Dragă domnișoară Căpriana,
Mă bucur pentru schimbul nostru de mesaje mai ales când avem păreri comune. Și atunci simt că stăm alături, unul lângă celălalt dar nu fizic, ci numai sufletește.
Încerc să te protejez, cum pot, de la distanță, pentru că am mai multă experiență. Dar asta nu înseamnă decât că am greșit mai mult ca alții. Măcar astfel să fiu și eu folositor cuiva în viață. De multe ori, îți pun întrebări în gând, la care se întâmplă chiar să-mi răspunzi, de parcă m-ai fi auzit vorbindu-ți. Asta nu înseamnă, oare, că am trecut la primele noastre exerciții de telepatie? Dacă ne-am propune să citim, aceeași carte, în același timp? Și fiecare din noi să o comenteze din punctul de vedere al celuilalt? Nu ți se pare o provocare demnă de luat în seamă?
Dintre acuarele, cea cu ghețarii, mi-a plăcut cel mai mult. Reconfortantă de privit, mai ales vara. Peisaj de o puritate absolută pe care ar trebui să scrii deasupra: Interzis accesul omului! Am privit-o îndelung și parcă mă simțeam desprinzându-mă de pe pământ și plutind.
Nu, nu plutind, ci zburând.
Ca o larvă care trece de la condiția de cocon, la cea de fluture.
Și parcă auzeam a nu știu câta oară îndemnul: Să nu priviți la cele de jos, mai mult decât la cele de sus!
Și eu a trebuit să părăsesc Bucureștiul de câțiva ani buni, ca să înțeleg că cei mai mulți dintre oameni nu fac decât să alerge tot timpul după himere și, când ajung la bătrânețe sau chiar pe patul morții, se întrebă nedumeriți: unde s-a dus viața mea? Ce las eu în urmă?
Privește din curiozitate cifra unu: o verticală cu, să-i zicem o aripioară în stânga. Pusă acolo de cineva de sus. Omului i-a rămas datoria să mai adauge și el una în dreapta și vom obține o săgeată care ne îndeamnă să privim zenitul. Este asta o simplă întâmplare? Cu siguranță, nu!
Și uite că în felul acesta, numai omul se bucură de privilegiul de a privi cerul. De a privi cerul și de a-și pune întrebări, Este asta, chiar așa, o simplă întâmplare? Cu siguranță, nu!
Din cauza păienjenișului de griji, din cele mai mărunte, nu mai vedem esențialul. Pentru că fiecare dintre noi am venit cu o anume misiune pe pământ și pierdem asta din vedere.
Ca o deplasare în interes de serviciu de la locul de muncă, uitând că la întoarcere vom avea de întocmit un raport, un raport de activitate dacă vrei, adică să dăm socoteală pentru împlinirea sau neîmplinirea misiunii cu care am fost investiți.
Mi te închipui adesea lucrând la un proiect ambițios, ceva futurist, un centru urban demn de mileniul trei, cum nu mai există nicăieri în lume. Fără poluare de nici un fel, iar oamenii să beneficieze de toate avantajele unei civilizații superioare.
Ca o îmbinare între arta construcției și monumentalul cotidian. Ca un dialog între funcțional și ideea de perenitate. O cronică în stare să înfrunte timpul și să rămână după noi, cum au rămas de pildă, piramidele ca o enigmă încă nedezlegată.
Într-o lume curată și la propriu și la figurat.
Fără silnicii și fără războaie.
Într-o lume care va obține energie mai ieftină și prin metode mai performante. Și noi forme de transmitere a acesteia la mari distanțe, fără conducte și fără cabluri. Cu alte randamente pentru orice fel de travaliu și care să ușureze munca omului.
Într-o lume în care nu vor mai exista boli incurabile și năpăstuiți ai soartei.
Într-o lume în care știința nu va mai lucra pentru surpare, ci numai pentru zidire. Și în care altruismul și generozitatea vor face parte din conduita lui morală, pentru că mai fericit este a da decât a lua.
Cine nu îndrăznește, nu va reuși.
Omului nu-i cresc aripi, dacă el nu le voiește.
Dar înainte de toate, omul va trebui să opereze asupra lui însuși o asanare morală de esență, o curățire generală de tot ce întină ideea de puritate, lumină și zbor.
Să caute numai adevărul și dreptatea. Să nu mai lase deoparte mila și iubirea. Să nu mai arate cu degetul la paiul din ochiul fratelui, fără să vadă bârna din ochii lui. Să nu mai învețe războiul.
Și atunci Îl va reîntâlni pe Dumnezeu.
Și numai iubindu-L pe Dumnezeu, pentru că toți suntem copiii Lui, va reînvăța să-și iubească semenii și, să nu mai pornească nici un fel de război, în numele păcii.
Abia atunci cel mai tare nu va mai răpi nimic celui mai slab. Abia atunci nu va mai alerga după toate ispitele acestei lumi, că deșarte sunt și, nu se va mai îngriji numai de ale lui ci și de cele ale aproapelui său.
Și toată această schimbare, trebuie să se producă în fiecare dintre noi.
Și pentru că am mai vorbit despre suflet, unde crezi că ar fi locul lui în corpul nostru? Îmi amintesc că tânăr fiind, eram aproape sigur, fără să pot spune de ce, că el se află în locul de deasupra frunții, acolo unde pipăind creștetul unui copil, simți cutia lui craniană incomplet închisă.
