Ani de-a rândul, banca a fost mereu ocupată...
Ni se întâmplă ca, mai mereu în viață, să trecem absenți pe lângă oameni și destine. În goana noastră de a aduna cât mai multe cioburi sau de a ne construi fericirea din inutile fragmente materiale uităm adeseori, să întoarcem, măcar o clipă, privirea către omul de lângă noi.
Nu ne gândim nicio secundă că un simplu gest de-al nostru sau un zâmbet, fie el și fals, ar putea alina durerea singurătății atâtor și atâtor oameni.
Ne credem invincibili, deasupra nevoilor și timpului, uitând de curgerea inexorabilă a acestuia și, mai ales, de faptul că într-o zi ne va aștepta o bancă.
O banală bancă din lemn cu picioarele laterale de piatră, parcă vrând să asigure că soliditatea ei egalează cel puțin nepăsarea umană, este pregătită pentru fiecare dintre noi.
Indiferent de locul unde este situată – într-un parc al unui oraș sau pe prispa unei case țărănești – ea ne așteaptă cuminte, să depănăm amintiri și să ne fie tovarăș de nădejde sau de deznădejde până la capăt. Până la acel capăt...
De când ieșise la pensie, Ion își găsise banca. La câțiva pași de blocul unde locuia, se afla Bulevardul...
De când se știa, locuise numai în Brăila. Cunoștea orașul pe dinafară; fiecare străduță, fiecare casă aveau povestea lor pe care putea să ți-o depene, cu mici inexactități inventate tocmai din dorința de a nu se repeta. Fusese sortit să trăiască acolo, iar structura sa sufletească se adaptase după cea a urbei.
Bulevardele plecau într-o dorință nebună de evadare din fața apelor bătrânului Istros pentru ca apoi să se întoarcă în aval într-un ciclu neterminat.
Alte șapte străduțe luaseră și ele exemplul, ținându-se scai de primele, dar sfârșeau inexorabil în zidurile falezei sau lumea aparte a Comorofcăi. Nimeni nu ar putea vreodată să stabilească un început sau un sfârșit al acestora. Ele vin și pleacă din aproape aceleași locuri, depărtate numai de valurile orașului.
Firea brăileanului, imprevizibilă și întortocheată, rod al unei conviețuiri cosmopolite de câteva veacuri, se îndreaptă uneori țanțoș precum grecul când vorbește de originile sale, alteori se modelează după chipul și asemănarea interlocutorului luând exemplu de la vechii negustori evrei, iar mai mereu se transformă în omul amabil și primitor întâlnit odinioară prin casele armenești.
Brăileanul este o specie aparte...
Poate fi cald și ospitalier atunci când în casă-i intră o inimă deschisă, dar neîndurător cu acel ce-i înșeală așteptările.
Orașul și omul se modelează neîncetat unul pe altul. Plimbându-te pe străzile, multe încă pietruite, ale orașului, pe lângă garduri sau case, simți în aer caractere și obiceiuri. Cartierul grecesc se dezvăluie de la primul pas cu străduțele întortocheate ce, în pas de dans, par că nu duc nicăieri; Comorofca te întâmpină de la început cu gospodăriile atent îngrijite; Brăilița sau Chercea – contrarii ce opun vile semețe caselor sărăcăcioase.
Bulevardul, așa cum îi spune toată lumea locului, într-o sfidare a celuilalt, la fel de frumos dar cu neșansa îngustimii, a trecut printr-o metamorfoză de aspect și denumire. Din Carol, în anii comunismului a devenit Karl Marx (unii ajunseseră să-i spună într-o împăcare ironică a două regimuri contrare: Carol Marx) iar după Revoluție: Independenței. Indiferent de numele oficial și de vremuri, el rămâne pentru brăilean: Bulevardul.
Încadrat de două linii de tramvai ce tulbură din când în când liniștea printr-un tribut adus civilizației, dar în același timp o accentuează atunci când natura își reintră în drepturile ei firești, Bulevardul reprezintă un mănunchi de patru alei despărțite neuniform, dar constant de peluze de iarbă din care țâșnesc către cer falnici copaci. Mai presus de orice, trandafirii, înșirați ca o coloană vertebrală ce dirijează, dar și încântă trecătorul, emană un parfum nostalgic ca al unui teatru în aer liber.
Pe toată întinderea acestuia, cam de un ceas pentru omul grăbit și de două pentru brăileanul get-beget, sute de bănci stau aliniate și își așteaptă cuminți ocupanții...
