Începutul sfârșitului

Draga mea prietenă,
Poate că dramatizez mai mult decât trebuie, dar am nevoie de tonifiantele dumitale îndemnuri. Nimeni nu este curajos în fața în fața morții iar eu vorbesc de moartea mea, nu de moartea unei persoane străine, și care m-ar afecta mai mult sau mai puțin, așa de circumstanță.
Fiecare dintre noi suntem posesorii unei păsări divine închise în această colivie sau cort, care ne este trupul și, din chingile căruia, ea se străduiește în permanență să evadeze. Ceea ce, trebuie să se întâmple odată și odată și, oricât ar părea de paradoxal, nu este o tragedie. Sau nu trebuie să o considerăm noi o tragedie.
Eu văd tragedia numai în măsura în care misiunea pentru care am fost trimiși pe pământ, nu a fost atinsă. Dar aici, nici un caz nu seamănă cu celălalt. Acolo sus, putem să numim asta și P.C. cum ar fi punctul de comandă sau statul major al unei bătălii să zicem, se știe și care este această misiune, dar se știa de la început și dacă aceasta va fi sau nu împlinită.
Pentru că omul nu va fi judecat ipotetic, ci concret: gânduri, vorbe, fapte.
Iată ai trei dinari. Mergi și lucrează cu ei.
Cât despre suflet, acesta a fost și va rămâne un mister de nepătruns pentru pământeni. Pe de altă parte, oricât am încerca să cunoaștem sau să filozofăm noi oamenii, pe fiecare dintre noi moartea îl va surprinde nepregătit și, cu multă durere se va despărți sufletul de trup. În ce mă privește, dacă reușește cineva „să vadă” ceva din destinul cuiva, eu voi rămâne la convingerea mea nestrămutată, că acel ceva nu se află sub imperiul necesității, nu este hotărât apriori, ci se află la dispoziția subiectului cu pricina, pentru că pașii omului sunt liberi. Și omul a fost lăsat liber în fața sorții. Absolut liber. Dar mă opresc ca să nu intru pe terenul speculațiilor:
- Dacă așa stau lucrurile, cum se face atunci că ele „văzute” se petrec așa cum sunt „văzute” și nu altfel?
Pentru mine, explicația: acolo sus se știe cum va proceda omul, îmi este arhisuficientă. Căci altminteri, dacă omul ar fi predestinat unul să ajungă sfânt iar altul criminal, Dumnezeu nu ar mai judeca pe nimeni. A venit momentul să mă cercetez pe mine însumi cum am judecat și eu la rândul meu pe alții, greșind: Îmi pare sau nu rău că am făcut nedreptăți și altele asemenea pe care puteam să nu le fac? Îmi pare rău că puteam să fac mai multe lucruri bune și pe care nu le-am făcut? Și toate la un loc, gânduri – vorbe – fapte: care din ele atârnă mai greu în cumpănă? Măcar să-mi pot face singur o idee despre propria mea șansă de mântuire.
Îmi pare bine că te simt aproape. Mi se ia aproape jumătate din teama aceasta stranie și de neînlăturat pe care o încerc.
Deocamdată mulțumesc lui Dumnezeu că (încă) este bine. Să vedem ce va urma.
Oamenii continuă să alerge în jurul meu de parcă au venit să se stabilească aici pe pământ, pentru veșnicie. De parcă nimicurile de fiecare zi ale oricăruia dintre noi, ar fi cele mai importante principii din univers.
Și numai când dau față în față cu realitatea morții, au un șoc asemănător cu al meu și le este greu să-și mai revină.
Căpriana este oaza mea de speranță, către ea alerg și pe aceasta nu mi-o va lua nimeni de lângă mine.
Din cauza dumitale, mă consider fericit în această nefericire a vieții mele.
Cu toată dragostea, Sebastian

Mă opresc adesea din treburi și privesc motanul care stă cuminte în fața sobei, pe un maldăr de dosare vechi cu care aprind focul, semănând cu un mandarin pierdut în meditație și pe care, muritorii nu îndrăznesc să-l deranjeze. Absent la toate, împăcat cu toate.
Ieșit din atmosferă și rătăcind prin spații siderale, de neatins celor de rând. Mă mișc prudent dar nu mă ia în seamă, de parcă amândoi facem parte din universuri incomaptibile.
- Spune, măi și mie, măcar așa din timp în timp la ce concluzii ai ajuns, să văd dacă merită sau, dacă pot să te imit.
Mă aude vorbind, clipește scurt, semn că nu trebuie să îmi acorde nici o atenție și se cufundă din noi în meditația lui.
- Tu trebuie să fii un adept al lui Confucius, cu gândul departe de rânduielile lumii acesteia și dacă ai putea, la ora mesei ai fi în stare să-ți iei farfurioara cu care să umbli prin vecini după un strop de mâncare. Ce-o fi, numai să-ți amăgești foamea.
Renunță la dorințe, ca să te ferești de dezamăgiri.

