Tybalt Popescu era, de când se știa, director...
N-ar fi conceput niciodată să fie altceva. Terminase o facultate inginerească, nu contează ce anume. Fusese, printre altele, directorul unei firme de comerț, apoi al unui abator de păsări, managerul unei firme de transport de tip “maxi-taxi”, iar acum, șef al unei firme de informatică.
Habar nu avea ce produce acea firmă, dar în fiecare zi era prezent în sala mare, compartimentată cu panouri de rigips, în care lucrau câțiva programatori tineri.
Până acum, totul îi mersese bine în viață. O singură dată rămăsese, timp de două luni, fără funcție. Își întemeiase rapid, însă, un sereleu, al cărui unic acționar era. Nu avea nici-un obiect concret de activitate, totul figurând în acte numai la stadiu de intenție. În schimb, își comandase câteva sute de cărți de vizită pe care scria mare: “Diplomat inginer Tybalt Popescu – DIRECTOR”. Nu avusese cui să-i dea, vreodată, o carte din aceea de vizită. Important, însă, că era pregătit... Și se numea DIRECTOR!
Dimineața, atunci când sosea la firmă, mereu înaintea celorlalți, își făcea o cafea tare. Nu suporta să o pregătească altcineva. Atunci când, la început, secretara i-a adus, zâmbitoare, una din faimoasele ei cafele nici nu a gustat-o. S-a uitat pe sub ochelari, mustrând-o din priviri și spunându-i tăios: “Domnișoară, nimeni, dar înțelegi, nimeni nu a reușit să-mi pregătească vreodată o cafea pe măsura mea. Numai EU știu cât de tare trebuie să fie, cât zahăr trebuie să aibă!”. Secretara
l-a privit mirată, a ridicat din umeri și a plecat spunându-și în sine: “ciudați din ăștia au mai trecut cu zecile pe aici...”
După ritualul preparării cafelei, se așeza pe fotoliul directorial, amplasat undeva în mijlocul încăperii. Sala fusese reamenajată de el însuși. Avea o formă pătrată, iar pe laturi se înșirau câte trei birouri despărțite între ele prin panouri. Biroul său era circular, cu o mică fantă ce-i înlesnea accesul. Toți programatorii lucrau cu spatele la el, nevăzându-se între ei, dar putând fi controlați vizual de el în orice clipă. Spre biroul său, oricum s-ar fi rotit, apăreau imaginile a douăsprezece monitoare. Mai mult, de câteva luni, avusese geniala idee ca fiecare monitor să fie dublat de un proiector ce arunca imaginile pe tot atâtea panouri amplasate imediat sub tavan.
Avea controlul absolut!
Când pe la ora 8 își făceau apariția programatorii, aceștia îl salutau respectuos și se îndreptau agale către locul lor de muncă. Îi privea cu o mină ușor dezaprobatoare, astfel că fiecare, după ce își deschidea calculatorul, se gândea dacă nu cumva a întârziat. Nu se întâmpla niciodată așa ceva, dar el trebuia să le lase impresia că totuși ceva nu e în regulă cu ei.
Pe parcursul celor opt ore de lucru, se întorcea din când în când către unul din ecrane și privea cu mare atenție. Programatorii îl simțeau și, de fiecare dată, băteau mai nervos pe tastaturile calculatoarelor.
Privea atent, între noi fie vorba, habar nu avea ce se lucra acolo, iar la sfârșit rostea înțelept: “Hmmm...”.
Atât spunea, de luni de zile, de când era director acolo.
Angajații, de fiecare dată, verificau totul încercând să descopere hibele programelor. Uneori, se întâmpla că mai erau depistate erori, alteori, în ciuda verificărilor, programele funcționau perfect.
La sfârșitul zilei de lucru, deschidea iar gura: “Să mergem să ne odihnim, domnilor, după o zi grea!”
Toată lumea pleca obosită, urmărită însă, ca de obicei, de acea privire ușor dezaprobatoare și plină de reproș, de parcă ar fi așteptat ca cineva să spună: “Pot să mai lucrez peste program domnule director?”. Nu spunea nimeni nimic și nici el nu a reproșat vreodată cuiva acest lucru.
Era un “mariaj” convenabil pentru toată lumea. Programatorii își îndeplineau sarcinile de servici, pe care și le trasau și asumau ei înșiși, iar el părea că ține totul sub control.
Câteodată, era curios să afle, totuși, ce lucrau angajații lui. Nu putea însă să-și recunoască incompetența. Încerca să se gândească în altă parte și atunci începea să privească în gol, acompaniat de două ori mai multe “Hmmm...”
Într-o dimineață, în acea dimineață, niciunul dintre angajații săi nu veniră la lucru. Strigă secretara, dar nici aceasta nu îi răspunse. Se panică ușor, aproape invizibil. Nu vroia să fie văzut de vreo persoană aflată, întâmplător, în preajmă-i.
Așteptă cam o oră după care se decise să se ridice de pe fotoliu. Se îndreptă către primul birou pe care-l văzu în față și citi pe un bilețel lipit pe ecranul monitorului: “Proiect terminat! Apasă orice tastă!” Se îndreptă către cel de-al doilea birou, al treilea și văzu că pe toate monitoarele scria același lucru.
Apăsă deci un buton, la întâmplare, al uneia dintre tastaturi și pe cele douăsprezece panouri mari apăru proiectat titlul proiectului: “Strategii de autoconducere în firmele viitorului”. Pe ecrane începură să se deruleze imagini ce prezentau diferite momente petrecute la locurile de muncă, de-a lungul întregii perioade de când fusese numit director. Singurul sunet pe care-l auzea era acel “Hmmm...”, moment în care toate monitoarele tremurau nervos. Vedea lungi șiruri de instrucțiuni și cohorte de cifre ce umpleau, din ce în ce mai dens, ecranele.
În momentul în care toată sala fu cuprinsă de o adevărată isterie alfanumerică, brusc, aparatele se opriră.
Simți o eliberare, dar nu putu să-și explice de la ce.
Se îndreptă cu pași ușori spre ușă și aruncă o ultimă privire înapoi: “Hmmm...”
Ieși în stradă, trase adânc aer în piept și începu să se uite peste acoperișurile caselor. În zare se vedeau, de jur împrejur, o mulțime de obiective industriale care-și așteptau noi DIRECTORI...