PREMIUL

Terminasem prima clasă primară. Era în vara anului 1953.
S-a organizat serbarea de sfârșit de an școlar. Învățătoarea mea, d-na Negureanu, avea părul alb și probabil era foarte aproape de pensie.
În anul acela, de început, eu și sora mea, Adriana eram în aceeași clasă. Pe sora mea au dat-o mai de mică la școală. Mama spunea că era bine să fim împreună, în aceeași clasă, pentru ca, la nevoie, să ne apărăm. „De ce oare să ne apărăm?”. Nu înțelegeam la acea vârstă, prea multe. Oricum, de învățat, învățam bine. E adevărat, mama ne-a predat abecedarul încă de acasă și, pe deasupra, ne supraveghea foarte atent felul în care ne pregăteam lecțiile.
Așa se face că, în acele clase primare, noi eram mereu primii în clasă. Colegii noștri, nu că n-ar fi putut învăța, dar părinți-i mai trimiteau cu vitele și nu-i prea supravegheau – și-apoi joaca pare mai dulce ca învțătura: pare doar, este dulceața unei bomboane amare.
Pe atunci sătenii erau altfel decât cei de azi. Erau mai săraci și parcă mai înfricoșați. „De ce oare?” Nu prea înțelegeam. Un lucru înțelegeam și eu, chiar și la cei șapte ani ai mei, anume că sătenii erau împărțiți în trei categorii:săraci, mijlocași și chiaburi. Chiaburi, adică bogați. Este adevărat că, între săteni erau diferențe privind la ce aveau pe lângă casă sau pe ogoare. Unii dintre ei, cei săraci , chiar că nu prea aveau cu ce să-și țină zilele. Erau puțini dintre aceștia. Cum ajunseseră în situația asta, nu aveam de unde ști. Cei mai mulți dintre săteni erau mijlocași, adică țărani gospodari, cu câteva hectare de pământ la câmp. Dar dacă țăranul mijlocaș își cumpăra o vacă în plus sau o pereche de boi,sau chiar o bucată de pământ – pe atunci pământul arabil se vindea și se cumpăra ca orice marfă – atunci, acel țăran putea deveni chiabur.
N-ar fi fost nimic cu asta dacă, prin chiabur s-ar fi înțeles numai „bogat”. Dar , în acei ani, prin chiabur se înțelegea în primul rînd „dușman”. „Dușmanul cui?”... Al celor săraci, bineînțeles. „De ce?...”Asta nu era treaba copiilor. Era treaba oamenilor mari. Mai ales, a oamenilor mari în haină de piele, cu geantă de piele, cu șapcă de piele și cizme de piele. Acești oameni veneau de la
raion(1) , pe atunci nu erau județe. Veneau în mașini , mereu în mare viteză, lăsând nori de praf pe uliță și o droaie de copii alergând. Unii dintre acești oameni mari erau și din sat.
Printre cei pe care i-am cunoscut bine, de mic, erau perceptorul(2) și colectorul(3) . Colectorul strângea cereale de pe podul casei , iar „perceptorul” încasa impozitele, care erau așa de mari încât nu puteau fi achitate niciodată în întregime. De multe ori acești oameni veneau în curte însoțiți de șeful de post(4) .
Ce m-am putut speria odată, când au vrut să împuște câinele nostru. De-atâta zbatere în lanț, acesta scăpase din legătoare și lătra la grupul acelor oameni neprieteni. În urma câinelui, pe prispa casei, eram eu. Înghețase totul în mine. Îmi sună și acum în urechi înjurătura milițianului, declicul armării carabinei și strigătul de implorare al maică-mi. Câinele s-a oprit, lătrând, la o anumită distanță. La gestul fatal, al apăsării pe trăgaciul armei, s-a renunțat în ultima clipă. Intervenise, probabil, Divinitatea.
E înțeles, desigur: noi, adică bunica, mama, eu și sora mea eram „chiaburi”.
Nu știu câte hectere de pământ aveam pe atunci. În acei ani, tot săteanul avea bucata lui de pământ, de pe care își tinea zilele, muncind din greu. Mai rămăseseră probabil câteva în afara celor „donate” la înființarea gospodăriei colective din sat. Primii colectiviști au fost sătenii săraci și deoarece eu nu aveau suficient pământ au trebuit să doneze cei ce aveau mai mult. Așa au hotărât oamenii cei mari îmbrăcați cu haine de piele.
Dar noi, copii fiind, ne speriam mai tot timpul: și de soldații călări(5) și de mașinile închise cu gratii în loc de geamuri – oamenii le spuneau „dube”(6) și mai spuneau că veneau noaptea și luau chiaburii din sat și-i duceau undeva, de unde nu se mai întorceau. Aveam de ce să ne temem : „Dacă mama sau bunica ... Doamne ferește!?...”
Așa se face că atunci când a venit prima caravană cinematografică(7) în sat (o mașină, mare, închisă) oamenii au fugit, care-incolo, anunțând din unul-ntr-altul că în sat a venit iar „duba”.
Toate astea se petreceau în acel an 1953, când eram în clasa întâi la școala primară.
La serbarea de sfârșit de an școlar, eu și sora mea fiind primii din clasă la învățătură, așteptam să fim premiați. Știam de la mama faptul că elevilor fruntași li se dau premii. Dar n-a fost așa… Serbarea s-a sfâșit.. Rând pe rând, au fost premiați copii de oameni săraci. Când primeau premiul, spuneau câteva cuvinte, cu premiul ridicat în mână, din care înțelegeam că-i mulțumeau tovarășului Stalin. Da, tovarășului Stalin pentru că el le-a trimis premiul. Era ca și cum se mulțumește lui Moș Gerilă(8) .
Pe atunci Moș Crăciun venea numai acasă, noaptea, pe furiș, în somn, și nu trebuia să se știe despre aceasta la școală.
Și copiii mulțumeau pe rând, cuminți, binefăcătorului Stalin. Am înțeles noi toate astea dar un singur lucru nu-l pricepeam:de ce nouă, totuși, fiind fruntași la învățătură, nu ni s-a dat nici un premiu?... Măcar o cărticică, să pot mulțumi și eu ca ceilalți. La sfârșitul serbării, bătrâna noastră învățătoare, cu părul albit de timp, văzându-ne supărați – parcă și ea era supărată - , ne-a luat pe amândoi deoparte și ne-a spus:
„ - Premiile voastre le-am uitat acasă. Veniți cu mine să vi le dau!”
Atunci am înțeles: buna și bătrîna noastră învățătoare uitase tocmai de noi, deci era greșeala ei; Dar nu-i nimic...Noi eram, totuși, premianți. Ne-am bucurat.
Împreună cu doamna învățătoare Negureanu am plecat spre casă. În drum, trecând pe la dânsa, ne-a mângâiat pe cap și ne-a înmânat câte o carte, fiecăruia. Erau premiile noastre! Cum de le uitase ea acasă?!...Dar, iată, aveam în mâini premiile!. Cartea pe care am primit-o eu, cu coperți roșii, avea pe prima pagină poza tovarășului Iosif Visarionovici Stalin, cu mâna dreaptă introdusă sub manta, în dreptul inimii. Scria acolo că tovarășul Stalin este prietenul copiilor. Priveam la el cu puțină teamă, poate din cauza mustății și a cutei din frunte. Nu semăna deloc cu Moș Crăciun.
Dar nu era nici o îndoială: Tovarășul Stalin era prietenul copiilor. Scria asta, cu litere mari, în cartea ce-mi fusese dăruită de învățătoarea mea la sfârșitul primei clase de școală… în loc de premiu.


(1)raion - unitate teritorial - administrativă, componentă a regiunilor - o regiune de atunci era cât 2-3 județe de acum, reședința administrativă a unității
teritoriale (Botoșani, în acest caz) unde se găseau instituțiile puterii de stat.
(2)perceptor - agent fiscal care încasa impozitele de la țărani și în cazuri de neplată, puneau sechestru pe bunurile (animale, cereale) acestora.
(3)colector - funcționar care avea sarcina să strângă, în
natură, cantitățile de produse agricole - animaliere - cu care țăranul era impus prin “cartelă” - un mic registru la purtător, pentru evidențe trimestriale ale predărilor către stat a cantităților de produse. În cazul restanțelor, erau confiscate animalele din ocol (vite, porci,oi) sau cereale (grâu, porumb) de pe podul caselor.
(4)șef de post - comandantul postului de miliție (poliția de atunci) care, de regulă, umbla în uniformă militară bleumarin, cu centură și diagonală din piele precum și cu o carabină.
(5)soldați călări - erau trupe de securitate - uniformă de culoare kaki - ce umblau călare; soldații, bine echipați, traversau satul în grupe de câte doi-patru.
(6)dubă - mașină închisă, cu gratii la geamuri, ce era
destinată transportării, către penitenciar sau la sediile autorităților ce îi anchetau, a țăranilor arestați în sat.
(7)caravană cinematografică - mașină specială sub formă de dubă, ce era destinată transportării echipamentului pentru proiecții cinematografice la sate. Pe atunci, satele nu erau electrificate și această mașină avea și sursa de curent electric.
(8)Moș Gerilă - numele lui Moș Crăciun, în acei ani, pentru a se evita limbajul religios.