E dimineața serii celei de-a doua zi. Nu mă grăbesc. Mai este timp.

„Tot timpul este timp pentru că nu este niciodată...” se aude ca prin șoaptă.

„Ce naiba, iarași tu te crezi mai deștept doar fiindcă ești
suflet?” zbieră la el Rațiunea.

„De ce dracu’ vă tot certați? Lăsați-mă-n pace... Mă agit într-una din cauza voastră. M-ați obosit.” , bătu răstit Inima ca nebuna.

Eu mă ridic. Plec. Nu îi mai suport! Rațiune, Inimă, Suflet... Eu. Câtă sunt! Dau în mod inconștient un „sign in” în lumea mea, în mine. Doare. Râd. De ce râd dacă doare? De ce doare? Habar n-am. Îi aud vorbind. Au făcut o Conferință. (semn că messengerul devine din ce în ce mai răspândit.)

Mă bârfesc din nou. Vorbesc de „noi”, de „el”... în mod indirect, sau oarecum direct, de mine. E treaba mea!! Iarăși se bagă ei...

Sufletul: Omul ăla e...

Inima: Nu știu... Eu nici n-am cum să nu-l iubesc. Eu iubesc aproape pe oricine, dar pentru el parcă bat mai tare deși m-a frânt de multe ori. Era să mă opresc din cauza lui și totuși... Uneori am impresia că doar pentru el bat cu adevărat (și pentru voi când mă enervați).

Sufletul: Pe mine nu cred că a vrut să mă rănească intenționat vreodată.

Rațiunea: Eu am impresia că mă subestimează, dar când nu vă băgați voi doi eu i-o retez repede.

Inima: Nu s-a purtat urât cu nici unul dintre noi... niciodată.

Sufletul: Eu cred că a avut o răbdare aproape supraomenească. Mai ales cu tine, Inimă.

Inima: Ce vrei să spui??

Sufletul: Poate că el te făcea să bați dar și tu îi dădeai bătăi de cap.

Inima: Să nu uităm cine a avut nevoie să se hrănească doar cu muzica pe care o asculta el, unde s-au dus privirile, zâmbetele și mai ales unde s-a dus fiecare cuvânt pe care l-a rostit el... La cine au rămas toate? La cine? Hă? Hă?

Sufletul: La mine... Dar îmbrățișările? Atingerile? Mângâierile? Săruturile? Ai uitat de ele? Zvâcneai pe-aici de plăcere... Nu te puteam controla. Le luai TU mereu pe toate.

Rațiunea: Terminați amândoi. Sunteți egoiști... Doar v-ați folosit de el.

Inima și Sufletul: Tu vorbești? Cum ai fi trăit tu dacă n-ar fi fost el? Cine te-ar fi ținut în viață? Cine te-ar mai fi ajutat să crești, să te dezvolți? Cu ajutorul cui ai prins și tu aripi? Cu cine ai fi purtat conversații pe timp de noapte? Cui i-ai fi spus cele mai adânci secrete ale tale, dacă nu ar fi fost rațiunea lui?

Toți tăcură deodată.

M-am enervat. Auzeam tot... Nu am mai rezistat. M-am trezit țipând: „Da, știu!! Încă îl iubesc. Și știu că e un om extraordinar și că ne-a ajutat pe toți... Cine îl cunoaște cu adevărat știe că e o persoană minunată ”.

Inima (oftând) : Dar puțini îl cunosc... cu adevărat.
Sufletul: ...pentru că nu se mai lasă cunoscut de nimeni, de când a suferit...

Rațiunea: Și-a pus o armură, o mască și a construit un zid imens în fața lui... Credea că nimic nu i se mai poate întâmpla acum.

Sufletul: Sufletul lui credea că prin ele nu mai trece singurătatea...

Inima: Inima lui credea că prin ele nu mai trece iubirea...


Eu: Iar el credea că prin toate nu o să trec eu.


Deodată inima începu să bată și mai tare. Rațiunea tăcu. Sufletul stătea nemișcat. A mai venit cineva. Vroia să participe și el la conferință.

„Pe mine de ce nu m-ați invitat?? Și eu am ceva de spus...”

Nimeni nu știa cum să se scoată. Era Subconștientul. El știa tot. Nu avea cum să fie mințit.

Subconștientul: Am avut un vis atât de frumos...

Eu: Știu. Cred că asta ne-a întors pe toți pe dos.

Subconștientul (zâmbind): Probabil. Vreau să visez într-una... Să nu uit. Să mă simt tot așa ca în visul acela.

Sufletul: Nu cred că am ieșit din starea aceea nici acum.

Inima: ...și în vis eram tristă oarecum, mi-era dor de el, dar....

Subconștientul: Era bine în vis, deși știam că nu o să țină..

Inima: Și eu eram aproape sigură că nu e adevărat....

Sufletul: Și eu știam asta... dar, ceva îmi spunea că secundele alea vor dura pentru totdeauna..

Inima: chiar îmi șopteam "tu te vei opri aici", timpul va merge mai departe..

Rațiunea: și... m-am trezit eu deodată....

Eu: Pluteam goală pe ecoul căldurii care ramăsese din vis....

Inima: Și am râs în vis...

Sufletul: ...așa cum nu o făcusem niciodată...

Inima: din tot sufletul...

Sufletul: din toată inima...


Eu: Râdeam cu el și ni se combinau râsetele în gemete de lumină albă...


Sufletul și inima: e râsul acela care te ține în viață, e... râsul lui, fără de care nu mai putem exista.

Eu: E râsul pe care TREBUIE să îl aud din când în când ca să nu dispar... de tot, mereu...

Rațiunea: Uneori stau și mă întreb: dacă „el” s-ar întoarce la tine, dacă și-ar învinge teama și ar fi aici... Oare ai mai avea nevoie de râsul acela ?