poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-16 | |
Destinul ei profesional s-a înscris, iremediabil, pe o cu totul altă orbită decât cea prognozată pentru ea în copilărie. Înzestrată cu talent muzical deosebit, ca și sora ei mai mare Ioana, Simona, a urmat Școala de muzică, studiind vioara și pianul. Totuși, la vremea când trebuia să opteze pentru o facultate, Simona nu a ales un profil artistic, ci s-a decis pentru medicina. „Și medicina e o artă”, avea obiceiul să spună, dar, pe fundalul sumbru al povestirii, miracolul țâșnește în cele mai neașteptate clipe. Sarcina tinerei doctorițe, nu era deloc ușoară. Licențiată în psihologie, de doi ani de zile, împarte ultimele clipe (cele mai amare), cu cei ce sunt condamnați la moarte prin electrocutare. De doi ani de zile îi conduce, pe fiecare în parte, spre sinistrul scaun.
Deși această slujbă i-a intrat în obișnuință și a devenit un fel de a doua natură, întâlnirea sa cu Andrei, un tânăr condamnat pentru viol și ucidere a unei fetițe de 14 ani, îi va rămâne în amintire toată viață. În dimineața aceasta geroasă de decembrie, s-a trezit nevoită să-și rupă fâșii din suflet, să acționeze împotriva felului ei de a gândi, împotriva principiilor după care obișnuia să se conducă. Viața a confruntat-o, de mai multe ori, cu situații dintre cele mai neașteptate, a ajuns prin întâmplări ciudate, inexplicabile, dar, niciodată nu s-a simțit așa. Așa?! Adică... Nu, nu avea timp prea mult să ia o decizie. Era de necrezut ce se petrecea, cum de ajunsese în asemenea situație. Oricum, ea trebuia să rezolve problema asta. Nu îl putea pierde. Prea mult luptase pentru iubirea lor. Și dacă trebuia să plătească un preț pentru asta, va plăti. Se hotărâse atunci și promisese că nu va permite nimănui să-i despartă: - Nimeni! Nici moartea... Din camera Ioanei se auzeau sunete gingașe și dulci, așa cum pot fi doar sunetele de vioară și pian. Apoi, o voce aparent firavă, dar încrezătoare și plină, a început să plutească în aer, cântând iubirea așa cum o făcea altă dată, un trubadur: - Vocea ta caldă, mă face să visez și să tremur de emoție. În vocea ta se simte vibrând un suflet, șoptise Simona printre lacrimi. - Moni, surioară, nu încerca să-ți ascunzi privirea. Știu că porți o povară. De ce nu încerci să-ți deschizi inima... - Da, ai dreptate. Taci! Privește, ascultă... Lumina se stinge și concertul începe. Pianul și vioara... Tu și eu, îmbrăcate în rochii lungi, cu voaluri, cu pălării înalte...Muzica vioarei și a pianului ne duce departe în timp, șoptindu-ne povești despre vremuri ce nu mai sunt. Povești frumoase și triste, despre cavaleri iubind domnițe ascunse privirii lor. Aplauzele răsună. Corzile vibrează, arcușul alunecă lin, apoi din ce în ce mai repede. În sală, aplauzele răsună în continuare... Clopoțeii sparg lumina rece a neonului și aprind luminițe în priviri... - Simona! Moni, în ce te-ai prefăcut? Delirezi, dragă. - Muzica e o forță care acționează asupra spiritului, dar și asupra sufletului. Poate aduce liniște, sau dimpotrivă, neliniște, durere. Pendula a bătut ora 07,00 și Ioana a ridicat capul de pe pian. Trezită de zgomotul mașini ce a oprit în fața casei și meditația Simonei a fost întreruptă. Imediat a auzit cum poarta se deschide și se închide și apoi vocea lui Florin, gardian șef în penitenciarul de la periferia orașului, care și-a făcut apariția la ele în cameră. Ioana, aruncând o privire în oglindă, a încercat să scape de câteva șuvițe de păr de pe obraz, dându-le după urechi. Era evident că este îndrăgostită de bărbatul ce stătea neclintit în mijlocul camerei, dar numai la dragoste nu-i era gândul: - Ești pregătită, Simona. Trebuie să plecăm, zise Andrei în cele din urmă. - Numai să-mi iau geanta. Aflându-se singură cu Florin, Ioana a început o conversație banală: - Ceva se petrece cu surioara mea. Ceva foarte ciudat! - Nimic ciudat. A mușcat din fructul interzis. - Cum?! - Simplu! Foarte simplu – s-a îndrăgostit de un condamnat la moarte. Dar, nu-ți faci griji. O să-i treacă, că doar nu-i nebună să-l urmeze pe lumea cealaltă. - Între o femeie nebună și una îndrăgostită, aproape că nu există diferență... * * * Pendula a bătut ora 24,00! În cosmica împletitură, cuprinși de cel necuprins, pe un ton deschis de iarnă, basmul serii a început să se stingă încet, odată cu lumânarea din nămolul luminii pline de întuneric. Aflați la cumpăna dintre ani, durerea Ioanei, a lui Andrei și Florin, a devenit mult mai puternică. Vestea despre accidentul Simonei, a fost într-atât de anevoios de înțeles, încât au avut sentimentul celei mai acute neconcordanțe, o totală lipsă de logică. Ceva asemănător cu ploaia și tunetul ce pornesc din cerul absolut senin. - Gândurile și suferințele din nopțile în care e atâta liniște, când ai nevoie de rumoarea umană, când, atâta veșnicie te face neînsemnat, mărunt într-o imensitate strivitoare, mă fac să înțeleg, că nu i-am cunoscut decât în măsură insignifiantă partea intimă, de suflet, a vieții sale. Mă simt vinovat. Trebuia să plec cu ea în noaptea aceia, măcar că ea a insistat să meargă singură. De ce i-am permis să conducă sub influența alcoolului? - Nu, Florine. Soarta-i vinovată. - Îți mulțumesc pentru aceste cuvinte, Ioana. Dar cu toții știm că eu sunt vinovat. Măcar de s-ar trezii din comă, să-i spun că o iubesc. Că am iubit-o întotdeauna, numai că nu eram conștient de asta. Pendula a bătut ora 05,00! Ioana și soțul ei Andrei s-au dus la biserică să se roage, în timp ce Florin stătea neclintit lângă patul logodnicei sale. În zorile dimineții Noului An, Simona a deschis ochii pentru câteva clipe, apoi i-a închis definitiv și a pășit prin... culoarul morții! În clipele acelea de amărăciune, Florin a urmărit doar privirea lui Andrei: - E uluitor cum despre un om ești nevoit ca dintr-o dată să vorbești la timpul trecut, a zis în cele din urmă. Cei doi bărbați au părăsit camera împreună. Aflându-se singuri, în sala pentru fumători, Florin a observat că Andrei nu mai are pic de liniște: - Așa de mult te-a tulburat moartea Simonei? - A spus ceva înainte de... Știi, înțelegi! Înainte de... - A spus că a avut un vis, sau o viziune, sau mai știu eu ce era, în care tu erai condamnat la moarte prin electrocutare, iar eu eram gardian șef în penitenciarul de la periferia orașului. Ea era psihologul cu care ai împărțit ultimele clipe amare și de care s-a îndrăgostit la nebunie... - Moarte prin electrocutare! Numai în fantezia Simonei se pot naște astfel de ideii înfiorătoare. A mai spus ceva? - Da, a spus. A spus că în noaptea aceia, a plecat să se întâlnească cu cumnatul ei... - Ajunge! Te rog să nu-i spui nimic Ioanei. A suferit destul. - Tu trebuie să-i spui. Părăsește-o! Pleacă... Alături de muzica ei... va fi fericită. - Nu pot. - Atunci vei plăti. Întotdeauna trebuie să plătim un anumit preț pentru... Simona l-a plătit cu viața. Mă întreb de ce nu încercăm să ne bucurăm de ceea ce avem deja și să încetăm să ne mai gândim la ceia ce am putea avea, sau ce-am putea pierde. Să ne începem ziua, spunând: „Astăzi e prima zi din cele ce mi-au mai rămas de trăit”. Și să facem totul posibil pentru a nu o irosi. Nici pe ea, nici pe următoarele... țț |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate