Sindbad Kürbiskern trăia in frumoasa metropolă europeană Vienna de peste 15 ani. Trăgîndu-se dintr-o veche familie de evrei, venise în Austria pin anii 70 cu familia și cu cîțiva ortaci bănățeni și ardeleni ca să facă bani. A început de jos de tot, angajîndu-se pentru început ca îngrijitor de cai și văcar la un domn bine dintr-un sat de pe lîngă Klagenfurt. Nu făcea nimic toată ziua, cînta din fluier sau din balalaică, un instrument foarte frumos rusesc cumpărat de la un rus bețiv care-și cumpărase chitară western, pentru că se săturase de balalaica de acasă, găsind-o prea primitivă pentru lumea din vest neobișnuită să asculte așa ceva, mai ales în Austria unde predomină gustul pentru alămuri, surle, gustul pentru sunete puternice de trompetă, de tubă și de acordeon. A învățat singur să cînte, în timp ce stătea pe Alm și privea vacile cum pasc. Aceste exerciții au fost capitale pentru cariera sa de mai tîrziu, ca solist excepțional la „ Musikantenstadl” sub oblăduirea bunului și blajinului Karl Moik. După schimbarea meseriei de văcar profesionist, reuși să se angajeze ca chelner într-un restaurant turcesc din Graz, unde învăță să mînuiască bine și jocurile complicate de cărți dar și jocul de ruletă. Nu mai vorbesc de billiard, unde era neîntrecut.
În doi ani și-a făcut un nume răsunător în orașul Graz, fiind poreclit „Valetul de tobă” pentru că inventase un sistem la pocker, la care putea să cîștige mereu cu valetul și să lovescă-n mama măsii de popi și de ași, aciuîndu-se la o damă bine, cîntăreață de muzică populară austriacă, o oarecare Elisabeth Kürbiskern care lucra și ca secretară la un medic bătrîn și orb, care vindeca bătăturile, negii și petele maronii de pe piele printr-un simț înăscut de a vedea printr-un simț secret, care nu-l dezvăluia colegilor, fiind un secret profesional. Lisbeth cum o alinta Ionel, că așa-l chema pe valetul nostru, avea voce frumoasă și de aceea cînta și-n corul operei din Graz, printr-o relație dinspre tată, acesta cunoscîndu-l pe directorul corului, un om de viață care dirija și corul bisericii catolice din Graz duminica, pentru că avea datorii cam mari la restaurante, din cauza pasinunii pentur vinul ars și pentru șnapsul de Steyer. Astfel ajunse și Ionel prin relații importante să-l cunoască personal pe Karl Moik și să apară într-un spectacol televizat cu o piesă cover a unei formații austriece, dar interpretată foarte bine de el care se numea „ Steyer men san very gut, very veri gut an Hollywood ” interpretată foarte bine din gură și la balalaică de Ionel. Titlul piesei, în dialect s-ar traduce cam așa: „ Bărbatul ștaierean e la Hollywood foarte american”, piesă dedicată actorului austro- american Arnold Swarzenegger originar din Steyer.
După o carieră frumușică și bănoasă ca rapsod popular, Ionel veni la Vienna pentru că în Vienna erau mai multe șanse de a deveni celebru și fu angajat la teatrul de operetă din Vienna în cor de către directorul acestuia, domnul Tomascheck, care era de meserie capelmaistru religios, venea de la biserica evanghelică și era cumnatul directorului acestui teatru, un oarecare domn cam rigid, unul Berger, care în timpul liber cînta Wienerlied, un fel de romanță a la Gică Petrescu, bea vin roșu și mînca numai friptură de vacă în sînge la restaurante mari dar cu billiard obligatoriu, ruletă și pocker după desert, care era de fiecare dată Mohrenhemd, feblețea domnului Berger, la care bea două căni zdravenne de cafea Melange, fuma jumătate de pachet de țigări, un rapsod al localului cînta la urechea sa distinsă ariette strașnice la vioară din Contesa Marizza iar el se delecta cu mașina de „fructe” cum numea el în glumă un automat de jocuri de noroc, la care nu-i ieșeau nicidată trei fructe la rînd ca să cîștige, ieșeau ba două pere și un măr, ba două cireșe și o banană. În grațiile domnului Berger și ale domnului kapemeister Tomascheck, intră și Ionel, supranumit și „Valetul de tobă”, care făcu furori mari, cîștigînd ca la „baba oarba” un joc după altul.
După primierea cetățeniei austriece, primi numele soției, adică Kürbiskern iar prenumele și-a alese singur, austriecii neștiind să rostească corect Ionel, spunîndu-i ba Ottonel, ba Viorel, ba Hăsschen.
Așa că și-l schimbă în Sindbad. La început dori să-l schimbe în Peer Gynt, Hoock sau în Hollender, dar aceste prenume erau din păcatre date, și prenumele de Sindbad era încă liber. Apoi se puse cu burta pe carte, făcu niște cursuri speciale, deveni manager la SOW, o firmă artistică vieneză din direcția generală a teatrelor și ajunse cam pe aceiași poziție cu domnul Berger, recrutînd artiști de pe tot globul și plasîndu-i pe te miri unde. Odată pe an organiza baluri, primul lui bal de succes fiind cel al ceariștilor, adică al impegaților de mișcare, un fel de ceferiști mai cizelați și cu ceva mai multă cultură muzicală, ajungînd prin mintea sa sclipitoare să se amestece și în politică, unde primi porecla de „valetul de tobă al parlamentului”.
Juca cu plăcere în roluri de slugă în fața președintelui, a primului ministru, se gudura ca un cățel foarte simpatic de altfel, iar la ultimul bal invită spre marea atracție a publicului și cîteva dame de societate de la Babalu bar, îmbrăcate-n galben, care făcuseră mari furori în Paris și Vienna. Ar fi invitat și bărbați, dar erau prea scumpi. Gurile clevetitoare prorocesc că și la anul va organiza un bal important de unde va rectruta neapărat o personalitate din București, cu condiția ca persoana să poarte un nume trebuincios, precum Bucurescu, Bucureanca, Bucurică sau Bucurella și, pentru că deocamdă nu găsise nimic demn de luat în considerare, se orientase spre un băiat simpatic, tînăr, un jurnalist cu alură de star de pe la „Evenimentul zilei”, un oarecare Bucurenci, care nici nu știa ce-i coace mintea bătrînului Sindbad, mînuitorul de valeți.
De aceea, trebuie să ne pregătim ca la anul să vedem și oameni serioși, bărbați model, nu numai fete care știu can-can și poartă rochii galbene sau mov sau care așteaptă un sex fierbinte, in chemări erotice de microfon întinse pe o masă tovărășească verde, acoperită de ași, de popi și de dame de ghindă, adevărate flori pentru care tot teatrul meritînd să fie decorat în verde, în timp ce Florica se întindea pe masă, ca văcuță nostimă, amintind bătrînului văcar de pe vremuri de junicile model de pe vremuri după care s-au inspirat și marii maeștrii ai reclamei, pentru văcuța Milka de pe pachetele lila de ciocolată. Portretul valetului de tobă cred că ar merita măcar o trilogie, urmîndu-i altele două, pentru că unul n-ar fi suficient să arate adevărata față a bravului și minunatului om, care se trage de pe minunatele meleaguri mioritice, și care ne delectează mereu corzile sensibile cu noi idei din marea lume a artei jocului și a muzicii.
Dacă nu cumva s-a transformat în bostan turcesc după ultima glumă muzicală făcută la balul din acest an, (după ce a cărat-o cu trăsura pe regina dea rea, ce purta în coșuleț ficatul Albei ca zăpada, plămînii Cenușăresei sau vocea lui Arielle), s-ar putea să-l vedem din nou, tot așa de glumeț și de romantic, mai ales că ne-a promis baluri și mai frumoase în următorii ani, mai ceva decît în filmele „Mary Poppins” sau „Un american la Paris”, ne-ar putea aduce ca invitat o personalitate bucureșteană, care trebuie teatrului, femeile exasperîndu-l după ultima experiență cu dovleacul. Nu i-ar mai da brînci să o mai legăne pe starleta de anul acesta, i-ar da un șut, dacă aceasta n-ar avea așa mari relații în mafia rusească și în politica austriacă, cu care nu vrea să strice relațiile.
Urmează tabloul următor, că acesta nu ne ajunge....dimensiunea este prea mică pentru supradimensiunalul personalității dumisale.