Supărarea mea este așa de mică la scara universului încât nici nu se vede și, nici măcar nu trebuie amintită. Și dacă nici pe alții nu îi interesează, înseamnă că ea nici nu există.
Supărarea mea nu există!
Trebuie să îmi bag în cap această aserțiune, ca să înfrunt mai ușor viitorul.
Un bob de nisip mai mult sau mai puțin, nu contează.
Și totuși viața, această candelă plăpândă de sorginte divină, primită ca să o transmit la rândul meu, înainte de a pleca de pe această planetă a suferinței, care este Pământul, mă înfricoșează la rândul ei pentru eșuarea mea lamentabilă. Dar dacă nu m-am gândit și nu am fost în stare să fac un pas înainte la momentul propice, acum toate vorbele sunt de prisos. Răscumpărarea nu se mai află la îndemâna mea. Un ins ca mine și un motan mai înțelept, care stau față în față, părând a fi de acord asupra lucrurilor care nu pot fi puse niciodată de acord, unul cu celălalt.
Sunt sigur că și el își pune întrebări care, pentru el, sunt poate mai importante decât ale mele și, la care tot el găsește, probabil, mai ușor decât mine, răspunsurile. Și totuși conviețuim în cele mai bune condiții. Dar oamenilor cât le va mai trebui să ajungă la concluzia că și pentru ei, mai important este să trăiască, decât să încerce cei mai puternici, să îi omoare pe cei mai slabi?
Și acum vine partea cea mai grea, pe care am lăsat-o special la urmă și despre care nu voiam să scriu nici un cuvânt. Probabil că însemnările mele vor deveni și ele mai rare de acum încolo, pe măsură ce... trece timpul, să zicem.
De o bună bucată de vreme, mă bântuie o durere de cap pe care nu prea am luat-o în serios. Un fel de... nici eu nu știu cum să mă exprim să mă fac înțeles. Închipuiți-vă ca o adiere de curent care vă străbate capul, mișcându-se agale, dintr-o parte în alta. O simt ba în creștetul capului, ba la ceafă, ba trecându-mi frontal de la o tâmplă la cealaltă. Ca și cum și-ar căuta un loc unde să se așeze. Adiere care s-a transformat cu timpul într-o durere continuă, din ce în ce mai persistentă. Cel puțin până acum eram obișnuit ca de curent să mă doară puțin capul în zona occipitală, de gălăgie sau surmenaj în zona lobilor frontali, iar de supărare în creștet. Și pentru că întotdeauna am avut mai multă încredere în tratamentul naturist decât în medicina alopată, am încercat să aflu singur remediul, dar nu am reușit.
Știu de când eram copil că durerea de cap trecea aproape instantaneu dacă îmi puneam felii proaspăt tăiate de cartofi pe frunte și mă legam cu un prosop. Am avut iarăși situații când pentru o durere mai rebelă de cap, era suficient să fac câteva seri, baie fierbinte la cap înainte de culcare. De data asta ușurare nesemnificativă însoțită de ciuda nereușitei. Am mai încercat frecție abundentă cu spirt înainte de a mă băga în pat, dar tot degeaba. Mai mult m-am sugestionat că voi reuși, dar nu a fost să fie. Și am oroare de remediile cărora li se supralicitează calitățile printr-o reclamă inoportună. Ceea ce nu este nici onest și, nici nu ar trebui să se întâmple. Dacă mă doare un dinte, iau calmante și îmi alină durerea doar până când ajung la dentist. Dar cauza durerii, dintele cariat să zicem, rămâne mai departe izvorul altor dureri până când este vindecat sau extras. La ce mi-ar folosi să mă îndop cu analgezice care nu elimină cauza ci doar amorțesc locul, ca să nu mai simt, un timp, durerea?
M-am gândit de unde să fi căpătat eu această durere și mi-am adus aminte că totul mi se trage de la un pocinog, de la o altă ispravă a mea, petrecută cu un an în urmă pe la sfârșitul lui octombrie. Am fost chemat la o pomană în amintirea tușii Marilena, de la care cumpărasem casa și căreia îi port și acum o pioasă amintire. Toate bune și la locul lor. Þin minte ca acuma că înainte de a mă ridica de la masă, am vrut să mai beau un pahar, am auzit în mintea mea: Nu! -, dar n-am dat nici o importanță, pahar mic, vin cu sifon, oricum nu mă îmbăt și l-am băut. Ajuns acasă m-am culcat în Soledad, spațiu deschis, fără nimic pe cap și, când m-am trezit, mi-am simțit capul prins într-un cerc de răcoare. Răcoare care apoi s-a transformat într-un cerc de frig și iată-mă aici unde sunt acum. Totul pare o simplă întâmplare, cât se poate de banală, dar uite cum se înlănțuie amănunt după amănunt și acum...
Au fost oameni care pe front au rezistat gerurilor cumplite de la Stalingrad și după ce s-au eliberat, la un an sau doi, au răcit într-o stație de tramvai în București, unde temperatura nu este așa de scăzută. Același organism care rezistă la o probă de foc, dar care, după ce își iese dn formă, se întâmplă să cedeze la o încercare din cele mai minore.
Gata cu lamentările, Sebastiane!