O toană a sfârșitului de april, cu cerul supus încă norilor iernoși, mițos rostogoliți pe bolta înaltului, și cu oricare creștin încă purtând dorul hainelor călduroase atunci cănd se află în liberul vântului, așa a fost norocul îmblărior mele în acea primă zi de Armindeni atunci când firul dorului de hoinăreală iar mă trimite spre a afla locuri nestiute încă mie, și m-a purtat spre coclaurii de dincolo de înălțimea "Răpidea".
Am pornit așadar de pe valea Siretului înspre prima geană solară a zilei, cu gândul de a cuprinde, înnoită parte pentru mine, calea între cele două mari cetăți ale Moldovei: dinspre cea veche, de scaun, a Sucevei, spre cea a înaltei culturi, dintotdeauna tezaurizată cu precădere aici, orașul celor șapte coline, orașul Iași. Nu aveam în gând zăbava, fiindcă de aici îmi voi împrospăta calea știută mie, înnădind-o întâia dată cu cea înspre Dobrovăț, locul unde măritul Ștefan ne-a lăsat nouă semn și însemn de aleasă taină și cuprindere. Un loc de cald suflet românesc și care, umbrit de faima cetății celor șapte coline, de puțină recunoaștere și mai deloc strigare s-a bucurat locul unde Măria Sa Ștefan, la Dumbrăvăț, ori Dobrovăț, cum este știut astăzi, a genuncheat fără vrere, din neputere și boală trupească.
Așadar, după ce am traversat colinele ieșene, alegând apoi calea lui Rareș, deosebită ca așezare de drumul ștefanian (de folos ș-aceea pentru vânătorile domnești, iar astăzi unora dintre noi, drum ce căuta loc de trecere pe la poalele Bîrnovei, pe Valea Nicolinei care-i singura apă curgătoare ce-și urmează cursul în întregimea ei pe direcția inversă celorlalte, adică de la sud spre nord -, o cale ce se prelungește de la cumpăna apelor, însoțindu-se mai departe cu râul Dobrovățului), am urcat deci “Buciumul” către "Răpidea" (Repedea) care-i ultima colină dintre cele șapte ale Iașilor, privind harta dinspre vest spre est. Este unică această înălțare asemenea unui neg uriaș al pământului fiindcă-și dezgolește știutorului locurilor, spre culmea ei, comoara sarmatică a originilor plaiurilor noastre, megaliții calcaroși des înțepați de grote, unici după felul lor în zonă și martori irefutabili ai proceselor orogenetice din această zonă. Și nu-i singura minune, fiindcă tot aici, după câte m-am informat, este singurul loc unde aflăm calcar stalactitizat la suprafață, în culori smaraldice și maronii printre cele marmoreene albe. E un fenomen carstic care pentru noi profanii, aduce nu numai mirarea, ci și gândul de recunoaștere a mirificului și autocratismului naturii.
Păcat că intervenția umană democratică a pătruns liber aici și a pus mai presus de orice scrupul și datorie moral-civică dorința mercantilă, transformând această rezervație naturală unică într-o ”zonă turistică a timpului nostru de week-end”, cu toate gunoaiele materiale, sonore și sociale aliate spre a vandaliza, spurca și distruge arealul unde savantul, omul de știință și academicianul român Grigore Cobălcescu, recunoscut ca atare de lumea toată și prin lucrarea de doctorat „Calcarele de la Răpidea” a demonstrat incontestabil palpabilul teoriei sarmatice; iar familia profesorilor universitari Cumpănașu, administratori de-o viață pământeană ai acestei rezervații, ar muri a doua oară dacă ar vedea cum e siluit acum crezul și odorul împlinirilor dânșilor de-atunci, în vremea când noi știam, chiar și proletari fiind, să ne purtăm domnește.
Cu gust amar și cu pornire de revoltă, am urmat calea spre Dobrovăț, regretând într-un anumit fel, popasul de la Repidea și faptul că ne-am civilizat democrat. Dar spaimă și nesiguranța adevărată m-au cuprins după ce un indicator care se arată în ultimă clipă șoferului mi-a poruncit să pătrund pe un drum de codru ce-ar fi convenit tălharilor care dijmuiau trecătorii; fiindcă schimbătorul de viteze nu-și mai avea rostul acolo nici pe vreme uscată ( șoferii și bidiviul meu motorizat dar cam trecut și obosit de vreme, știu ei de ce!); iar dacă burează cumva pe-aici, doar utilajele de forță ori tehnicile medievale de deplasare mai pot purta omul pe-aceste drumuri hleioase care-au fost cândva asfaltate.
Dar inconfortul și efortul oricărui călător este compensat deplin, dacă oprește o vreme în pădurea care este străbătută de acest drum ce l-a purtat și pe Rareș Petru, cândva, spre lăcașul de mântuire ridicat de tătâne-su. Fiindcă, alături de imaginile de măiestrită renaștere a lumii înconjurătoare, maestrul „primăvară” oferea trecătorului și un adevărat cor de cântări ale aripatelor podoabe pădurărești, pe care și reportofonul parcă se temea că nu le va înregistra veridic, roșind tremolat din toate ledurile sale când i-am dat o așa misie. Iar ciubotica-cucului (Primula officinalis) și tufele de hasmațuchi (Anthriscus silvestris) mărginitoare codrului spintecat parșiv de panglica lutoasă a drumului, aromau mătăsoșenia aerului împădurat, așa precum doar în amintirile copilăriei am regăsit egalul.
