05.02.2008


Cercul lui Monge




În adolescență când mă apuca mâncărimea în urechea stângă, degrabă îmi puneam picioarele pe după gât, mă propteam în mâini iar cu degetul mare de la piciorul drept îmi gâdilam locul cu pricina. Ce satisfacție ! Nu era la îndemâna oricui o asemenea performanță ! Între timp am evoluat, fac introspecția stând într-o singură mână.
Preocupat să țin dreapta linie a echilibrului uit de problemele omenirii, încălzirea globală, foametea, poluarea, nașterea embrionilor din fecundarea unisex ! (Paranteză. Problema energiei am rezolvat-o. În poziția pe care am ales-o, statul în palmă, toată forța se concentrează în linia vieții și iradiază în restul trupului până devine incandescent.)
Sper că s-a înțeles, pledoaria de mai sus reprezintă o metaforă ca și celebra proză “Rădăcinile mute ale distrugerii, preaomenescul” !
Să nu vă închipuiți că v-am spus gogoși. He, he, He ! Când o să mă simt bine …, am să vă povestesc ce făceam în armată când îmi împleteam picioarele pe după cap.
Dar să revenim la subiect !
Autorul m-a ghicit ! Deși jonglează cu metafore și abstracțiuni eu niciodată n-am avut timp “să privesc direct în adevăr”, singura realitate pentru mine a fost Cercul lui Monge !
Nici n-am reușit să ascult “înalt din stern în creștet”, deși m-am străduit ! Uneori am ridicat privirea deasupra pământului ! Atenție, în loc ca supraeul “să își ridice chipul” am preferat “să își ridice privirea”. De ce am făcut asta ? Fiindcă sună mai bine pentru “toți oamenii banali cu ochii închiși bine legați de cuvinte”.
Veleitarul, insensibil la abstracțiuni și metafore și pe deasupra într-o stare febrilă cu 39 grade Celsius își permite să “polemizeze” pe seama unor opere de succes! Sper să nu se supere cineva că a îndrăznit să-și îndrepte chipul spre Augustul Autor!
Vreau să spun că de când mă știu am privit numai în pământ că el ne hrănește pe toți. Seara am ridicat ochii la stele că acolo e forța infinită care ne călăuzește. Și între pământ și stele, când nu am “numărat obsesiv nervii până la rădăcina mută a vrajbei”, am zâmbit Puterii. De ce ? Asta te rog dragă autorule să îmi spui Tu, “fir-ar a fire de păcat în care tot cădem !” Am încredere în Tine fiindcă ai trecut printr-o experiență traumatizantă, ai “iubit neiubind, alunecând surd prin închipuiri înămolite”. Fii generos, de la înălțimea care ești, coboară o clipă privirea asupra mea. Tresar de fiecare dată când îți văd numele!
Dragă autorule, știi ce cred ? Experiența de mai sus nu a fost întâmplătoare, așa zice lumea, ai traversat “istoria cu prea multe noduri cu un scop anume”.
Am uitat, cum se chema eroul ăla care călărea calul cu un corn în frunte și a tăiat nodul ? Îl “devora febra neagră a distrugerii”, d’aia l-a tăiat !
Recunosc, urmarea gestului necugetat a fost îngrozitoare !
“Nu știu dacă va mai purta vreodată numele sau își va striga la nesfârșit durerea nătângă”.. Să moară tânăr după ce a cucerit lumea întreagă !
Văd în deznădejdea călărețului deznădejdea Ta.
Dragă autorule , deși observațiile mele nu se ridică la nivelul exigențelor tale, îmi recunosc cu disperare neputința, te rog acordă-mi o șansă, întocmește-mi profilul, îmi va fi de mare ajutor! Cu deosebită considerație cel mai constant și devotat admirator. Nu uita, la Pamplona, Punctul pe I era în centrul cercului Monge!

P. S.

Am lătrat la zidul Cetății de necaz că nu pot sări dincolo.



Nicolae Aurelian Diaconescu