Banca aceea devenise, în mod tacit, numai a lui. Dacă vreun trecător ostenit ar fi vrut să se așeze, cei din partea locului îl avertizau blând, dar ferm: „Banca este a lui Ion”. Trecătorul pleca mai departe, neștiind cine anume era Ion, dar fiind sigur că banca reprezenta foarte mult pentru acela.
În fiecare dimineață, pe la orele 10, Ion cobora încet treptele blocului și se îndrepta agale către bancă. Era un ritual pe care îl respecta cu sfințenie indiferent dacă afară era soare sau nor, caniculă sau ger. Banca îl aștepta cuminte și nu ar fi putut în ruptul capului să o dezamăgească.
Mergea greu. Avusese o pareză pe partea stângă și se deplasa încet sprijinindu-se de baston. Nu fusese niciodată o fire sportivă, dar nu putuse sta locului. Avea o fire de vagabond modern, deplasându-se toată viața pe jos sau cu mașina, oriunde putea sfida monotonia muncii de birou pe care o avusese. De când cu pareza, viața i se schimbase dramatic.
La nici două luni, soția îi murise și tot edificiul clădit în atâția și atâția ani se prăbușise. Copiii erau mari, aveau familiile lor și din ce în ce mai puțin timp pentru el. Îi aduceau în fiece zi de mâncare, stăteau puțin, prea puțin de vorbă și plecau. Rămânea cu gândurile lui pe care le împărtășea celor patru pereți, dar și amintirilor prezente în toate ungherele casei. În acel moment pleca...
Se așeza pe bancă și începea să privească lumea ce
n-avea timp, nici măcar pentru o privire aruncată în fugă.
Trecuseră ani, iar ritualul continua cu o ritmicitate ce sfida orice provocare a vieții.
În acea zi, un imbold nedefinit îl împinsese afară din casă pe la orele când soarele se pregătește, și el bătrân, de culcare.
De obicei, nu mai ieșea seara. Lăsa liberă banca pentru îndrăgostiții ce ar fi vrut să preia, peste timp, ștafeta vieții în doi. Se uita absent la televizor și apoi se culca așteptând o nouă zi, o nouă ieșire.
Se așezase încet și își aprinsese tacticos o țigară. Niciodată, până la moartea soției, nu fumase pe stradă. Avea concepțiile lui, înrădăcinate de ani, că „numai golanii fumează pe stradă”. După acel moment, tot edificiul său de valori se prăbușise și, prin urmare, eliminase convenția făcută cu sine însuși.
Se pierduse în gânduri când, deodată, în fața sa o bătrânică, sprijinită ca și el de un baston, îi spuse:
- Tu ești, Ionele?
Nu era posibil așa ceva! Toată viața, colegii îi spuseseră numai Ion, iar rudele – Nelu. O singură persoană, ce nu dorise să se scufunde în anonimatul apelanților, i se adresase astfel.
O cunoscuse demult, în tinerețe...
Cu cincizeci de ani în urmă fusese internat într-un Sanatoriu la Sinaia. Era militar și contractase o pneumonie severă. Petrecuse acolo vreo două luni.
Din prima zi când o văzuse pe Dița se îndrăgostise de ea. Părul negru, cârlionțat intra în contrast cu halatul alb, scrobit, iar ochii - de un albastru pe care numai cerul zilelor senine de munte îl are, puteau scrie, prin pana poeților, mii de sonete de iubire.
Se însănătoșise mai repede decât ar fi fost normal și petrecuse cu Dița, plecând pe furiș din spital, o săptămână de vis. Se plimbaseră pe aleile Peleșului visându-se în palate unde ea era, întotdeauna, regină. Visaseră mult și plănuiseră o viață împreună.
După ce se externase, stabilise cu Dița ca în ziua liberării să se întâlnească și apoi să-și împlinească visele.
Îi scrisese și o așteptase pe peronul gării până când ultimul tren își luase rămas bun.
Din acel moment nu mai știuse nimic de ea. O așteptase în zadar și o iubise ani de zile...
- Da Dița, eu sunt...
Întrebările nu-și mai aveau rostul, răspunsurile muriseră de mult...
Se ridică încet, cu oboseala a cincizeci de ani de așteptări și o apucă încet de braț.
Pe Bulevard se puteau acum zări doi bătrânei, ce se sprijineau unul pe altul, mergând cu pași rari spre nicăieri...