Bicuță sta la o masă și își făcea calcule. Caietul pe care-și trecea clienții, era pătat de cercuri violacee, de la paharele cu vin. Pe hârtie, totul părea în regulă, avea motive să fie mulțumit, mai ales că se apropia ziua de salariu a profesorilor, când cifrele din pagini se vor transforma în hârtii cu valoare. Aerul mirosea a pastramă pârjolită în tigaie. „O să avorteze toate cățelele din cartier”, gândi el. Dintr-un bloc vecin se auzea șlagărul verii „Pușca și cureaua lată”, iar Bicuță se trezi fredonând, lucru care-l făcu pe Poet să-și ridice nasul din paharul cu coniac. Pe ușă, intrară deodată Profesorul, Săndel și Dan a lu’ Nașu, de parcă și-ar fi dat întâlnire.
- He! exclamă Profesorul, așezându-se. Picarăm la țanc. A venit ora verde, cum spune francezul. Bicuță, adu-ne una mică, dau eu un rând.
- De ce „verde”? întrebă Bicuță, că afară e cam ceață, nici frunze nu mai vezi prin pomi.
- Așa ziceau francezii la ora șase seara. Adică artiștii, care ieșeau să-și bea absintul. N-am băut niciodată chestie d’aia, dar am auzit că e verde și foarte tare. Cum ar fi o palincă pe care o colorezi cu mentă, cred. E drept, cum pe la noi se bea mai mult votcă, mai nimerit ar fi „ora albă”. Ia spuneți, ce mai e nou prin târg? Uite, de obicei n-o fac, dar azi m-am gândit să discutăm două teme: una mai veselă și alta mai puțin veselă. Pentru că mă tot frământă de ceva vreme niște gânduri. Și totul a început de când m-am dus la spital, la un unchi, care e internat. A făcut o criză, cred că de ulcer, că nici doctorii nu și-au dat seama. M-am dus și eu în vizită, ca omul, cu compot, cu banane…Intru în salonul pe care mi l-a indicat asistenta și, când acolo, patul gol. „S-a dus la reanimare” îmi zice un bolnav de salon. „El și cu nea Fane, care are patul de la fereastră”. M-am gândit la ce e mai rău, vă dați seama. Așa că mă duc la reanimare, dar acolo nici picior de unchi sau de nea Fane. Mă duc la asistenta de pe secție să aflu amănunte, mă gândeam la ce e mai nasol, vă dați seama…Dacă mă trimitea și aia la morgă, să zicem? Dar tot ea ne lămurește: „Măi, nene, ești din oraș și n-ai aflat că „reanimare” îi zice la cârciuma de peste drum? E plină de bolnavi, îi cunoști după pijamale”. „Și cum îi lăsați să meargă la băutură, ei fiind internați?” o mai întreb eu. Eh! Mai închidem și noi ochii. De fapt ne fac un serviciu, că se anesteziază singuri, iar omul când are chef de băutură, înseamnă că e spre vindecare”. Ei, ce ziceți, aveți chef de discuții?
- Păi ce, aici e ședință de sindicat? întrebă Bicuță. Eu credeam că ați venit să beți, nu să vă certați.
- Bicuță, interveni Săndel, nu fi fraier, măcar să ai tu clienți cât la o ședință. Când vorbești mult, ți se face sete. Așaa…Și care să fie temele alea?
- Eu mă gândisem la întâmplări penibile. Să povestim ce întâmplări penibile ați văzut sau la care ați fost implicat.
- Vă spun eu una, începu Dan a lu’ Nașu. Dar nu mi s-a întâmplat mie, ci unui văr de-al meu, din Craiova. Văru’ ăsta era cam fustangiu și avea una pe care o vizita noaptea, când bărbat-su era la serviciu, că lucra în schimburi. Vine omul mai devreme acasă, pe la șase dimineața, cică întâmplător, și văru-meu abia avu timp să-și ia țoalele și să iasă pe balcon. Norocul lui, că era la etajul unu și putea să sară. Când se uită jos, un locatar dădea cu grebla, făcea un rond din flori în formă de stea. „Frumoasă stea!” își spuse văru-meu.
- Cum, dom’le, adică mai avea timp să admire ronduri? întrebă Săndel. Nu prea-mi vine să cred.
- Așa mi-am zis și eu la început, dar vărul ăsta al meu e cam artist din fire, așa că nu m-a surprins foarte tare. Chestia este că a sărit direct în rondul ăluia, care s-a luat cu grebla după el și i-a ars vreo două pe spinare, până a apucat să fugă. Și a tot fugit el așa pe străzi și se mira că se uită lumea la el și râde, până s-a prins că uitase să se mai îmbrace, alerga cu hainele în mână.
- Eu am pățit alta, spuse Profesorul. Eram student și m-am dus la ziua unui coleg. Acolo ne-am distrat bine, am cunoscut și o tipă, studentă la filologie, care era verișoara colegului meu. Spre dimineață, am plecat cu ea spre casă. Casa ei, cum ar veni, că stătea singură într-o garsonieră închiriată. Ne țineam de mână și îmi povestea diverse chestii neinteresante pe care nici măcar nu le auzeam, pentru că mă gândeam la două lucruri, unul mai important decât altul. Primul era să ajungem într-un pat. Al doilea era să mă pot abține, că băusem numai pepsi și șampanie și aveam burta plină de gaze. Bineînțeles că m-am scăpat de câteva ori, dar de fiecare dată tușeam, așa că nu s-a prins. Era o fată delicată și-mi plăcea de ea, n-aș fi vrut să-i fac o impresie proastă de la prima întâlnire. Și cum mergeam noi așa, ea povestind și eu tușind, se întâmplă nenorocirea că scap două, una după alta. M-am blocat și în loc să tușesc, am zis „Hopa!” Ea părea că nu realizează, dar eram convins că doar se preface. De rușine, nici n-am mai urcat la ea, deși mă invitase. După vreo două zile îi povestesc colegului meu întâmplarea și el începe să râdă în hohote, adică se ținea cu mâinile de burtă, ce mai… „Păi nici nu avea cum să te audă, că poartă aparat auditiv și atunci l-a uitat la mine”, mi-a spus el.
- Eu mergeam cu trenul spre Suceava, acum vreo cinci ani, interveni Săndel. Era iarnă și trenul era aglomerat. Îmi găsesc și eu locul într-un compartiment, în care era un învățător care se ducea în tabără cu un grup de elevi. În compartiment era cald așa că toți se dezbrăcaseră de pulovere. Învățătorul cânta împreună cu copiii „Dacă vesel se trăiește…”
- Și ce era penibil în asta? întrebă Poetul Ah, poate cântecul ăla, sunt de acord. Cum mai este și „Ciobănașului îi place” și altele, pe care nu mi le mai amintesc.
- Penibil era că se dezbrăcase și învățătorul și rămăsese în izmene. Sau indispensabili, cum le zice oficial.
- Le mai spune budigăi, moartea pasiunilor sau hamleți, completă Profesorul. Să vă mai spun una, nu știu cât de penibilă este, dar pe mine și pe alți colegi ne-a marcat. Acum câțiva ani, aveam două colege de română, care erau îndrăgostite lulea de profesorul de istorie. Adică amândouă deodată, cum ar veni, dar el le servea pe rând. Se pândeau una pe alta ca să se păruiască, dar noi aveam grijă să nu le prea lăsăm singure. Însă într-o zi tot s-a întâmplat. A început la toaletă și s-a terminat în cancelarie, cu bluze rupte, zgârieturi pe față, sutiene smulse, sudalme… În cancelarie se pregătise cafeaua pentru pauza mare, că așa e obiceiul peste tot. Nu vă spun că au zburat și câteva cești, nici acum n-au dispărut de tot petele de pe pereți. Acum sunt inspectoare, amândouă.
- Asta ar fi tema veselă? întrebă Poetul. Dar cea tristă?
- La tema aia voiam să vorbim despre vicii și cum le putem controla. De exemplu, chiulul. Deși aici părerile sunt împărțite, eu nu aș numi chiulul chiar viciu. Poate o meteahnă, sau un obicei nu tocmai agreat de societate.
- Nici eu nu cred că e un viciu să chiulești, interveni Săndel. Cred mai degrabă că e un fel de autoprotecție. Eu, cele mai frumoase amintiri din școală, nu le am de la orele de curs, ci de la orele de chiul. Atunci îmi deschideam mintea și ochii. Când absenta profesorul, - adică și ei erau oameni, ei de ce n-ar fi chiulit? - nu ne bucuram atât de tare. Era ca sărutul, dacă nu e furat, nu are farmec, nu are dulceață. Trebuia să ne simțim în ilegalitate ca să ne putem bucura.
- Dar, ce, numai la școală se chiulește? întrebă Dan a lu’ Nașu. Concediile medicale de ce s-au inventat? Sau transportul hârtiilor de la un birou la altul? Dacă te vede lumea că mergi, că ești activ tot timpul, nici nu bănuiește că tu, de fapt, tragi chiulul și te bucuri de o plimbare pe banii altuia, conversații plăcute cu secretare, sau alte bucurii mărunte. Și totul în timpul programului, pe abni. Dacă îți propui să fii un leneș perfect, trebuie să dovedești eficiență maximă. Într-un fel e un paradox. Paradoxul puturosului, na! că devenii și filozof și mi se făcu sete. Bicuță, te-ai scos…
- Era un personaj rus în Ilf și Petrov, care umbla tot timpul, nimeni nu-l putea găsi, doar îl zărea pe fugă, intrând sau ieșind dintr-un birou, zise Poetul. Ãla era prototipul chiulangiului universal. Cred că societatea asta, zisă de consum, ne obligă să chiulim. Eu am tot respectul pentru puturoși, ei au schimbat de fapt lumea asta, au dus-o înspre progres. Uite, de exemplu Newton. A descoperit legea gravitației, lenevind sub un copac. Și degeaba ne învață biserica să fim harnici tot timpul. Cel mai bun exemplu pentru lenevie e chiar Dumnezeu. A muncit, e drept, șase zile să facă lumea, dar de atunci se odihnește o eternitate. Mersi, așa mi-ar conveni și mie, să-mi iau concediu din lună în lună, câte două săptămâni. Parcă mi-e și necaz că n-am serviciu. Cum spunea și Săndel, cu furatul sărutului. Uite așa, încep să-l invidiez pe Oblomov. Până la urmă, cred că să fii puturos e mai mult o calitate, sunt mai degrabă de invidiat decât de certat.
- Ei, lasă, că nici cu voi nu mi-e rușine, zise Bicuță. Dacă aș avea talent, aș scrie o carte cu de-alde voi. Însă pe mine, cum iau pixul în mână, cum mă apucă somnul. Mă și mir cum reușesc să țin caietul ăsta cu datorii. Da’ pe Oblov ăsta nu-l știu, nu-l am în caiet. Să-l aduci și matale pe aici dacă ți-e prieten. De băut nu mai bea nimeni? Că după atâta vorbă mi s-a uscat gura. Ca după ședință, vorba lu’ Săndel.