Iubitul meu din altă lume


de Sergiu Somesan
Eram foarte obosită. Nu vreau să-mi caut scuze pentru grăbitul meu mariaj, dar adevărul este că în seara aceea eram extrem de obosită. Pregăteam un spectacol, și maestrul Visu nu era mulțumit cum ieșea rolul meu. Nici eu nu eram! Trebuia să interpretez rolul unei fete, Violeta, dintr-o piesă suficient de anostă ca să n-o mai amintesc. O fată cam frivolă și flușturatică, care nu-mi ieșea. Pur și simplu nu puteam intra în rol.
— La naiba, Nicoleta! se înfuria maestrul. Parcă ai fi o pudică fecioară din secolul trecut. Tu nu știi ce-i ăla un zâmbet frivol?! Orice fată de azi ar trebui să știe…
Epuizată, l-am rugat de câteva ori să mă schimbe. În fond, nu era un spectacol care să conteze pentru vreun examen. Era ceva făcut așa, pentru amorul artei. Dar nu aveam cu cine vorbi. Mă privea transfigurat când îi ceream să dea rolul altcuiva:
— Nici să nu te gândești… Eu pe TINE te văd în rolul ăsta…
Discuțiile noastre degenerau de multe ori în ceea ce s-ar putea numi ceartă, dar nu am reușit să-l conving să-și schimbe părerea. În seara cu pricina, l-am rugat pe colegul care interpreta principalul personaj masculin să rămână puțin după plecarea celorlalți să mai repetăm. A oftat din greu și a rămas, dar totul a fost degeaba: ceva nu mergea.
Am ajuns acasă frântă; poate nu atât de obosită, cât dezamăgită. Ca niciodată, începeam să mă întreb dacă nu cumva am greșit dând la teatru. Dacă nu cumva a fost doar un capriciu de moment căruia nu i-am știut rezista. Peste numai un an, mă gândeam eu, aveam să termin cu ucenicia. Actoria urma să-mi fie munca de zi cu zi, nu va mai fi loc de mofturi și de experimente. Ce voi face dacă voi întâlni și alte cazuri când nu voi putea intra în rol? Frământată de asemenea gânduri, am închis ușa în urma mea, m-am trântit pe pat și am început să plâng. Poate dacă aș fi avut timp să plâng mai mult m-aș fi liniștit de tot, dar așa…
La început, nici nu am auzit că-mi bate cineva la ușă; abia când bătăile s-au întețit m-am dus să deschid. Era Vasile, un bun prieten din copilărie, student și el la Facultatea de Fizică și care mai obișnuia din când în când să vină pe la mine. Era mai mic decât mine cu un an și de multe ori mi-am spus în sinea mea că mă place, dar niciodată nu mi-am închipuit că mă iubește cu adevărat, mai ales că nu-mi amintesc să-l fi încurajat vreodată. Era o fire ciudată, crisalida din care apare soiul acela de savanți geniali și distrați. Dovadă că nu mă înșel a fost faptul că nici nu a observat că sunt plânsă atunci când i-am deschis. S-a mulțumit să privească distrat în jur căutând un loc unde să se așeze.
— Stai bine aici, ce-ți pasă?! a mormăit el privind posac în jur.
Mica mea cămăruță – stăteam cu chirie la o văduvă – nu mi se părea chiar așa de grozavă, dar, ca de obicei, noi doi nu prea ne potriveam la păreri.
— M-am gândit la ceva, poate îți convine și ție, a continuat el abrupt. Nu pot învăța ca lumea la cămin, e prea gălăgie, și m-am gândit: ce-ar fi să mă lași să stau la tine. Te-aș mai ajuta la roluri, ca pe vremuri…
Am sărit în sus cât am putut de indignată:
— Ascultă, Don Juan, să știi că rolul Violetei l-am primit pentru că am fost obligată, nu pentru că aș avea ceva din caracterul ei.
Mi-am promis în sinea mea să nu-l mai iau la nici o repetiție. Vasile se înroșise tot.
— Ei, și tu, îngână el, ce-ți închipui? Bineînțeles că aș plăti jumătate din chirie și…
Aș fi vrut să am puterea să mă ridic și să-i deschid cu un gest teatral ușa – dacă tot eram la teatru –, dar deja mă umfla râsul. Iar bătea Vasile al meu câmpii.
