poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-17 | |
A șapte-a dimineață de primăvară m-a găsit într-o stare de spirit contraindicată bolnavilor de ulcer. M-am ridicat de pe canapea, am încercat, pe marginea patului să-mi ordonez gândurile, vreme de câteva minute, apoi am deschis fereastra și am aruncat o privire asupra lumii mele: aceeași impresie dintotdeauna: cartierul îmi seamănă. Angoasat, complexat, dezordonat și trist. O proiecție a lumii interioare. Castanul din fața blocului își așteptă resemnat, noul rând de frunze, pe care urmează să-l piardă, din nou. O hotărare nestrămutată a pus stăpânire pe mine: “trebuie să plec” mi-am zis. “trebuie să plec departe, să fug de toamnă”. Mi-am făcut bagajul: două perechi de încălțări, o coală albă de hârtie, un creion și un briceag. Am rezistat tentației de a lua o pâine “pentru prima zi măcar” așa cum îmi șoptea o voce prudentă. Am ieșit din casă, am încuiat ușa și am coborât în stradă.
Strecurându-mă pe ulițele înguste, între casele cu geamuri mici și ziduri plăpânde, am simțit, credeam, pentru ultima oară familiarul iz de mucegai. Și o rază de speranță a străpuns norii: speranța că lumea e suficient de mare ca să adăpostească și alte culori, alte mirosuri și alte sunete. Am răzbătut la strada principală. Mergeam pe margine, urmând linia neregulată a bordurii. Un călător m-a depășit, fără să-mi arunce vreo privire. Dezmeticit, am privit în jur: alți și alți indivizi se strecurau pe lângă mine, cu privirile ațintite înainte. Am mărit și eu pasul – ziua era, încă, scurtă iar noaptea riscam să mă rătăcesc. Călătoream în direcția apusului. Drumul era destul de aglomerat, o mulțime de călători urmau aceeași direcție. Sacii, atârnați de umbrele costelive se balansau în ritmul mersului, izbind, când și când, vecinii. Nimeni nu protesta. Armata celor care încă mai sperau șerpuia pe drumul din ce în ce mai lat, parcă anume construit pentru a primi noi și noi valuri de pribegi. De-a lungul drumului erau înșirate biserici cu ușile larg deschise, pe ale căror praguri preoți înveșmântați în falduri, cu brațele ațintite spre cer, propovăduiau zădărnicia tuturor încercărilor, însă mulțimea cenușie trecea ignorându-i. “Sărmanii, mi-am spus, nu or să înțeleagă niciodată că Dumnezeu nu se lasă închis în clădirile lor împodobite cu picturi naive și geamuri colorate”. De multe ori m-am așezat, pentru a mă odihni, pe marginea drumului, alături de alți camarazi de drum osteniți, și niciodată nimeni nu a adresat vreo vorbă nimănui. Poate pentru că lucrurile cele mai importante nu pot fi comunicate? Poate.. După mulți ani de pribegie, când încrâncenarea mi s-a mai ostoit, am privit și în altă direcție decât înainte. Am avut surpriza să descopăr culorile, miresmele și sunetele pe care le căutam. M-am oprit, apoi, de multe ori, convins că am ajuns la capătul drumului, dar, după un timp, simțurile mi se toceau, lucrurile din jur își pierdeau strălucirea, deveneau terne. Atunci, îmi luam sacul și plecam mai departe. Am mers, astfel, o viață întreagă, iar la sfârșitul ei m-am regăsit în locul din care am plecat. Am lăsat în urmă o lume cenușie si o armată numeroasă, mereu reâmprospătată de umbre costelive, cărându-și sacii în spinare, într-un marș nesfârșit. ……………………………………………………………………………….. Pe coala de hârtie am desenat un cerc.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate