În principiu, în cazul în care m-aș așeza pe o bancă într-un parc, ar fi cam 99% șanse să nu se mai așeze nimeni lângă mine. Nu din cauză că aș arăta bizar sau așa ceva, pentru că nu am pielea tatuată și buzele despicate de puzderie de cercei. Sunt cea mai firavă persoană pe care ați fi putut-o vedea vreodată, mai slab decât greutatea normală, dar nu rahitic, am pielea de un alb aproape sidefiu ce lasă prin unele locuri să se vadă firicele mov de vene. Fața îmi este prelungă dar am ochii mari și întunecați ca smoala, care nu îți dau ocazia să mai vezi și celelalte mici defecte. Fruntea înaltă îmi este acoperită de un păr negru mat fără nicio șuviță care să nu stea la locul ei. Una peste alta, sunt o persoană inofensivă, și atunci probabil vă întrebați de ce… de ce nu se așează nimeni pe bancă lângă mine?

Pentru a înțelege mai bine, trebuie mai întâi să vă povestesc câteva dintre pățaniile și viața mea, se înțelege de la sine, în cea mai mică măsură cu putință. În primul rând, mie nu-mi place să muncesc și nu sunt genul care se dichisește în costum cu cravată, își ia geanta diplomat într-o mână și umbrela în caz că plouă în cealaltă și se duce frumușel la serviciu unde toată ziua zâmbește fals, dă comenzi în stânga și-n dreapta pe de o parte și (scuzați-mi expresia) pupă în fund pe de altă parte pentru a putea continua în voie cu comenzile în prima parte. Nu domnule, eu nu sunt așa. Nu stau închis între patru pereți buchisind cifre și nici nu mă dau în vânt după lucrul în echipă, deși am văzut că e la modă acum. Oamenii încep să se strângă ca furnicile, își fac grupulețe și sunt învățați cu bisericuțele încă de prin școli. Eu sunt acela care nu e primit în niciunul dintre aceste grupuri vesele pentru că eu nu mă supun regulilor. Poate mi s-a spus o dată sau de două ori “te acceptăm dacă te conformezi”, dar parcă mai rău m-a întărâtat și m-a îndârjit împotriva lor. E ciudat ca eu să folosesc astfel de cuvinte “întărâtat” și “îndârjit” pentru că eu nu simt de fapt nimic. Nu am dorințe, nici aspirații, dar nici nu urăsc pe nimeni, cum se zice “fiecare cu aia-a măsii”.

De exemplu, am fost acum mai mult timp într-un bar și am încercat să mă îmbăt. Am băut pahar după pahar aproape toată noaptea fără să simt nimic. Nici plăcere, nici amețeală, nici greață. Mă duceam la toaletă și eram ca nou. Toată tăria aceea trecea prin mine ca printr-un burete. “Ceva mai tare” i-am comandat barmanului. S-a uitat lung la mine, m-a măsurat din cap până-n picioare, și trebuie să vă spun de pe acum că hainele mele sunt destul de ponosite și nu e prea mare lucru de văzut la ele, poate de aceea ăsta e un alt motiv pentru care nu s-ar așeza nimeni lângă mine. Atunci mă așteptam să mă întrebe de bani, dar în schimb m-a întrebat de vârstă. În ochii lui arătam ca un băiețandru, dar în realitate am mult mai mulți ani decât las să se vadă. Am spus 22 doar ca să nu par prea ieșit din comun. M-am gândit ca 22 e o vârstă bună și poți face multe la vârsta asta, dacă ai tragerea de inimă care mie-mi lipsea cu desăvârșire. Și atunci știți ce am făcut? Mi-am imaginat – doar atât, mi-am imaginat – că îmi doresc să-l strâng de gât, să-i simt jugulara pulsând și încercând cu disperare să-i ducă mai departe sângele în creier, să-i simt răsuflarea cum se oprește, carnea cum se mulează după strânsoarea degetelor mele și cartilagiile trosnind și pârâind până se striveau de tot. Dar după cum spuneam, sunt inofensiv și laș pe deasupra. Mi-e frică de oameni mai mult decât de orice animal sălbatic cu care aș putea da nas în nas în junglă. Dar aveam chef să încing puțin spiritele în seara aia și atunci am făcut pe nebunul și m-am prefăcut ca am uitat portofelul acasă. Adevărul e de fapt că eu oricum nu am portofel și toți banii îi țin în buzunarul de la pantaloni. Recunosc, eram pus pe glume și am exagerat puțin. “Vin mâine și-i aduc. Uite aici o hârtie, e tot ce am în seara asta”. Se vedea cu ochiul liber că se împuțise treaba. Barmanului îi pulsa carotida la gât iar eu râdeam ca apucatul și mă prefăceam beat când doar cu două minute mai devreme dădusem dovadă de claritatea și sobrietatea mea. Ba chiar am avut tupeul să îl ating ușor pe mână și să-i șoptesc pe un ton secretos și confidențial că dacă dorește, îl plătesc în natură. Știu, sunt nebun, dar așa am făcut. În seara aia m-am ales cu doi dinți zburați și toți banii furați. Noroc că eu nu zâmbesc prea mult și nu se vede oricum.

Nu cred să fi durat mai mult tărășenia aia dar nu m-a durut niciun pic, ba chiar am râs tot timpul, fără să ripostez, ceea ce probabil i-a înfuriat mai mult. Am continuat să stau întins pe asfaltul rece ținându-mă cu mâinile de burtă și de piept fără să pot respira. Sângele mi se scurgea din gură pe gât îmbibându-mi tricoul și așa murdar. Mai ieșea câte unul din bar dar toți treceau mai departe, niciunul nu-mi arunca vreo privire, dapăi să mai și oprească. Am impresia, dar s-ar putea să mă înșel deoarece nu mai gândeam limpede atunci, cum spuneam, am impresia că la un moment dat unul dintre ei, în beția lui chiar a călcat pe măseaua mea alunecând și căzând pe spate.

Și probabil vă întrebați cu ce mă ocup de am timp și bani să arunc prin astfel de locuri, ei bine am să vă spun. În fiecare zi merg într-un loc unde au o curte mare, plină de mașini; primesc cheile de la una și colind pe străzi în căutare de tomberoane pline cu gunoi, le deșert în mașină iar apoi când am umplut-o, mă duc să o descarc și o iau iar de la capăt. Presupun că nu e jobul de vis al vreunui tânăr în devenire bărbat, dar eu sunt mulțumit pentru că lucrez singur. De multe ori, în ciuda aspectului doar puțin neîngrijit, dar precizez încă o dată inofensiv, ba poate chiar atrăgător, dupa unele criterii ale oamenilor, eman un miros înțepător de roșii stătute pe cale să mucegăiască, îmbietor pentru musculițe dar dezgustător pentru orice persoană ce se consideră decentă. Acesta ar fi un alt motiv pentru care nu se apropie nimeni de mine. Dar mai presus de asta, principalul motiv este acela că sunt de fapt altfel decât ei. Nu mă încadrez în normele și regulile lor sociale iar ei simt treaba asta și mă resping automat fără să gândească în profunzime, punând totul pe seama lucrurilor vizibile sau palpabile.

Lumea văzută prin ochii mei nu este neapărat una frumoasă cum o cred cei fericiți, dar nici urâtă cum spun cei din extrema cealaltă. O văd într-un mod realist, exact asa cum e ea, fără sentimentalisme ieftine, fără bucurii de negrăit sau depresii de toată frumusețea. De fapt, cuvintele astea sunt inexistente în vocabularul meu. Singurul sentiment pe care îl mai percep din când în când, este o vagă urmă de tristețe pentru faptul că nu mai are nimeni nevoie de mine. Nu, nu mă înțelegeți greșit, nu spun că vreau să fiu în mijlocul oamenilor, sau că vreau să fiu băgat în seamă, nu, în niciun caz. Poate că din exprimarea mea, asta se înțelege, dar nu la asta mă refer. Când spun nimeni, mă refer la lume în general, la toate ființele care respiră și toate celelalte care pulsează laolaltă pline de viață pe acest pământ. Pământul nu mai are nevoie de mine, dacă asta vă face să înțelegeți mai bine la ce mă refer. De aceea sunt trist uneori, și vin și îi privesc așezat pe bancă. Mă uit la ei, dar nimeni nu se uită la mine. Și îi văd așa cum sunt ei, răi și urâți în ciuda aparenței lor îmbietoare și a zâmbetelor ce le luminează fața. Eu sunt mic copil pe lângă ei, de aceea am spus mai devreme că sunt inofensiv. Dar de curând s-a întâmplat ceva, ceva incredibil aș putea spune, aproape un miracol, deși să fiu sincer, eu nu cred în miracole, și nici în Dumnezeu că veni vorba. Adică știu că există, dar așa există și oameni și nici în ei nu cred. Presupun că e mai mult sau mai puțin același lucru, depinde din ce unghi și de la câte grade privești problema. Oricum, lăsând gluma la o parte, am să vă povestesc ceea ce voiam să fac de la început de fapt, motivul pentru care am dorit, ba chiar mai mult, am insistat să fac această lungă și plictisitoare introducere.

După cum spuneam, eu sunt o persoană singură care nu prea are relații sociale de niciun fel și cum stăteam eu și mă gândeam într-o zi la toate astea, urmărind cum trec oamenii pe lângă mine, ca furnicuțele harnice, grăbindu-se spre job-urile lor în care exersează cum să lase mai umil capul în jos sau cum să-i strivească mai bine pe cei din jur, și asta în funcție de numărul diplomelor colecționate, nu o să vă vină să credeți cine a venit direct la mine, trăgându-mă de jacheta și implorându-mă practic să o ajut. O copiliță blondă cu ochii albaștri azurii, care din cauza lacrimilor ce îi străluceau și a înroșirii exagerate a corneei de atâta plâns, îi era evidențiată culoarea mai bine decât dacă ar fi fost în mod obișnuit, făcând-o să semene nici mai mult nici mai puțin decât cu un îngeraș care zburdă de colo colo cât e ziua de lungă, zâmbind oricui și fără un motiv ascuns, care dintr-o dată, în joaca ei a câzut și și-a julit genunchiul, făcând-o să izbucnească în plâns și să se agațe de hainele primului trecător, sau în cazul meu observator de oameni, care-i iese în cale. Nu prea mă pricep eu să vorbesc cu oamenii dar sunt destul de deștept câteodată și dacă-mi pun un pic mintea la contribuție pot să găsesc ceva oportunități. Dar cum ziceam, numai când am într-adevăr starea adecvată de dispoziție și un minim de interes, ceea ce nu prea s-a mai întâmplat să existe de mai mult timp încoace, cu excepția acestui eveniment bizar. Bizar pentru că nu avea nicio julitură la genunchi, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

-Ce s-a întâmplat drăguțo? Am întrebat-o eu cât mai fermecător, dar într-un mod care exprima destulă compătimire și bine-nțeles încredere că orice ar fi, o voi ajuta, nu cum spun ipocriții ăia “voi face tot ce-mi stă în putință”, nu – chiar o voi ajuta. Am încercat s-o liniștesc și s-o fac să exprime cât mai clar posibil - având în vedere plânsul acela cu suspine și situația ciudată în care picasem - ce era lucrul care o supăra. Dar nu sunt eu acela care să poată să-i liniștească pe oameni, cred că v-ați dat seama până acum. Să-i ajut - da, să le îndeplinesc unele dorințe – poate, dar să-i liniștesc, să le dau speranțe și să le fiu pur și simplu alături, nici dacă mi-aș dori, prin natura mea nu aș putea face asta. Dacă vă gândiți acum că sunt o persoană rea, dar mai gândiți-vă. Nu-s chiar așa cum poate par la prima vedere. Câți dintre voi de exemplu pot zice o vorbă, nu înțeleaptă, dar care să liniștească sufletul celui turmentat? Trebuie să ai ceva special pentru asta, cum ar spune unii – un insight deosebit asupra spiritului și sufletului uman. Și hai să fim măcar sinceri în sinea noastră, dacă nu se poate să fim în general, câți dintre voi au așa ceva? Eu recunosc, îmi lipsește această caracteristică cu desăvârșire. Eu nu simt empatie pentru nimeni deoarece nimeni nu a simțit așa ceva pentru mine, dar asta nu mă face neapărat o persoană rea și asta nu înseamnă că dacă un înger de copil cu ochii înlăcrimați vine la mine s-o ajut, că nu o s-o ajut.