— De fapt, nu asta am vrut să spun, adică, ba da, am face economie și la finanțe, dar voiam… Vezi tu, cum să-ți spun să nu mă înțelegi greșit… Așa, cu acte în regulă, să nu crezi…
Era roșu la față și transpirat cum nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. Aș fi vrut să râd, dar surpriza mă amuțise. Dacă nu mă înșelam eu, asta ar fi trebuit să fie o cerere în căsătorie. Cam originală, ce-i drept, dar oricum prima mea cerere în căsătorie. Nu m-am putut stăpâni să nu-l tachinez, simțeam nevoia să-mi pun gândurile în ordine, și asta mi-ar fi oferit un scurt răgaz.
— Deci, i-am spus eu cu un ton pe care-l voiam sarcastic, din câte înțeleg eu, tu propui să ne căsătorim din cel puțin două motive: nu poți învăța la cămin și pe deasupra am face și ceva economie la chirie. Þi se pare suficient ca să întemeiezi o familie?
— Cum poți să spui așa ceva? mormăi el. Doar știi că te iubesc! Te-am iubit întotdeauna… De când eram mici și tu nici nu te uitai la mine…
M-a înduioșat; poate m-a impresionat văzând că cineva are nevoie de mine, care eram în acele momente atât de nesigură, de neajutorată.
— Ce vor zice ai noștri, Vasile? am întrebat eu, ca o ultimă piedică, deși știam și eu, și el că asta era cea mai neînsemnată.
Ochelarii i-au sclipit vesel.
— Dă-i încolo, a zâmbit el. Vino să te sărut!
Peste nici două săptămâni, eram căsătoriți. Nu știu dacă datorită lui Vasile, care într-adevăr mă ajuta la rol, dar am reușit până la urmă să o interpretez destul de veridic și pe Violeta. În rest, parcă nu s-ar fi schimbat nimic; celor de acasă am hotărât ca pentru început să nu le spunem: speram ca timpul să le aranjeze pe toate. Uneori, stând în pat și așteptându-l pe Vasile să vină la culcare, aveam câte o clipă de îndoială: parcă nu asta era dragostea pe care o așteptasem. Nu, nu visasem ca alte fete prinți îmbrăcați în alb, călare pe cai la fel de albi și care să vină să mă răpească, dar parcă totul în proaspăta noastră căsnicie era prea calm, prea… domestic. Aș fi dorit despărțiri romantice, piedici de netrecut în calea iubirii noastre, pe care noi să fim nevoiți să le învingem. În orice caz, ceva care să mă tulbure, să mă schimbe, să mă destrame… Se vede treaba că asemenea vise sunt sortite să rămână numai vise, pentru că eu mă obișnuiam tot mai mult, cu fiecare zi care trecea, cu noul meu statut de tânără căsătorită. Mă obișnuiam și cu Vasile, dar mai ales cu ideile lui ciudate, pentru că avea idei cu duiumul, una mai trăsnită ca alta. În fiecare seară petrecea ore întregi aplecat peste calcule pe care eu nu le înțelegeam, căutând distorsiuni temporale și universuri paralele. Uneori, încerca să-mi explice și mie frumusețea universurilor paralele, care, susținea el, din punct de vedere teoretic sunt perfect posibile. Ba mai mult, conform unei teorii pe care se străduia să o elaboreze, dacă s-ar admite existența universurilor paralele, multe neclarități și neconcordanțe din fizica modernă și-ar găsi o elegantă rezolvare.
— Îți dai seama, spunea el, că fiecare dintre noi are dincolo o copie care are aceleași gânduri, aceleași năzuințe ca și noi? Și suntem sortiți să nu putem intra niciodată în legătură unii cu ceilalți… E ceva fantastic și uluitor în același timp…
— Nu crezi că e mai bine așa? încercam eu să-l temperez. Nu te gândești câte încurcături s-ar produce dacă s-ar găsi o punte de legătură între ei și noi, dacă ne-am amesteca unii cu alții?…
A surâs îngăduitor:
— Din fericire, natura a avut grijă de asta. Din calculele mele – asta, bineînțeles, dacă nu greșesc prea mult –, rezultă că cele două lumi paralele sunt condiționate de o strictă simetrie. Dacă, prin absurd, cineva din lumea noastră ar reuși, printr-o metodă oarecare, să treacă în celălalt univers, în mod necesar copia lui ar trebui să vină aici, în lumea noastră. Orice mișcare făcută de cineva în lumea noastră e repetată identic de copia lui. Ca un obiect care lasă două umbre, undeva unde sunt două surse de lumină… Cele două umbre nu se pot întâlni niciodată…Ca și cum lumea noastră, ca și copia ei, ar fi numai o umbră, o proiecție a unui univers cu patru dimensiuni… Interesant, nu m-am gândit până acum! De fapt, din punct de vedere matematic, asta s-ar reduce la a spune că…
S-a ridicat mormăind preocupat și s-a adâncit în calcule. M-am culcat în seara aceea fără să-l mai aștept: în puținele zile de când eram căsătorită, învățasem să-mi cunosc bărbatul.
Doamne, ce fericit putea fi el în felul lui! Avea certitudini pe care eu nu le aveam și probabil că nu le voi avea niciodată. Oricât aș fi repetat un rol, la sfârșitul spectacolului păstram îndoiala că poate, dacă aș fi zâmbit altfel în scena împăcării, interpretarea mea ar fi fost mai reușită, mai firească. El, chiar dacă mai avea cumva vreo urmă de îndoială, se repezea la calculator, țăcănea câteva minute pe taste și găsea răspunsul. Și, mai ales, după ce îl găsea avea puterea să creadă în el oricât de absurd le-ar fi părut altora.
O vreme, încercase prin toate mijloacele să-și contacteze copia din celălalt univers. Nimic altceva decât niște calcule, de care mulți se îndoiau că ar fi corecte, nu-i demonstrau existența, dar el se încăpățânase zile și zile în șir să intre în legătură cu el. Dăduse și un examen la radioclub, devenise radioamator, convins că și copia lui făcuse la fel, construise tot felul de linii de întârziere a semnalului, dar se dăduse bătut într-un târziu, drăcuind cum nu-l mai auzisem niciodată.
— Lua-l-ar naiba de încăpățânat! a răbufnit el exasperat. Cum să-l aud dacă mă imită prostește în tot ceea ce fac? Emite în același timp cu mine!
— Singura mea consolare, i-am spus eu, amuzată de-a binelea, este faptul că și copia ta are aceeași părere bună despre tine.
— Ai dreptate, a zâmbit el dintr-o dată liniștit. E ca și cum m-aș certa cu mine însumi.
Adevărul este că nu credeam o iotă din tot ceea ce încerca el să-mi demonstreze. Mi se părea o poveste credibilă și chiar acceptabilă din punct de vedere teoretic, dar, în realitate, tot atât de imposibilă și iluzorie ca și întoarcerea în timp, asta ca să mă refer la o altă obsesie a lui. La numai câteva zile după aceste discuții, am fost vizitați de tatăl lui. Îl căutase la cămin și cineva de acolo îi dăduse adresa mea, fără să-l informeze, se pare, și în ce condiții se mutase. Ne-am trezit pur și simplu cu el la ușă. Încurcată, l-am poftit să intre, să ia loc. Nu prevăzusem deloc ca cineva din familie să ne viziteze așa de repede și nu aveam pregătită o poveste plauzibilă pentru o asemenea împrejurare. Cel puțin mie mi se păruse o perspectivă la fel de îndepărtată ca și o călătorie în universul paralel al soțului meu.
Când l-a văzut în ușă, Vasile m-a privit întâi încurcat, apoi a început să zâmbească timid, ca pe urmă să izbucnească în hohote de râs pe care nu și le mai putea stăpâni.
— Știți ce mă întreb?! spuse el când se mai liniști cât de cât. Cum se descurcă oare acum Vasile din celălalt univers?
Tatăl lui, care se pare că îi cunoștea destul de bine preocupările, a început și el să râdă, s-a aplecat, a căutat într-o sacoșă și a scos o sticlă de Martini. După ce am adus pahare, a turnat băutura, am ciocnit și ne-a spus:
— Ei, atunci să fiți fericiți și să fie într-un ceas bun!
Cam asta a fost tot ce s-a discutat în seara aceea despre pripita noastră căsătorie, pentru că imediat după aceea ei doi s-au întins la vorbă. Bineînțeles că tot despre universuri paralele – părea că asta era o boală ereditară la familia Adamescu!
