Dirijorul albastru




Frig. Cerul se apăsa cu toată puterea pe pământ. Pe alocuri, câte o pasăre îi frângea trupul în zig-zag.Un bătrân îmbrăcat gros, mascându-și mersul cu un baston în mâna stângă, se apropia încet de locul pe care, auzise că ar fi crescute litere. Deși obosit, în încetineala lui, după o viață petrecută în căutarea acestor pământuri cultivate într-un mod literal, era hotărât să le vadă și pe acestea.
Ajuns în apropierea lui, ochii săi lungiți pe obraji se mai înviorară. După ce se descălță, înaintă-așa cum făcuse dintotdeauna, privind mereu în urma sa după cuvinte transparente, atent la cât de lungă era umbra literelor și dacă acestea erau sau nu legate între ele, adică dacă se răneau sau nu una pe alta.
Păși cu atenție, parcă să nu le trezească și, pe alocuri, se așeză în genunchi, și le pipăi, căută la umbra lor note muzicale și mirosuri sau imagini care să curgă prin nervurile frunzelor.
Deodată, se ridică si se întoarse înapoi. Își aruncă bastonul și se dezbrăcă de haină, apoi reveni, începu să danseze printre litere, să le mângâie cu surprindere. Ajunse să smulgă din pământ cuvinte, să vadă cât de adânci le sunt rădăcinile, iar dacă erau mari, le cântărea pe fiecare în palmele asprite, se uita la ele pe rând cu un instrument de mărit, apoi le arunca în sus cu putere. Unele rămâneau între noapte și zi, altele nu se mai întorceau nici măcar cu imaginea, iar pe cele care cădeau înapoi și lăsau urme le ridica și le înghițea, scoțându-le apoi printre coaste și suflând în rădăcinile lor să vadă ce se întâmplă.
În timp ce se depărta, uitând din ochii săi acum galbeni, haina și bastonul, scoase o baghetă pe care o agită în fața unei orchestre încă imaginare. Avea de gând să revină când pământul va fi putând rodi iar.
Mult după aceea, dirijorul invocă o variantă a legendei Meșterului Manole, în care, Manole, după ce încercă mai multe posibilități, o zidi pe Ana în toți pereții și scrise despre ea peste tot, cum nu se putea mai frumos. Chiar și așa nu era bine. De aceea, într-o zi o zidi chiar în el. Și astfel, trupul nu i se mai surpa, iar cuvintele sale nu se mai ștergeau, ci rămâneau în aer pietroase și cu tot cu schele, cum au fost rostite. Ceea ce Manole spunea mereu apoi, era că:

Dacă frângi gâtul unui om
în timpul cuvântului,
se poate să curgă ceva
din mai multe locuri,
de pretutindeni chiar.