Am lăsat-o să mă apuce cu mânuța ei firavă cu degete aproape transparente, de mânecă și să mă tragă după ea spre locul în care se petrecea fix în acel moment tragedia. De ce tocmai eu vă întrebați oare? De ce tocmai eu din masa aceea de oameni, eu care arăt cum arăt și nici nu miros prea plăcut, m-am întrebat și eu. Dar poate tocmai aici e șpilul, eu pentru că eram singurul care nu era preocupat de privitul în oglindă și afișatul unei noi fețe comerciale tocmai bună pentru socializare, eu pentru că din toți cei de acolo, eram cel mai natural, cel mai de încredere și cel mai posibil să o ajute fără să pună întrebări sau să-i întoarcă spatele luând o mutră ocupată. Eu eram acela de care ea avea nevoie și dintr-o dată m-am simțit util și plin de energie, dornic să fac orice-mi cerea ea să fac.

M-a condus într-un loc ce abia merge descris în cuvinte. Sinistru – poate, dar mai mult decât atât era un loc murdar, deși nu sunt eu în măsură să discut despre asta având în vedere locul în care trăiesc și mirosul pe care îl eman oriunde mă duc. Dar asta nu înseamnă că îmi place mizeria. Era un loc plin de tristețe și murdar, cu oameni care se exprimau în singurul mod prin care fuseseră învățați la rândul lor. Am auzit odată într-un astfel de loc un om spunând “am tăiat un mânz, doar așa ca să văd ce gust are carnea”. Putea să fie la fel foarte bine “am tăiat un copil” și pentru el nu ar fi fost prea mare diferența. Mie nu-mi plac astfel de oameni cărora nu le pasă de nimeni și de nimic. Aceștia sunt cei căzuți care pe mine nu mă ajută cu nimic în adevărata mea menire. Sunt oameni care trăiesc doar cu trupul, cochilii fără suflet. Unde sunt vremurile acelea în care o tânără domnișoară din înalta societate, pusă la patru ace, învățată și citită, mustind toată de înțelepciune și viață și onoare, venea și-ți cădea în genunchii ei albi și subțirei, lăsând rochia să-i descopere doar o bucățică de gleznă, fără a fi indecentă, dar în același timp făcându-te să-ți dorești sa vezi mai mult, și cu ochii înlăcrimați te ruga din tot sufletul ei pur și curat să-l faci să o iubească din nou cu orice preț. De astfel de oameni am eu nevoie, cei cu suflete pline și șlefuite, nu cei care trăiesc degeaba și au în loc de o inimă o piatră. Îmi plac oamenii vii și plini de dorințe, care se străduiesc din răsputeri să și le îndeplinească și-și împreunează mâinile obedienți, rugându-te să-i ajuți pentru că au ajuns la capătul disperării. Vremurile astea îmi lipsesc mie și de aceea urma de tristețe ce m-a învăluit de ceva timp încoace. Nimeni, lumea, pământul nu mai are nevoie de mine. Iar acum, ca din senin, această fetiță apare ca o rază aurie de soare printre nori, și eu să nu-mi fac timp s-o ajut?

Și cum spuneam, am pășit în locul acesta uitat de Dumnezeu și am văzut cea mai înfiorătoare scenă pe care până și unul ca mine dacă o vede i se face rău, sau simte cel puțin că i se înmoaie picioarele. Acolo era locuința fetiței, dacă o cocină cu o pătură murdară întinsă pe jos drept pat și cartoane învelite în celofan pe post de ferestre, se poate numi locuință. Iar înăuntru, un bărbat de două ori mai solid decât mine, dacă nu chiar trei având în vedere cât de slab și subnutrit sunt, bătea cu pumnii și picioarele – și trebuie să subliniez aici, nu pălmuia, nu jap jap și gata, ci pumni sănătoși care probabil, ba nu, nu probabil, mai mult ca sigur, ar lăsa un om în toată firea înconștient – un băiat puțin mai mare decât fetița cu vreo doi sau trei ani, dar nu mai puțin frumos ca ea. Și el avea părul blond și ochii, dacă s-ar fi putut distinge în întunericul acela rău-prevestitor și dacă nu ar fi fost umflați din cauza vânătăilor, erau de o nuanță puțin, dar doar puțin mai închisă decât ai ei. Nu-mi trebuie mie prea mult să analizez când văd ceva de genul acesta și nici nu sunt, după cum v-ați dat seama deja, tipul care să apeleze la sentimentalisme ieftine prin prisma cărora să privească totul. Vai bieții de ei, și alte alea. Nu domnule, nu o să vedeți așa ceva la mine, eu sunt o persoană impulsivă, de acțiune. Când mâinile fetiței s-au ridicat spre mine țipând printre lacrimi și suspine “salvează-mi frățiorul” de ți se zbârlea pielea pe tine și ți se ridicau firele de păr din cap și pe ceafă, am pus mâna pe primul obiect suficient de rezistent pentru a sparge țeasta unui om, care s-a întâmplat să fie o tigaie veche cu fundul de două ori mai gros și mult mai grea decât producțiile de teflon ușoare ca un fulg ce au împânzit piața, făcându-le fericite pe tinerele gospodine care sunt inițiate în arta gătitului sănătos, rapid și fără pagube la unghiuțele lor proaspăt lăcuite, întru fericirea soților, și l-am pocnit cu ea direct în ceafă lăsându-i urme de grăsime pe părul și așa jegos, dar fără a-l omorâ. Băiatul stătea ghemuit pe jos chinuindu-se să respire. Spre marea mea surprindere, și pe cuvânt că nu sunt multe lucruri care să mă ia pe mine prin surprindere, încă nu leșinase după atâtea lovituri, iar eu stătusem pe jos o oră în stradă doar pentru că primisem câțiva pumni și-mi zburaseră doi dinți. Trebuie să recunosc, era puternic, probabil deja obișnuit cu bătăile și pe deasupra mai avea și ceva spirit în el puștiul. Deși îmi atrăsese atenția și mă interesa mai mult ca sora lui, am făcut un efort de voință și mi-am îndreptat atenția către îngerașul de fetiță care acum îl lovea cu piciorușele ei subțiri ca bețele de chibrituri, în gură pe bărbatul căzut. Dar spre dezamăgirea ei, singura pagubă produsă a fost un firicel de sânge de la buza puțin crăpată. Am lăsat-o să se descarce un timp și apoi am întrebat-o dacă se simte mai bine.

-Nu e mort, nu-i așa? M-a întrebat ea.
-Nu, i-am răspuns eu, probabil o să doarmă așa vreo jumătate de oră, o oră, cine știe!
Adevărul e că oricât m-am străduit eu, lovitura nu fusese prea puternică, având în vedere constituția mea de care v-am mai povestit deja.
-Ai vrea să-l omor pentru tine? Am întrebat-o văzând urma de nemulțumire din privirile ei. Dacă îmi ceri s-o fac, o fac. Am întărit eu spusele încurajând-o să spună ceea ce dorește.
-Nu, aș vrea să pățească ce am pățit și noi, a spus ea sinceră. Dacă moare, nu va ști niciodată ce înseamnă adevărata suferință.
-Și tu știi? Am iscodit-o eu.
-Da, a spus ea sigură. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
-Ah, zicala mea preferată. Foarte bine, spune-mi tot, spune-mi ce vrei și fac orice. Tot ce-ți cer în schimb este să-mi spui numele tău, și dacă mă mai vezi vreodată pe stradă, să nu mă tratezi ca pe un străin. Mă mulțumesc și cu un “Bună ziua”.

Băiatul începu să bolborosească ceva în timp ce fata se apropia de urechea mea, șoptindu-mi tot ce avea pe suflet, tot ce dorea de la mine, ceea ce să fiu sincer până la capăt, nu a fost chiar puțin lucru având în vedere pretențiile pe care le-am avut eu în schimb. Și la sfârșit, după ce a descărcat tot, m-a rugat să fac ceva, să-l ajut și pe fratele ei.
-Dacă și el moare, mi-a spus ea, eu rămân singură. Nu mai avem pe nimeni pe lume.
Deja simțeam că se abuzează și de picul de bunătate pe care avusesem noblețea să-l afișez considerând situația de față, și cel mai rău, lucrul care mă supăra de-a dreptul era că încerca să facă asta printr-un clișeu de doi bani azvârlit înaintea mea ca o perlă falsă pe care o pui în fața unui maestru bijutier. Știi că e imposibil, nici măcar unu-ntr-o mie să nu-și dea seama că e fals și totuși speri. Dacă vrei ceva de la mine, spune-o în modul cel mai sincer și egoist cu putință, spune-o din toată inima, nu cu juma’ de gură după ce mi-ai împuiat capul cu prostii. Am avut un oarecare impuls să țip la ea și să-i spun verde-n față că de fapt nu-l iubea atât de mult precum dorea să arate, altfel ar fi spus de la început să-l salvez, nu la sfârșit. Tot ce voia era să nu cadă întreagă responsabilitate a continuării vieții și supraviețuirii pe umerii ei. Dorea să existe cineva pentru care să fie o mică lipitoare, care să se zbată pentru ea și să o scoată din mocirla în care cine știe cine a băgat-o. Probabil în aceeași măsură tot el mâncase și bătaia intenționată inițial ei. Urăsc tipul acesta de persoane și totuși, aceștia sunt oamenii care mă atrag cel mai mult. Oamenii care știu ce vor și sunt dispuși să treacă peste oricine și orice ca să obțină, să-ți trântească până și minciuna cusută cu cea mai albă ață fără pic de jenă.

Am zâmbit condescendent și am bătut-o ușor pe creștetul capului. Avea un fel de păr care oricât de gras și de murdar e, tot o înfrumusețează și îi stă atât de bine tăiat puțin peste urechi că îți vine s-o iei în brațe și să nu-i mai dai drumul.

-Îmi pare rău drăguțo, i-am spus eu. Chiar vreau să-l ajut, dar trebuie să-și dorească el asta.
-Întreabă-l, a spus ea după ce s-a gândit un pic, poate că își dorește.
M-am apropiat de băiat doar ca să-i fac ei pe plac, dar știam foarte bine că el nu e genul. El era suficient de puternic să reziste la orice, chiar și la o astfel de grozăvie prin care tocami trecuse, să obțină ceva prin propriile puteri, el spre deosebire de ea, nu avea nevoie de mine, el care din dorința de a o proteja îi luase locul și acum stătea ghemuit pe jos bolborosind Dumnezeu știe ce. Dar m-am apropiat și l-am întrebat totuși, apoi am ascultat cu urechea lipită de buzele lui ce are de zis: “Nu-i spune numele, nu-i spune numele” șoptea el în continuare. Nu m-am putut abține să nu zâmbesc la auzul acestor vorbe simple dar înțelepte. I-am pus mâna pe frunte dar era atât de fierbinte încât am simțit că mă ia și pe mine cu călduri.
-Spune că o să supraviețuiască și fără ajutorul meu, i-am explicat eu fetiței în timp ce broboane de sudoare fierbinte îmi ieșeau din pori. Și să fiu sincer, și eu sunt de aceeași părere, nu trebuie să-ți faci griji în privința lui. Și el a cerut ajutorul cuiva, așa că va supraviețui cu siguranță. E un băiat puternic. I-am mai pus odată mâna pe cap repetându-i numele în șoaptă să nu audă fratele ei.
-Nu-ți face griji și nu uita promisiunea făcută.
Apoi, clătinându-mă pe picioare din cauza căldurii care m-a apucat așa dintr-o, dată fără un motiv anume, și simțind că nu o să-mi fie bine nici în continuare dacă mai rămân aici, am apucat bărbatul de un braț și l-am târât cu greu după mine intenționând să-mi țin până la capăt promisiunea. Doar sunt… cum se zice, un om de cuvânt.