Vasile încerca să-i explice oricum taică-său era inginer și pricepea mai mult decât mine – ce imensă cantitate de energie ar fi necesară pentru a transfera un obiect dintr-un univers în altul.
— Știam eu că ai uitat, a spus zâmbind tatăl lui și s-a scotocit în buzunar, de unde a scos trei butoni.
— Doi dintre ei mi i-a făcut cadou maică-ta, pe când îmi era numai logodnică, i-a explicat el lui Vasile. Unul l-ai adus tu pe când aveai vreo șase ani. Naiba știe de unde! Ne-ai spus tuturor că de dincolo, din lumea basmelor…
Am privit și eu cei trei butoni. Doi erau butoni ca toți butonii: din argint filigranat și cu monograma socrului meu pe ei. Al treilea însă avea literele monogramei inversate, ca privite într-o oglindă.
— Nu se poate, se împotrivi Vasile. Cine știe pe unde l-am găsit. Nu te gândești că ar fi o rupere de simetrie, ar fi trebuit să dispară atunci unul dintre ăștia din universul celălalt, spuse el preocupat și arătă spre cei doi butoni obișnuiți.
Tatăl lui dădu din umeri:
— Să nu crezi că nu mi-am frământat și eu creierii cu problema asta… Poate, cine știe, pentru obiecte așa de mici se eludează într-un fel legea simetriei… O fi existând și aici o masă critică de la care legea începe să acționeze. Sau poate copia ta a dus din universul nostru altceva… Nu știu, de ce să mă hazardez în ipoteze. Altceva am vrut să scot în evidență: există un drum spre celălalt univers, un drum care nu implică un consum prea mare de energie. Și tu, cândva, ai știut drumul ăsta, dacă nu cumva chiar l-ai străbătut…
Discuția s-a prelungit până târziu în noapte. După plecarea tatălui său, Vasile a rămas tulburat și neliniștit.
— Deci nu calea tehnologică ar fi de urmat pentru a ajunge dincolo, l-am auzit eu murmurând înainte de se urca în pat. Asta ar însemna că se poate ajunge foarte simplu, ar fi suficientă o autosugestie puternică, o concentrare psihică… Interesant…
Prin somn, l-am simțit de câteva ori tresărind și gemând. L-am strâns în brațe încercând să-l liniștesc, și, așa cum obișnuiam în ultimul timp, am adormit într-un târziu cu capul pe pieptul lui, ascultându-i inima cum îi bătea puternic și regulat. Inimă de sportiv, și nicidecum de savant, cum îi spuneam uneori în glumă.
De dimineață, când m-am trezit, eram în aceeași poziție; o rază de soare care se strecurase printre perdele îmi bătea în ochi. M-am întins și am vrut să cobor să pun de cafea, ca în fiecare dimineață, dar m-am oprit cuprinsă de o neliniște ciudată. Am stat așa câteva minute lungi, incapabilă să-mi dau seama de unde provenea starea de neliniște care mă cuprinsese dintr-o dată. Apoi, chiar când eram gata să părăsesc așternutul cald, convinsă că totul nu-i decât o indispoziție trecătoare, mi-am dat seama: deși eram cu urechea lipită de pieptul soțului meu, nu-i auzeam inima bătând. L-am dezvelit tremurând, cuprinsă de groaznica bănuială că lumile paralele ale lui Vasile nu sunt chiar atât de ipotetice pe cât mi-aș fi dorit eu să fie. Inima îi bătea la fel de puternic, la fel de regulat ca întotdeauna, numai că în partea dreaptă.
M-am ridicat cât am putut de încet, cu grijă să nu-l trezesc, și am rămas nehotărâtă în picioare lângă pat. Și atunci, dintr-o dată am auzit fluieratul: inconfundabilul fluierat cu care Vasile al meu își însoțea în fiecare dimineață bărbieritul răsuna clar și puternic din baie.
Un hohot imens de plâns amestecat cu unul de râs stau gata să izbucnească din mine, dar pe moment nu pot să scot nici un sunet.
Abia aștept să-mi revin ca să pot striga tare, clar și cu dicție, așa cum m-a învățat maestrul Visu că se făcea în dramele antice:
— Vasileilor, Vasilicilor – sau cum o să mi se pară mie că sună mai bine Vasile la plural –, veniți să vedeți cea mai grozavă rupere de simetrie din viața voastră!