De parcă i s-ar transmite printr-un releu necunoscut, ultimele instrucțiuni privind pregătirea pentru viața în jungla noastră umană.
Închei cu urarea de noapte bună, adresată tuturor copiilor cuminți din lume, cărora îngerul cel bun să le ofere darurile sale și pe care ei să le primească aievea, la trezire.
Cu toată dragostea, bătrânul Sebastian

Am intrat după amiză în birt și m-am trezit comandând o cafea, ceea ce nu mai făcusem niciodată.
M-am așezat în colțul cel mai depărtat de ușă să am o privire de ansamblu, înăuntru mai erau câțiva clienți care discutau aprins care ține cu primul ministru și care cu președintele.
La intrare Mitu Sachelarie cerșind:
- Dați-mi și mie niște bani, să iau pâine.
- Îți cumpăr eu două pâini.
- Mai bine, o țuică.
Înăuntru, așezat într-un colț cu vioara pe genunchi, Zărăzărică al lui Vâjâitu despletind romanțele sărăciei. Cântă penibil de strident, dar asta e.
Îmi aduce cafeaua o fată tânără cu genunchii goi, în timp ce eu mă uit gânditor spre tavan. Cred că nici ea nu se simțea prea în largul ei, că i-a scăpat chitanțierul din mână. Întorc capul spre zidul din spate unde nu mai aveam nimic de văzut, ca să se aplece nejenată să-l ridice.
Mai târziu vine și Marius, băiatul lui Ilie și îi fac semn bucuros să șe așeze alături.
Un tânăr simpatic, voluntar cu privire deschisă și comandă cu larghețe alune și bere.
- Cu ce treburi pe acasă?
- Am mai venit pe la babaci dar și după niscai interese.
- Te lansezi în afaceri?
- Cam pretențios spus, dar vreau să fac și eu ceva pentru comuna asta.
Se uită de mai multe ori mustrător spre Zărzărică dar cântărețul masacrează cu ochii închiși tot ce-i vine la îndemână.
Dominator, obișnuit să atragă atenția asupra lui din primul moment, el face jocurile.
- Am făcut rost de ceva bani, nu prea mulți și am cumpărat un teren strategic la șosea. Casa lu' Pană Zugravu, că tot rămăsese goală și e gata să se dărâme. Avem izvoare calde în vale. Ce-ați zice dacă aș face o baie comunală? Să ne crească și nouă măcar gradul de higienă, dacă nu și de trai.
Nu e rău deloc. La cele câteva mii de suflete ale comunei, fie iarna, fie vara, vei avea întotdeauna amatori
- Păi tocmai asta e. Trebuie să bat la prea multe uși și aprobările nu se dau decât pe bani.
Și eu mi-am închipuit că toate declarațiile grangurilor sunt curate. Mai rău ca în perioada fanariotă. Nici o informație nu se mai obține fără plată. Cred că mă lupt cu morile de vânt și o să mă dau bătut. Am pornit cu mare entuziasm, dar mă desumflu văzând cu ochii.
- Domnișoară, vreau o cafea.
- Imediat domnu'...
Îi face semn autoritar cu degetul să vină la el.
- Dumneta știi să faci o cafea bună?
- Sigur că da.
- Hai să-ți spun eu ce înseamnă o cafea bună, ca să nu te trimit cu ea înapoi. Să aibă caimac pe toată suprafața cănii, că altminteri nu ți-o primesc.
Fata ia comanda vădit nemulțumită și pornește spre bar dar el o strigă din nou.
- Și dacă nu-ți reușește, te-nvăț eu dar îmi rămâi datoare.
Zărzărică trece la „Leliță cârciumăreasă” în registrul lui plin de falseturi. O molfăială de zile mari. Nu poate să dea mai mult, săracul. Și cu toate astea, până acum nimeni nu l-a băgat în seamă de parcă ar face parte din decor.
- Aveți idee cât pretind „nașii” de la mine? „Nașii” aceștia locali, că a începuit să le miroase și lor a profit chiar din orice.
- Nu am nici cea mai mică idee.
- Cam jumătate din valoarea investiției, cincizeci de mii de euro. Ori asta înseamnă toți banii la care am ajuns cu chiu cu vai, restul speram în fonduri de la Comunitate. Vedeți de ce e în stare un Pulică Frânaru când ajunge să ocupe un post în ierarhie?
Se întunecă la față.
- Mă' Zărzărică, dacă te mai aud scârțâind la vioara aia nenorocită, să știi că ți-o sparg în cap.
Replica lui atrage atenția întregii săli. Gălăgioșii își opresc disputa curioși să vadă ce va urma iar eu mă uit stingherit în podea.
Cântărețul își pune cuminte alături și vioara și arcușul și i se uită în ochi ca un copil obișnuit să mănânce bătaie și când trebuie, și când nu trebuie.
- Și dacă faceți asta domnule, credeți că o să cânt mai bine?!
Și ce a urmat, m-a surpins și pe mine. Marius s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la el, i-a îndesat niște bani în buzunar, așa ca un nabab că nici lu' Zărzărică nu i-a venit să creadă și s-a reîntors la locul lui.
Iar Zărzărică s-a făcut nevăzut de teamă să nu se trezească trist din acest vis frumos.
- Eu acum intru înviață ca om matur, dar sunt scârbit de această tagmă de lupi, care au învățat discursuri demagogice, doar ca să adoarmă vigilența naivilor.