poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-19 | | serialului MASH si, evident, filmului omonim Prima parte a copilăriei mi-am petrecut-o într-o casă tip "colonie", din Kakasvár, cartier al orășelului meu natal, situat sub pădure, pe contrafortul sudic al masivului Vâlcan. Casele erau gândite pentru două familii, câte o cameră și o bucătărie de fiecare. Prin excepție, familia mea ocupa o asemenea întreagă casă. În camera suplimentară era îngrămădită mobila salvată de la nenumăratele mutări forțate, sub imperiul luptei locale de clasă și nu se făcea focul decât odată pe iarnă, în seara de Ajun. Trebuie să fi avut 5 sau 6 ani, oricum "și jumătate" când mi-am inventariat darurile de Crăciun, copil unic în fața unui areopag adult, contributor asociat. Pe lângă convenționalele dulciuri și jocuri de carton, vai, niciodată egalate în fantezia lor educativă, pe scara progresivă a confortului și a tehnologiei, strălucea nevăzut, dar manifest, rezemată de trunchiul bradului, o minune: o pușcă cu mecanism (care avea să se strice nepermis de repede). Ochiul selectiv al copilului s-a îndrăgostit de ea la prima vedere, apoi a improvizat instincitv un spectacol, pentru a-și exprima, față de areopagul iubitor, bucuria și recunoștința: lua, pe rând, fiecare dar, prefăcându-se a-l redărui unor entități imaginare ad hoc, într-o savantă progresie de preludiu emoțional, convergând cătere climaxul minunii. Spectatorii, obișnuiți cu humorul nativ al copilului cuminte, murmurau, satisfăcuți. Izbucniră în exclamații malgré leur, deși descifraseră jocul, când copilul pronunță, cu măsurat glas din care instinctul lui histrionic eliminase orice urmă de triumf, fraza jubilantă: Iar asta e pentru Korea. Adulții au fost așa de impresionați încât s-au abținut, tot instinctiv, să strice spectacolul giugiulindu-l aiurea pe mormoloc. L-au lăsat să-și rumege în liniște succesul de public. Ne aflam, adică, spre finele anului 1951, sau 1952. Oricum, între Inchon, de care habar n-aveau atunci nici adulții care ascultau posturi interzise și Panmunjon. Rememorând secvența, de dragul formatului jurnalier sui generis, descopăr cu nesecată inocență un inedit strat de americă: instinctul copilului mergea, de facto, mult mai adânc și mai departe de show și efecte scenice: fu acel gest simbolul unei tainice înrolări niciodată renegate, nici măcar în perioada infantilă a ateismului științific. Care acum, peste doar ceva mai mult de jumătate de veac, capătă conotația nu lipsita de tragism și zădărnicie a guerillei de ariergardă... Al doliea contact cu istoria nu întârzie prea mult: în primul an după descinderea din Kakasvár, adică primul an la bloc, nu puteam rămâne neutru la agitația reînnoitului grup de adulți din jurul meu, care-și povesteau, cu înfrigurată speranță, cele ascultate la aceleași posturi interzise, dând speranței imposibil de zăgăzuit dimensiuni fabuloase: Măi, n-o să vă vină să credeți, dar câțiva soldați ruși au trecut, cu tancuri cu tot, de partea lui Nagy Imre și acum nu se mai luptă unguri cu ruși, se luptă și ruși cu ruși. De atunci n-am mai întâlnit în nici o referință, fie ea istoriografică sau "civilă", o asemnea fabulație, demnă de a juca rolul de pietricică într-un virtual roman tolstoian despre subiectul Ungaria '56. Să mai precizez oare că fraza delirantă, fabulatorie, se născuse în capul unui Cantacuzin autentic, rătăcit printre bărabe? Nu poate fi atunci de mirare când, abonat fiind eu la Scânteia Pionierului, unde aveam să mă întânlesc în premieră absolută, sub formă de bandă desenată, cu nemuritoarea poveste Toate pânzele sus, lăsasem drakkului ora de științe naturale și alergasem acasă, anunțând euforic și cu glasul secat de datoria în oxigen, titlul cules cu litere roșii, pe frontispiciul ziarului: Poporul maghiar a învins! Ani de zile, încă netăbăcit de experiența vieții, îmi aduceam aminte cu irepresibilă rușine de enorma mea confuzie, pe care adulții mi-o lămuriseră cheltuind averi de tact. Acum sunt însă mândru. În ineditul model al înrolării sui generis, înstinctive, într-o seară de Ajun, între Inchon și Panmunjon, confuzia mea își recapătă semnificația de început de consecvență. 30.12.2005 citiți "Nisip peste bordul nacelei" http://editura.liternet.ro/carte.php?carte=53 , de același autor |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate