poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-10-01 | |
Stia, nu avea nici o indoiala, intilnirea lor nu fusese intimplatoare. Insa pentru moment, desi facea eforturi disperate, nu ii gasea sensul. Se incapatina de zile si saptamini intregi sa inteleaga. Revedea intilnirile lor, putine la numar, de parca ar fi derulat la nesfirsit acelasi film vechi si prea bine stiut acum. Vizualiza lungile discutii avute pe internet; aproape ca le invatase pe de rost. Si totusi, sensul refuza sa i se dezvaluie.
Totul se intimplase prea repede. Felul in care s-au cunoscut - pe internet - , fascinatia pe care o simtise pentru el inca de la primele cuvinte, fascinatie ce avea sa creasca gradat, pe masura ce i se dezvaluia, reciprocitatea sentimentelor, revelatia si speranta ca intilnise, poate, sufletul-pereche, totul o coplesise. Ca de obicei, dragostea o luase prin surprindere. Nici asta nu intelegea. Nu se stia modesta si totusi i se intimpla mereu la fel. De parca ar fi fost condamnata sa traiasca la infinit aceeasi poveste de iubire. Faptul ca personajele principale isi schimbau mereu infatisarea era probabil cu intentia clara de a o zapaci si mai tare.Ceea ce nu se schimba niciodata era fondul. Toate iubirile ei se desfasurau in acelasi ritm si sfirseau in acelasi mod brusc si semi-tragic. Fara "happy end" . Se intreba pentru a mia oara unde o fi punctul ala in care, actionind altfel, ar fi putut schimba ceva. Ramase cu ochii atintiti asupra trandafirului din fata ei din care tocmai se desprinsese o petala. O privi cum pluteste usor, poposind in cele din urma cu adieri obosite pe luciul negru al mesutei din sufragerie. O privi indelung, fara ginduri, golita de sentimente, lasindu-se invaluita doar de senzatia de oboseala si resemnare ce o cuprinse. Zimbi amar si-si dadu seama ca atit mai ramasese din dragostea ei: o petala desprinsa din superba floare, o amintire numai buna de pus la presat intre foile unei carti prafuite din biblioteca. Se facuse deja intuneric si ii era putin frig, dar nu aprinse lumina, nici nu se ridica sa faca focul in soba. Ramase asa, nemiscata, derulind in continuare banda aceea uzata de prea multa folosinta. Ce noroc de Mircea ca il intilnise. Prietenul ideal, gata oricind s-o asculte, s-o sfatuiasca, sa o mingiie si mai ales s-o suporte cu toanele ei de femeie indragostita . Zimbi cu duiosie gindindu-se la barbatul acela voinic, de aproape doi metri, atit de tandru, de intelegator si de rabdator cu ea. O asculta ceasuri intregi vorbind de dragostea ei pierduta, o povatuia si uneori o certa. Insa o certa cu atita blindete si era atit de putina rautate in vorbele lui ca nu se putea supara pe el. Era mare si bun si intelept si mai ales era acolo, mereu acolo linga ea. Ce s-ar fi facut fara el??? Credea sincer ca Dumnezeu il scosese in calea ei ca o compensatie si un sprijin in momentele astea grele. Pierduse un prieten si un iubit dar Dumnezeu se indurase totusi de ea trimitindu-i-l pe Mircea. Tot el era acela care o sfatuise si o convinsese in cele din urma sa rupa legatura cu Andrei- boala lunga moarte sigura -. Cu calmul lui binecunoscut ii explicase cu rabdare si blindete, ca unui scolar. Ii traduse faptele din punctul de vedere al unui barbat , tradindu-si in felul acesta tagma ; barbatii - acesti copii mari- si tot el fusese si cel care ii oferise solutia. Singura solutie posibila. Despartirea. Ruperea definitiva a oricaror relatii cu Andrei, singura solutie posibila ce avea sa aduca in cele din urma linistea tuturor. De fapt el nu facuse altceva decit sa-i confirme ceea ce deja stia dar ii lipsea taria sa puna in practica. Il iubea atit de mult incit nu-si putea imagina viata fara el. Cum sa faca ea pasul acesta cind pina si gindul ii stringea inima in inclestari dureroase. Si totusi il facuse. Prietenul ei Mircea o convinsese. Numai el putea gasi argumentul suprem ce avea sa aduca pacea si linistea in sufletele lor. Suprema dovada de iubire, zimbi ea amar gindului, era sa-i daruiasca eliberarea. Sa taie nodul, sa rupa orice legatura cu cel la care tinea cel mai mult in lumea asta. Sa-l uite. Asta incerca ea sa faca cum, adunindu-si puterile din credinta ca face bine ceea ce face si ca intr-adevar aceasta era singura solutie. Faptul ca el era casatorit, avea o familie, un copil - o facuse sa stie inca de la inceput ca povestea lor nu putea avea un final fericit. Mai mult chiar, nu putea avea nici macar final. Ii displacea profund sa joace rolul ispitei, rol care nu i se potrivea nicicum si totusi il jucase o vreme, mai mult sau mai putin constient. Acum era hotarita sa intrerupa ceea ce initial pornise in gluma, o joaca de copii mari , care ii depasise, demonstrindu-le inca o data puterea cuvintelor; de parca mai era necesar. Se vazu pe ea, stind acolo, nemiscata de ceasuri, vazu foaia alba pregatita in fata ei si simti gustul sarat al lacrimei prelinse pe obraz. Scutura capul si cu toata puterea pe care izbutise s-o adune / de unde /si lua pixul. Incepu sa scrie : Buna dimineata, dragostea mea!! Nuu, nu e bine. Lua alta foaie si scrise din nou : Adio, iubirea mea ! Nu, nici asa nu era bine, prea devenea patetica. Incerca pentru a treia oara : Draga Andrei, Iti scriu citeva rinduri in graba. Plec. Plec intr-o calatorie foarte lunga, nu am avut timp sa te anunt din vreme, dar nici nu puteam pleca fara nici un cuvint. Voi lipsi mult si probabil iti voi simti lipsi. Ma mingiie gindul sa te stiu acolo si traiesc cu speranta ca timpul iti va aduce linistea , iar sufletul tau va regasi echilibrul pierdut pentru o clipa. Pastrez amintirile noastre frumoase iar gindurile tale bune imi vor incalzi inima in ceasurile de singuratate. Ma bucur ca te-am intilnit, esti un om si un prieten minunat. Iti scriu acum ca si cum as pleca pentru totdeauna , cine poate sti ce va aduce ziua de miine ? Dar nu e asa. Voi reveni peste un an. In acest an nu vei mai auzi de mine pentru ca voi fi departe, in locuri in care nu exista nici internet, nici telefon, nici macar un petec de hirtie sau pix. Imi va fi dor si uneori iti voi simti lipsa dar imi voi continua calatoria. E calatoria pe care o visez de multa vreme si nu pot renunta la ea. Sa nu ma cauti, sa nu incerci sa-mi vorbesti , nu-ti voi putea raspunde. Imi doresc din tot sufletul sa ne reintilnim peste un an. Uite, voi fixa si o intilnire virtuala, stiu ca zimbesti si dai din cap neincrezator in ziua de 8 iunie anul viitor. La ora cind vei primi scrisoarea voi fi deja plecata, nici nu stiu daca mai am timp sa merg la posta s-o expediez. Il voi ruga pe Mircea, prietenul meu, sa o expedieze. Bun ramas, Andrei, sa ne revedem cu bine anul viitor. Ultimele cuvinte le scrisese iute, micsorind din ce in ce mai mult literele, grabita sa incheie mai degraba acest capitol din viata ei. Sleita de efort inchise scrisoarea fara sa reciteasca. Mai avu putere sa intre in camera unde astepta Mircea , bunul si rabdatorul Mircea. Ii intinse scrisoarea fara alte cuvinte, incuviintind doar usor din priviri. Acesta lua scrisoarea, o saruta pe frunte stringind-o la piept si spuse doar atit : Ai facut ce trebuia. Sa nu-ti para rau. Da, mai spuse ea stins. Si acum du-te! Vreau sa dorm, sint asa de obosita. Am facut ce trebuia. iunie 2001 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate