Trebuie să recunosc că le plăcea… se vedea în ochii lor bucuria asta imensă, caracteristică mulțimilor de la circ… era atât de interesant… și vai, vai, vai ce mai râdeau… Unii pe sub mustață, alții în hohote, dar toți râdeau! Eu, unul, mi-oi fi pierdut simțul umorului. N-am râs. Am privit doar, cum fac de obicei. M-am așezat cuminte, pe o bordură mai înaltă și am privit.
În fiecare zi era prezent la ora 8, pe aceeași stradă, cu acleași lucruri la el și cu aceeași seriozitate înspăimântătoare uneori, care la un momentdat, dispărea brusc, înlocuită de un zâmbet atât de real încât ai fi crezut că ori e extrem de fericit, ori e nebun…
Își deschidea cu răbdare valiza, și scotea rând pe rând așa-zisa lui recuzită… un flacon cu apa, o pungă cu pene, în zilele bune, sau fulgi de polistiren când vremurile erau mai grele și o cutiuță muzicală care scoatea mereu aceeași muzică. Auzeai melodia și nu se putea să nu te gândești la el… le pregătea, așadar, cu mare atenție și aștepta… aștepta câteodată ore în șir să treacă vreun copil pe-acolo.
Când în sfârșit își făcea apariția un copil, începea. Se pregătea din timp, pentru că avea un ochi atât de format încat era gata întotdeauna exact cu zece metrii înaintea copilului. Nu cu un anume timp, cu zece metri. Așa era sigur că va fi bine. Își răsturna apa din flacon pe jos, în forma unei băltoace de ploaie, își lua penele în mână și dădea drumul cutiuției muzicale. Copiii ajungeau în fața lui și nu se puteau abține să nu râdă. El… el era comic.. Muzica… muzica ar fi făcut orice copil să zâmbească, ar fi descrețit orice frunte, și de multe ori chiar o făcea… Ajungeau, așadar copiii în dreptul lui și se opreau preț de o secundă să-l admire cu un zâmbet. Până să-și dea seama, aproape fiecare dintre ei se găsea dansând și aproape fiecare dintre ei se vedea înconjurat de un pumn de fulgi de gâscă ce pluteau în jurul lui pe fondul acelei melodii ce nu te-ar fi lăsat să pleci! Se simțeau atât de bine, atât de bine, încât uitau de părinții ce ii priveau nedumeriți și cu acea doză de scepticism rezervată oricărui părinte. Și în dansul lor printre fulgi, inevitabil copiii intrau in băltoaca lui. Și izbucneau în râs fără să știe vreunul... de ce. Râsul acela de care îți amintești la 20 de ani și îl ții minte ca fiind, în linii mari… copilăria ta. Râsul acela care, oricât de preocupat ai fi fost, tânăr sau în vârstă, te binedispunea. Și se udau. Dansau printre fulgii aruncați cu precizie de bătrân… și se udau. Și asta se pare… era prea de tot. Era inacceptabil. Dacă nu ar fi pus apa… ar fi fost atât de bine. Dar fără apă știa că nu avea cum să fure acele zâmbete, acele râsete ce binedispuneau pe toată lumea. Dar apa deranja. Părinții se trezeau brusc și își trăgeau copiii de mână, departe de bătrân. Se… murdăreau. Întotdeauna asta era scuza… se murdăreau. Bătrânul se resemna, intra din nou în magazinul de vis-à-vis și cerea din nou puțina apă, pentru următorul număr. Și cu toate că finalul era de fiecare dată același, el continua de fiecare dată… în fiecare zi. Aceeași băltoacă, aceiași fulgi, aceași muzică… același scenariu, zi după zi. Si lumea râdea. Odată cu el, odată cu copiii, râdea și lumea care se aduna în jur…
L-am privit făcând acest număr de nenumărate ori. Ajunsesem atât de curios în privința motivului său, încât stăteam ore-n șir până să-mi dau seama. Și când în sfârșit, ajunsesm la o concluzie satisfăcătoare, mi-am propus să îl felicit. Să vorbesc cu el, să aflu mai multe despre acest artist al străzii, care auzisem că e poreclit… Dom’ Regizor. Așa îi zicea lumea din jur…
M-am apropiat cu încredere de el și l-am abordat. Era începutul zilei. Sau sfârșitul. Era începutul sau sfârșitul zilei. Eu unul nu mai știu. Știu doar că era serios. Și asta se întâmpla doar la începutul sau sfârșitul zilei. Oricum… L-am salutat poltiticos și am primit un răspuns cel puțin ciudat…
- Totul e negru.
