Emigranți înăuntrul lor, emigranți din realitate, fugari care se ascund după un mal mai abrupt și nu își vor construi niciodată o barca suficient de zdravănă pentru a putea trece Dunărea cu ea, fugari care au încercat să ridice poduri, au făcut proiecte, au aplicat chiar pentru a obține finanțări ca să le ridice aievea, dar au venit viiturile înainte să primească un răspuns și dosarul lor s-a acoperit în nămol sau, în cel mai fericit caz, a ajuns față de masă pentru două cepe și o slană. Adică ratații.
Ratați sunt cei care nu își doresc să ajungă mai sus, adică ca mine. Nu știu sigur dacă sunt un ratat. Dar cred că e posibil. În ochii multora, e chiar sigur.
Și totuși, nu asta mă supără cel mai rău, ci faptul că sunt numai eu. Mi-ar fi plăcut ca toți, sau cât mai mulți, să se transforme, încet-încet, în ratați ca mine. Ne-am fi sesizat din priviri pe stradă (momentul acela, așa cum îl înțeleg eu, e foarte important), la supermarket, la coadă la semafor, și am fi tăcut așa, stând pe gânduri. Câtă solidaritate poate fi între doi ratați?
Și așa, din ce în ce mai mulți, până când numai și numai ratați. Și, ușor-ușor, totul ar încetini până când ar sta în loc. Cam totul. Oamenii, roțile mașinilor, clapele tastaturilor, clanțele ușilor, telecomenzile televizoarelor, totul. Ar mai putea oare să pornească lumea înapoi atunci? De ce nu, poate că și o frunză care cade ar putea-o pune în mișcare din nou. Dar cum s-ar mai mișca lumea, după clipa aceea în care toți, absolut toți , am înțeles că suntem niște ratați? Și nu doar atât. Am înțeles că și ceilalți sunt, și ca toți ceilalți știu că și noi suntem, și mai știu că noi știm că ei sunt.
Îmi place ideea asta. Și, nu știu de ce, cred că asta ar fi o soluție să putem trăi împăcați, indiferent ce se întâmplă. Un ratat adevărat este nepăsător în fața eșecurilor viitoare. Când un ratat își dă seama că și ceilalți sunt ratați, că fiecare știe despre el asta și știe si ca ceilalți au înțeles despre ei înșiși și despre ceilalți, ce se întâmplă? Când e vorba de doi ratați, se poate întâmpla să plângă unul pe umărul altuia sau să se îmbete împreună, sau să devină prieteni de “ratare”. Ce prietenie s-ar încinge între ei... Poate ca ar fi chiar fericiți până la urmă, avându-se unul pe celălalt. De fapt, ce zic eu, chiar și eu pot sa fiu fericit uneori, în ratarea mea... Îmi place uneori că sunt ratat, devin foarte blând cu mine însumi, îmi permit să ratez în continuare, știu că am motivee..... slavă Domnului, dintre care unele sunt chiar importante, și merită să fii ratat pentru ele. Merită să renunți la orice pentru ele. Și ratarea devine ca o baltă plăcută la atingere, călduța și tandră. Te sufocă uneori, dacă sunt curenți sau întâlnești diverse alte pericole, dar, după ce ai învățat să înoți în ea (de regula, in ratare se face pluta, nu se obișnuiește prea mult efort), devine chiar plăcută starea asta, simți apa că te gâdilă prin toate cutele pielii. Ratarea poate semăna uneori cu un răsfăț. Un răsfăț periculos, care oricând se poate transforma în altceva, dar pe care înveți să îl savurezi și să-l accepți așa cum e ,destul de repede.
Ar trebui sa fac un club al rataților. Știu sigur ca nu s-a mai gândit nimeni la asta și, poate tocmai de aceea, ar avea (eu știu?) succes. Dar de succes nu sunt totuși convins. Poate ca ar avea succes, dar eu, care sunt un ratat, tocmai de aceea nu pot sa îl înființez eu, pentru ca altfel nu aș mai fi un ratat. Și ratarea mea e prea dulce ca să renunț așa ușor la ea. Deși dulceața aceea, atât de frumoasă, a clipei în care clubul meu ar avea acoperire totală ar merita să mă facă să încerc.
Care ar fi definiția ratatului în clipa în care toți am recunoaște ca suntem niște ratați? Nu am mai putea decât să creăm lumea de la zero, cu alte definiții, cu altă blândețe. O cu totul altă blândețe. Cred că ratații sunt blânzi. Poate că tocmai de aceea se ratează, pentru a putea avea parte de măcar un pic de blândețe, din partea lor înșiși, daca de la alții nu reușesc.