Zorile încep să ne dezvăluie siluetele unor case presărate parcă dinadins cu peisajul: locuințe scunde, acoperite cu un strat ruginit de tablă.
Aerul devine treptat înecăcios. În dreapta ni se înfățișează imaginea cimitirului ce domnește în paragină. Doar pe alocuri mai poți zării cruci prospăt vopsite, ce arată că tărâmul nu este uitat până și de divinitate.Părăsim imaginea neclintită și pășim pe un drum ce duce spre adunătura aceea sinistră de locuințe. Colbul ne acaparează la fiecare pas. Căldura a devine insuportabilă deși au trecut doar trei ceasuri de la răsărit.
Ne avântăm de-a dreptul printre case, pe căi întortochiate. Ici,colo câte un arbor își demonstreză supremația.
O casă ne atrage privirile. Pare desprinsă din lumi de basme. Doi îngerași cu chipurile șterse veghează la intrare, acompaniați de câteva trunchiuri de copaci ce par să fie ultimele semne ale vechii livezi. Buruienile ce au invadat vechea grădină completează cadrul.
Doar câteva crăpături își fac simțită prezența, în rest zidurile rezistă eroic. Aspectul ruiniform arată că aici nu mai poate locui nimeni. Sau este doar efectul naturii ce s-a dezvăluit prea devreme? A fost ținută prizonieră prea mult timp și acum este într-adevăr liberă. Intrăm intimidați de atmosfera aceea arhaică. Trecutul ne invadează.
Poposim pe prispă. Imaginația ne poartă spre lumi de neînchipuit pentru omul zilelor noastre. Un scârțâit ne smulge din visare. Ușa se deschide cu o mișcare leneșă. Se aud pași, ce-i drept, abia perceptibili, dar pași umani.
Pe prispă apare o făptură smulsă parcă din romanele sadoveniene. Mișcări lente, în armonie cu tăcerea universului. Haine ce poartă amprenta trecutului, împiestrițate. Chipul îi este inexpresiv, asemeni unei statui de ceară.
Un strigăt puternic ne trezește din inerția ce acaparase totul. Bătrâna tresare...
-Þață Leană! Þață Leană! continuă.
-Aici maică! răspunse într-un final bătrâna, din străfundul ființei sale.
Momentan liniștea se restabilește. Urmează un scârțâit și niște pași apăsași. E de ajuns o clipă și ne trezim față în față cu o creatură hilară:un copil îmbrăcat într-un jeans și un tricou prea larg, purtând șmecherește pe o ureche o șapcă.
-Þată Leană, m-a trimis tata pentru... rosti oarecum rușinat de sarcina ce îi fusese încredințată. Repetase tot drumul scenariul și acum era incapabil să-l rostească.
-Știu maică, doar pentru asta îmi mai călcați pragul. Pruncii au uitat de mult drumul spre casa părintească. Am și eu trei, împrăștiați cât îi țara de asta de largă, ba au mai plecat și prin străinătăți.
Deodată respirația i se îngreună și pentru o perioadă încetă să mai vorbească.
Edi ascultă totul fără să scoată un cuvânt. Știe toate necazurile ce destrămaseră această familie. Doar Lavi, fata cea mică a bătrânei îi era nănașă. Se trezise din nou martor nevăzut la necazurile bătrânei.
-Edi maică am și eu nepoți, unii de seama ta. Dar unul e sufletul meu. E ca o floare, mândria lu mumă-sa. Lui are să-i rămâie ograda asta cu toate acareturile.
Din nou tăcere. Și o bătălie cruntă ce se dădea în mintea băiatului. Era dintre puținii care știau adevărul. Claudiu nu va veni în veci aici. Are altceva de făcut, va merge la facultatea de doctori sau avocați și va locui într-unul din orașele acelea ce nu și le putea închipui decât de la televizor.