- Totul e negru? l-am întrebat nedumerit.
- Da. Negru. Și nu din cauza unei realități morbide, sau a unei exteriorizări lipsite de gust a vreunui psihopat depresiv, ci pentru simplul motiv că e neutru. Negrul e neutru. Îți permite să aduci bucățica accea de tine, care cu ajutorul bucățelelor de altcineva și altcineva, duce la un întreg splendid. Negrul, în cazul de față, poate genera frumos. Dar nu asta contează.
- Păi nu, eu sincer, venisem să vă…
- Ãsta nu e nici măcar decorul, ca să merite dezbătut atât de mult. E doar praful ce stă mult prea calm pe niște podele șubrede, care încep să își dea arama pe față, lăsând impresia că vopseaua nu mai are ce căuta acolo, șoptind parcă laolaltă un cântecel despre liniștea dinaintea furtunii.
- Bine, dar aici pe stradă…
- Sala e goală, scaunele la fel, și singurul ecou adus într-o încăpere sumbră, e cel al pașilor mei. Unul câte unul, timizi, ca niște adolescenți ce văd prima oară un sân dezvelit pe malul mării, își fac drum spre mijlocul scenei. Se opresc.
- Știți, îmi place foarte mult ce faceți aici…
- Pașii și-au isprăvit sarcina deocamdată. Urmează capul. Mâinile încă stau încordate, așteptând și ele momentul oportun să se înalțe. Capul. Se ridica ușor, cu privirea înca obturată de părul ce nu vrea nici în ruptul capului să sfideze gravitația, și într-un final ajunge unde îi e locul. Exact în direcția “publicului”. Dar cum publicul e peste tot, capul nu știe care e “exact direcția publicului”. Îmi dă impresia că știe. Și eu mă iau după el. Așadar, fără voia mea, dar mai degrabă a dorinței ochilor mei de a-și spune povestea, îmi mișc privirea prin sală, cercetând din priviri acel public mult așteptat. Dar sala e goală. E doar un exercițiu pentru ceea ce urmează. Am făcut-o și pe asta. Acum pot începe.
- Fulgii, fulgii mi se par extraordinari!
- Aș vrea să încep, dar ceva nu mă lasă. Am nevoie de apă.
- Apa… apa am observat că nu merge atât de bine…
- Sunt de 5 minute pe scenă și reflectoarele, fie ele și închise, mi-au uscat ultimul strop de lichid pe care îl mai păstrasem pentru marele moment. Mă scuz. Nu e nimeni să îmi aprobe scuzele, și totuși mă grăbesc înapoi. Așa se face, în cazuri de genul ăsta. Îmi pușc degetele meticulos, ca un pianist care dă startul unui concert solicitant.
- Da, e drăguță și cutiuța muzicală… puțin monotonă, dar e drăguță…
- Nu mă ajută la nimic, dar dă bine. Îmi prind manșeta sacoului cu vârfurile degetelor și o presez de podul palmei. Cred că e destul de convingător deocamdată. Nu vrem să părem absurzi în ceea ce facem, așa că am decis să nu condimentez totul chiar de la început. Îmi continuu treaba pentru care am urcat pe scenă. Cu o scurtă onomatopee, îmi curăț gâtul, înghit scurt în sec și dau să încep. Nu apuc să deschid bine gura și se aprinde lumina în sală. Repetiția mea s-a terminat. Au venit ceilalți.
- Da, am observat că lumea se strânge…
- Urc tăcut spre cabine și salut amabil toată distribuția care-mi iese în cale. Mă salută înapoi. Sunt oameni buni. Așa cum ai vrea să ai în preajmă mai tot timpul, cu care ai vrea să stai de vorbă ore în șir… despre una, despre alta… așa sunt ei. Trec pe lângă fiecare cu aceeași mișcare deja întipărită, cu aceleași gesturi deja cunoscute și în aceeași liniște deja caracteristică mie. Ajung în fața cabinelor și îmi dau seama că am uitat ceva. Cobor încet, sigur pe mine, pentru că nu e tocmai o treabă banală… sau mă rog, nu pentru mine.
- E, nu cred că trebuie să ascultați gurile rele… faceți o treabă bună oricum…
- Am uitat să-mi pun fularul pe un scaun. E scaunul meu. Scaunul pe care stau de 5 ani de zile încoace. Scaunul ocupat. Așa îi spun ei. Repetiția lor a început, fularul meu a ajuns în sfârșit pe scaunul meu și odată cu el mă așez și eu. Și aștept. Încet, încet, toți actorii intră în scenă. Repetiția e pe cale să înceapă. Aud discuțiile lor și le ascult ca pe un prolog la piesa ce se repetă. Așa sunt discuțiile lor. Tot timpul au o legătură, cât de mică, cu piesa la care se lucrează. Sau măcar o paralelă. Știu că așa e, pentru că de 5 ani de zile îi ascult. La fiecare repetiție. Le cunosc, problemele, bucuriile și mai ales, în cel mai mic amănunt gesturile. Mimica. Jocul. Îl cunosc atât de bine, încât uneori aș vrea să intervin și eu. Știu când ceva nu e în regulă, pentru că știu cum arată când e în regulă. Dar nu spun nimic. Stau doar liniștit și îi privesc. Ca în fiecare zi.
- De vreo 4 zile încoace vă urmăresc și eu…
- De 5 ani încoace, asta fac. Asist la toate repetițiile lor. Și ei continuă. La început a fost puțin ciudat, dar s-au obișnuit cu mine… în teatru mi se spune Dom’ Regizor… așa mă alintă ei… Nu sunt regizor. Sunt doar un iubitor de teatru. Și ei au înțeles asta… M-au cunoscut, m-au primit între ei și m-au botezat. Dom’ Regizor.
- Da… știam că așa vă cheamă…
- Dom’ Regizor…
- Frumos…
- Tu știi ce înseamnă asta?
- Numele? Păi…
- Înseamnă că am o putere!
- Eu aș fi spus…
- Înseamnă că am capacitatea de a provoca, prevedea sau controla anumite evenimente…
- Păi ce să faci…
- Dar un adevărat regizor, nu e regizor numai pe scena…
- O fi…
- Însă… eu nu sunt regizor… e doar o poreclă…
- Ei, și mie îmi spun ăștia grasu…
- Dar asta nu mă oprește să fac ceva… 5 ani de zile am văzut în fiecare zi câte o repetiție…
- V-am spus că de 4 zile am tot venit să vă văd?
- Și nu mi-am dorit decât un singur lucru… unul singur! Vezi tu, bucuria se zice că nu are margini… dar are…
- Ei, toate au o limită!
- Și eu le-am atins… am atins marginile bucuriei… și nu e atât de plin sentimentul cum te-ai aștepta… te-aștepți în orice clipă să te împrăștii în mii de bucățele și fiecare să bucure la rândul ei pe cineva… pentru că asta e soluția…
- Eu mă bucur vara…
- Și știam că numai așa pot să-mi revin… să fiu… normal de bucuros… încerc să bucur și eu la rândul meu… așa cum știu… așa cum m-au învățat…
- Păi… da! Oricum, sunteți tare! Atât am vrut să vă spun. A, și am eu ceva cutiuță muzicală pe acasă… eventual vi-o aduc… asta e cam… e… ce mai contează… spuneam… ok, mai vorbim…

Drept cine mă ia… un om ca el… păi eu am vorbit singur? Asta puteam face și fără ajutorul lui. Habar nu are să vorbească cu oamenii! Habar nu are. Nu-mi place tipul… eu încercam să fiu amabil, să fiu prietenos și să-I spun că e mișto chestia cu fulgii și el se-apucă și… Eee, da` ce mă mai stresez?
Of, fir’ar începe să plouă… ar trebui să mă grăbesc acasă… și văd că e plin de puf în aer… copaci nenorociți… să-mi intre ăștia în gură că om sunt! și opriți dracului muzica aia!


14 Martie 2007