, ce au invatat de la el pentru a rani si lui nu-i plac cei care-i ranesc pe altii. - Pai daca as fi in locul lui si eu as face la fel. Dar.. omul asta din ploaie vine si la oameni rai cand il cheama pentru prima oara? - De ce nu? Rau.. bine.. totul e relativ. Si nu exista oameni complet rai, asa ca de ce nu ar veni? - Si cum, bunico, el e mereu singur? nu are si el pe cineva langa el, o "fata din ploaie"? Bunica surase, dar era un suras trist. - Din pacate, nu, draga mea. Vezi tu, toti carora le place omul din ploaie le place pentru linistea si pacea ce le ofera uneori. Cand il cunosti, cand stai langa el, te face sa te simti de parca cineva sau ceva te-ar umple de caldura si nu te mai simti singura, nu te mai simti ca o jumatate de sfera ci ca o sfera completa, pentru ca, nu stiu cum face, el vede ce ar trebui sa fie jumatatea cealalta si devine asta, pentru un timp, ca impreuna sa faceti un intreg. Dar. dar asta nu se poate pentru ca intotdeauna persoana cealalta isi da seama ca acel intreg nu e sfera ce ar trebui sa fie si el pleaca. - Ce-i si cu sferele astea, bunico? Nu stiam ca ai invatat geometria cand erai mica, spuse fata razand cristalin. - Of, draga mea. Nu-i frumos sa razi de o batrana ramolita care spune la suflet sfera, ca nu stie alte metafore. Dar tu esti fata desteapta, ai inteles la ce ma refeream. - Da, bunico, nu-ti face griji. Dar... omul ploii nu are si el jumatatea lui de sfera? - Pai.. asta e. El de fapt o cauta. Ori de cate ori vine, in adancul sufletului lui, spera ca poate acum va gasi jumatataea aceea de sfera. Dar isi da seama repede daca este sau nu si de aceea cand pleaca pleaca un pic trist, dar impacat pentru ca cel putin a facut un bine.. de asta are zambetul acela ciudat. De asta ofteaza uneori. - Si inca nu a gasit-o? Vai, dar de cat timp o cauta? Bunica zambi iar. - De mult timp. Stiu ca o data credea ca a gasit-o. Isi gasise si el o "jumatate de sfera" care parca se potrivea... de fapt, se potrivea perfect. Era o fata... a intalnit-o tot asa, cand l-a chemat. Dar lui i-a placut ce a vazut inauntrul ei si s-a indragostit, ceea ce de obicei nu i se intampla... la fel cum si ei i- a placut ce credea ca a vazut inlauntrul lui. Se cunoscusera destul de bine... radiau cumva... erau fericiti, era fericit si el ca in sfarsit se simtea cumva complet. - Ce frumos... dar... ce s-a intamplat bunico? - Pai.. ea uitase sa-i spuna ceva. Cealalta "jumatate de sfera" a ei... adica prietenul ei, pe care credea ca-l iubea. - Ce urat din partea ei. - Ei, nu judeca pripit. Dar... desi simtea ca omul din ploaie ii este mai apropiat, il alesese pe celalalt. Desi inca mai oscila. - Si ce s-a intamplat pina la urma? - Pai, ea l-a ales pe celalalt, omul din ploaie s-a dus in continuare pe drumul lui si pina la urma si celalalt a parasit-o. Si au regretat amandoi... si ea si omul din ploaie. - Ce proasta! - Ti-am zis sa nu judeci pripit. Oricum, in alte cazuri, cand fata a ales "celalalt" s-a dovedit sa fie alegerea corecta, pentru ca de fapt nu conta pentru ea omul din ploaie ci doar ceea ce el oferea.. Dar in cazul asta s-a dovedit sa nu fie asa. - Ma intreb ce-as fi ales daca as fi fost in locul ei... oare cum poti sa stii care-i alegerea corecta? - Uneori poti, dar de cele mai multe ori nu poti si abia la urma afli raspunsul la intrebarea asta. - Hmm. Fata tacu, ramanand pe ganduri. Terminase si cana de ceai fierbinte si acum linistea se asternu in camera. - Hai, destul cu oamenii din ploaie si alegerile. Culca-te, e tarziu. - Bine, dar ramai sa ma invelesti. Bunica o inveli pe fata, o saruta pe frunte si-i spuse "noapte buna", apoi pleca spre iesire, stingand becul. - Bunico! - Da, ce mai e? - Dar... tu de unde stii atat de multe despre omul din ploaie? - Ei... am avut si eu omul meu din ploaie. Eu sunt Cristina din acea poveste pe care ti-am spus-o, rosti batrana, zambind si iesi din camera. Fata ramase singura, tot gandindu-se la povestea bunicii si adormi, intr-un tarziu, in timp ce razele lunii ii mangaiau obrajii. Dormi si visa ca se plimba prin parc cu omul din ploaie, amandoi zambeau si se bucurau de soarele de afara, amandoi fericiti. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate