Rămase uimit că putea vedea cerul. Pesemne că a lăsat cineva capacul desfăcut la călimară și iar se va usca cerneala. Nu îi plăcea deloc cînd se întîmpla acest lucru. Spiridușul albastru, deveni dintr-o dată, agitat.
-Să vină cineva să pună capacul la această călimară cu cerneală! Unii locuiesc aici...
Nimeni nu veni însă, să-i îndeplinească ordinul. Era atît de multă liniște în jur, că spiridușul putea auzi chiar și cum razele soarelui încălzeau pereții de sticlă ai călimării.
-Așa nu se mai poate! Trebuie să ies de aici, în curînd cerneala va începe să clocotească, pe o asemenea căldură. Și dintr-o săritură, spiridușul ajunse pe masa de lucru ce se afla în grădina casei. Brusc, o amețeală puternică făcu să se învîtă totul în jurul lui. Era prima dată cînd ieșea din lumea lui albastră. Din afară, călimara i se păru o mică cetate și inima i se strînse de teamă...
-Lumea aceasta e imensă! se pomeni spiridușul zicînd cu voce tare și simți cum aerul vibrează în jurul lui. Habar nu avea că pe măsură ce înainta, lăsa în urmă, pete albastre de cerneală.
Dintr-o dată însă, pămîntul începu să se zguduie. Spiridușului i se făcu teamă... Se ascunse după un ghiveci cu flori, dar fi putut să fie tot la fel de bine și o țară. Aici totul era cu mult mai mare decît călimara în care locuia el. Un grup de copii gălăgioși se repeziră pe terasă, asemeni unor animale de pradă. Se grăbeau să nu se topească înghețata. Nici nu îl observară pe spiriduș, care era ascuns după ghiveciul cu flori. Dar nu putea fi chiar așa norocos. Nuuu...
Căci un copil, ce își terminase înghețata, strigă cît putu de tare:
-Am găsit o jucărie! Este a mea!
-Ba a mea! Strigă un altul.
-Eu am văzut-o primul, deci este a mea, zise din nou primul copil.
Spiridușul stătea nemișcat. Aproape că uitase să mai respire. Își dorea ca ambii copii să renunțe. Vroia să se întoarcă acasă. Și chiar așa se și întîmplă...sosi a doua porție de îngețată...și copiii îl uitară îndată.
De cum înțelese acest lucru, spiridușul, o luă la goană, prin iarba înaltă, mulțumit că scăpase cu viață. Oare e chiar atît de bună înghețata?!
Privi în urmă, să se asigure că nu îl urmărește nimeni. Un șir lung de pete de cerneală, de forma tălpilor sale micuțe, desenau poteca prin iarba înaltă.
-E un lucru bun, se gîndi spiridușul. Așa, îmi va fi ușor să găsesc drumul către casă. Și pentru o clipă, se opri din alergat, atras de parfumul florilor. Se aplecă asupra uneia dintre ele, pentru a o mirosi, cînd dintr-o dată, de pe floare se ridică în zbor, o gînganie uriașă, cu aripi transparente și un bîzăit asurzitor. Zbură către el și pentru cîteva clipe, spiridușul crezu că a venit momentul să plătească pentru fapta lui necugetată de a fi părăsit călimara cu cerneală. Se aruncă înfricoșat la pămînt, iar inima îi bătea atît de tare, bătăile ei spărgîndu-se cu putere în urechile prea sensibile pentru un asemenea zgomot.
Creatura, care nu era decît o albină, își mai învîrti de două ori corpul galben cu dungi negre, apoi un vînticel cald, o luă și o duse departe.
Spiridușul privi în spatele său. Nici nu își revenise bine din sperietură, cînd...
-Cine a lăsat urmele acestea de cerneală, peste tot? Mama mă va pedepsi pe mine, dacă nu găsesc vinovatul.
-Cred că... pe mine mă cauți...zise spiridușul cu teamă în glas. Obosise însă să mai fugă, așa că hotărî că ar fi mai bine să dea ochi cu dușmanul.
Fetița care stătea în fața lui, acoperind soarele, făcu ochii mari de uimire, la vederea ciudățeniei albastre care pe deasupra mai și vorbea.
-Eu sînt vinovatul, zise din nou spiridușul, cu glasul tremurînd.
Doi ochi mari se aplecară asupra lui, cercetîndu-l cu atenție.
-Cine ești tu?... semeni cu un spiriduș!
-Chiar... sînt un spiriduș...unul albastru. Eu am lăsat urmele de cerneală... îmi pare rău.
-Chiar ești un spiriduș?
-Da, ți-am zis.
-Ai cumva și un nume?
-Eu sînt spiridușul albastru.
-Dar ăsta nu e un nume! Uite, o să îți dau eu unul...mmm...stiu! Ce-ai zice de...Noruleț?
-Noruleț?...dar ce legătură am eu cu un nor?
-Păi... ești albastru.
-Fie...dacă tu zici...
-Dar pe tine cum te cheamă?
-Eu sînt Anabela.
-Ești cumva o spiridușă mai mare?
-Seamăn eu cu o spiridușă, Noruleț?
-Păi știu și eu...ești cam mare dar...ce altceva ai putea fi?
