Câtă vreme asemenea droguri ale imaginației vor mai avea efect?
“În fiecare zi mă mint, inventez tot felul de căi prin care îmi port viața ocolită, îmi spun că sunt un om deosebit, un bărbat vrăjit, un fel de zână masculină. Dar știu, vai, că nu sunt decât o viperă meschină printre atâtea vipere meschine, că nu există scăpare pentru mine oricât m-aș ascunde între versurile mele ieftine și chinuite. Voi mușca, voi mușca făra nici un motiv și mă voi bucura de propria-mi suferință și vină în fața lacrimilor pe care le voi stoarce de la cei pe care visez că îi iubesc. Apoi voi uita totul și voi fi fericit și melancolic fără să știu de ce. Diminețile de trezie cum e dimineața asta vor fi singura mea calitate, singura greutate in balanță de partea mea, la sfârșit. Sunt mort, am murit de mult, probabil n-am trăit prea mult după naștere.” Și Terențius scoase limba afară din gură, sâsâind precum un șarpe, încercând să intre în comunicare cu sinele său real. Apoi se strădui să plângă, fără succes.
“Nimeni nu înseamnă nimic pentru mine. Mă hrănesc cu reproșuri amare cum alții se hrănesc cu pâine, îmi ingraș culpa, abia aștept să fie suficient de mare ca să-mi înghită hoitul cu totul, să-mi păstreze doar chipul delicat și tulburător, și să-mi ia locul în lume, răspândind jalea și deznădejdea cu putere înzecită, căci ce e lumea dacă nu sufletul meu infometat? Întoarceți-mi spatele, prieteni, vreau singurătatea pe care o merit și care mă inspăimântă, vreau noaptea cea mai lungă fără nici un pic de somn, vreau moartea lucidă!”
Automobilele grăbite și dureroase se îndeseau, sfâșiind spațiul sonor încordat exact ca în simfoniile lui Mahler. Terențius văzu camionul pufăitor care venea spre el cu viteză. Se hotărî să se arunce în fața lui, iar această hotărâre îi procură o uriașă satisfacție. Închise ochii, apoi îi deschise din nou, vrând să vadă masca de metal care îl va ucide. Fiorii estetici îi mângâiau spinarea în timp ce asculta motorul răgușit a cărui disonanță refuza să se rezolve în vreo reconfortantă consonanță. Crescendoul irezistibil deveni dintr-o dată ritmat, de parcă un Bach monstruos și desfigurat ar fi preluat direcția concertului, iar Terențius își dădu seama că inima îi bătea ca un prizonier în poarta temniței. Nici un contrabas nu sublinie însă momentul culminant, care se dovedi cam sec și superficial, ca pe un disc vechi de patefon, de 78 de turații pe minut. Apoi tumultul scăzu ca un sufleu neizbutit. Camionul trecuse. “M-aș fi aruncat cu siguranță dacă n-aș fi fost un asemenea meloman” mormăi Terențius, dojenindu-se cu blândețe.
Toată povestea, ultim tabiet al dimineții, îi trezi o fantastică poftă de mâncare, așa că își cumpără trei covrigi de la amabilul moșuleț din stație, pe vremuri rugbist într-o echipă bucureșteană al cărei nume nu șî-l amintea. Se apucă să-l ronțăie pe cel mai sărat. Avu timp să-l termine înainte să oprească în stație troleibuzul, în care se și urcă, oftând adânc. Monstrul cu antene se indepărtă apoi, purtându-l în pântece pe Terențius, iar orașul o porni pe orbita rutinei.