Calea forestieră, furișată pe muchiile dealurilor încă dinspre Iași, purta de o parte și de alta a sa pădurea ce scobora lent, parcă temându-se de adâncul văgăunilor, dar ascunzându-se disperată în nelumina văilor pentru a scăpa de furia doborâtorilor de arbori, unii copaci fiind mai vechi decât istoria. Și am aflat, într-o poiană ruptă ca de un cataclism teluric, și motivul stării drumului așa de hăcuit: monștrii motorizați care mutau arborii codrului și de-aici, ca mai peste tot în biata țară, pentru transformarea lor în bunăstarea privilegiaților șmecher-revoluționați, șănțuiau cu roțile lor uriașe nu numai potecile codrului. Mi-am rostit ludic-îmbufnat, spre ținere de minte întărită: „Codru-i frate cu românul!” și un adagio trist: “Vitreg frate mai are bietul nostru codru, că nici de 1Mai nu-l iartă!”
Străbătând cu precauție drumul în coborîre, care era aici sinuos precum meandrele Siretului ce-l știam rămas departe, acasă, orizontul se lărgește brusc și-mi descoperă, după ce am traversat și râulețul Dobrovățului, imaginea unei poieni uriașe, mărginită de pădure, care avea așezat spre mijlocul ei satul bănuit de mine a fi Dobrovățul. M-am convins de adevărul bănuielii după câteva zeci de metri, în momentul când am observat pe malul drept al râului, pe coasta opusă celeia pe care o străbăteam, spre poalele pădurii vestice, imaginea mănăstirii.
O aleasă stare de mulțumire mi-a cuprins trăirea. Era ca și cum un lucru drag l-am regăsit după o vreme; ca și cum un ceva apropiat mie, știut cândva adevărat, îl aflam acum cuprins cumva înstrăinării. Recunoșteam un știut al zidirilor dar mă și apăsa un ceva nefiresc obișnuitului meu. M-am dumirit după câteva zeci de secunde de scrutare de la distanța ce mă despărțea de ansamblului monahal: mă frapa forma și așezarea turnului de intrare în monahie. Sprijinit și emoționat, cu privirea fixată pe coasta ce ținea mănăstirea, cu rapiditate petrec și revăd, estompate, memoratele întâmplări legendare aflate din aleasa scriitură a doamnei Lidia Popița:
“...o vară a anului 1503, cu domnul țării plecat de la curțile Hîrlăului pentru a vâna cerbi ori mistreți prin pădurile în care acum sunt și eu personaj. Ajuns în luminișul unde acum e mânăstirea voievodul vrea să descalece și din neatenție se sprijină când sare din șeaua calului pe piciorul beteag tare, picior rănit încă din tinerete, într-o vară cănd a purtat război sub zidirile Chiliei. O durerea fulgerată făcu pe domn să îngenuncheze nevrut, pentru prima dată în viață; apoi, sprijinit atârnat de dârlogii calului, fără a vrea ajutorul tovarășilor săi, și-a ridicat ochii spre cer și a început a spune, cu glasul mereu crescător „Tatăl nostru”. Când a isprăvit, privindu-și pe rând curtenii care erau cu el a spus: „Aici, domnul Moldovei a fost biruit din lăuntrul său. Aici a îngenuncheat întâia oară, din slăbiciune și neputință omenească.” Se opri, apoi trăgându-și firea continuă: „Aici se va-nălța, din porunca noastră și din avutul nostru, o sfântă biserică, spre mulțămire către Cel de Sus, carele ne-a dat astfel semn și ne-a îndemnat către smerenia trupului dar a și coborât duh de înțelepciune peste minte și suflet, ca să înțelegem tâlcul acesta. Drept care, se cuvine ca hramul să fie sorocit chiar la prea luminatul praznic al Pogorârii Duhului Sfânt. Și altfel să nu fie! Amin!”
M-am reîntors din lumea legendei, ca dintr-o transă care m-a trimis secvențial în vremea secolelor demult petrecute. Am regăsit pe-acolo și gândul de mirare pentru Bogdan, fiul Domnului și pentru necoptul Ștefăniță-vodă, nepotul său, care au îmbrăcat ăst ultim portal spre Rai, poruncit ca un testament de marele Ștefan vodă, l-au înzestrat doar cu uitare.
Destulat de visări am purces a-l afla pe cel care o viață a dăscălit pe aceste plaiuri de sfântă rugare, profesorul Octavian Angheluță care-mi va fi ghid și sfătuitor, aici unde istoria Moldovei a fost să pățească un sfârșit și, poate, trecerea spre alte începuturi.
(va urma)

4 mai 2009 - Lespezi Florentin Adrian Maftei

P.S.(pentru fotografii) http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1518:dobrovt-
strluminata-piatra&catid=14:reportaje&Itemid=33