-Nu ai văzut niciodată oameni, Noruleț?
-Vrei să spui că eși om?!...ești sigură?
-Fratele meu, așa zice. El este mai mare și mă învață multe lucruri. Tot el mi-a povestit și despre spiriduși. Chiar îmi doream să întîlnesc unul. De acum tu vei fi spiridușul meu! Mai am cîțiva spiriduși de pluș, dar ei nu sînt ca tine. Ei nu spun niciodată nimic. Mai tîrziu poate am să îți fac cunoștință cu ei. Și în timp ce vorbeau, stăbătură aproape toată grădina.
-Dar de ce s-a întunecat cerul?
-Cred că o să înceapă să plouă! Dacă ne grăbim, ne putem adăposti sub copacul acela mare de la marginea grădinii. Și împreună o luară la goană prin stropii mari de ploaie ce începuseră deja să cadă, iar ploaia ropoti peste grădina cu flori, culcîndu-le la pămînt. Cînd ajunseră la copac, erau deja uzi, iar hainele li se lipiseră de corp. Apoi brusc, ploaia încetă, la fel cum începuse.
-Trebuie să mă întorc acasă, zise spiridușul tremurînd de frig. Se apropie seara, iar eu nu am înnoptat niciodată în locuri străine.
-Și...mai exact...unde este casa ta?
-Chiar acolo pe terasa de unde am fugit. De fapt, locuiesc într-o călimară cu cerneală. Cînd am ieșit, călimara se afla pe măsuța de pe terasă.
-Aha...locuiești într-o călimară cu cerneală...la mine acasă...
Cum vrei, dar să știi că dacă nu îmi spui adevărul, nu am cum să te ajut...
Și totuși... cred că am văzut o călimară cu cerneală...pe măsuța cea mică. Poate că spui adevărul... Ar fi bine să ne întoarcem...ne va lua ceva timp pînă să ajungem acasă.
-Anabela, tu crezi că mai găsim drumul către casă?
-Da. După cum știi, ai lăsat în urma ta, pete albastre de cerneală. Ne vom lua după ele.
-Stai, zise spiridușul, de astă dată descumpănit. Ploaia a spălat petele de cerneală!
Pe nesimțite, întunericul aduse cu el teama în inimile celor doi...
Deodată însă, ferestrele caselor din apropiere, se luminară.
-Asta e...am reușit! zise Noruleț.
Anabela îl privi obosită și flamîndă.
-Ne-am rătacit Noruleț, cum poți să te bucuri?
-Nu este adevărat! Uite, s-au aprins luminile la ferestre! Sîntem salvați!
Și drumul către casă li se păru așa de ușor, animați de bucuria întoarcerii.
Cînd ajunseră, Anabela se repezi prima pe ușă, după care și Noruleț...
-Anabela stai... trebuie să ne luam rămas bun... Locul meu este în călimara cu cerneală...ți-am spus!
-Vai Noruleț, uitasem...Nu ai putea totuși să mai rămîi cu mine? Măcar o zi!
-Trebuie să plec...a fost o călătorie destul de lungă...dar ...unde este călimara?! întrebă spiridușul speriat.
Era aici pe măsuță...
-Să fie cea de pe raft?
-Da! Aceea trebuie să fie...
-Nu-i nimic, am să mă urc pe un scaun și am să o aduc. Așteaptă numai puțin. Și Anabela, luă unul din scaunele de pe terasă, după care se urcă pe el. Degetele micuțe ale fetiței aproape că atinseră sticla...
-Tot nu ajung...îmi pare rău...
Să așteptăm pînă dimineață! Poate cineva...
-Te rog...mai încearcă odată...ești atît de aproape...trebuie să mă întorc!
Și fetița își întinse ambele mîini dar...și de astă dată, în zadar.
-Anabela! nu ai voie sa te urci pe scaun. Poți să cazi!
La auzul acestei voci, spiridușul albastru, se ascunse după o umbrelă ce se găsea chiar în apropiere.
-Mami, am nevoie de calimara cu cerneală. Poți să mă ajuți?
-Desigur. Și fără nici un efort, mama luă de pe raft călimara cu cerneală și o așeză pe măsuța din hol.
-Îți mulțumesc mami!
-Cu plăcere draga mea și nu uita să te speli pe dinți înainte de a merge în camera ta să dormi!
-N-am să uit mami.
Deschise repede călimara cu cerneală.
-Unde ai dispărut Noruleț?
-Sînt aici...zise spiridușul în șoaptă. Ajută-mă te rog să intru în călimară!
Anabela, îi intinse mîna cu palma desfăcută și cu un degețel de la cealaltă mînă, îl ajută pe Noruleț să urce pe mîna ei. Se priviră un timp emoționați, apoi spiridișul coborî în călimara cu cerneală. Abia atunci, Anabela își lăsă lacrimile să îi curgă pe față. Ar fi putut fi prietenul ei cel mai bun...
Puse la loc capacul, după care...zări pe măsuță pantofii spiridușului...și deodată fața i se lumină. Îi lăsase o amintire! Astfel, cînd se va trezi de dimineață și va privi pantofiorii, va știi sigur că nu a visat...