poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-23 | | Înscris în bibliotecă de error
Era o femeie originala si singuratica. Intretinea legaturi stranse cu spiritele, lua parte la certurile lor si refuza sa intalneasca anumite persoane din familie, rau-vazute in lumea in care cautase adapost.
Se pomeni cu o mica mostenire de pe urma surorii sale. Cei cinci mii de franci, veniti la sfarsitul vietii, se dovedira destul de stanjenitori. Trebuia sa la dea o intrebuintare. Aproape toti oamenii sunt in stare sa foloseasca de o avere insemnata; dificultatea incepe cand banii sunt putini. Femeia aceasta ramase credincioasa ei insesi. Cu gandul la moartea apropiata, vru sa-si pregateasca un adapost pentru batranele ei oase. I se oferea o adevarata ocazie. In cimitirul din orasul in care locuia, tocmai expirase termenul pentru un loc de veci. Proprietarii lui ridicasera pe acel teren un somptuos cavou, sobru ca linie, din marmura neagra, la drept vorbind o adevarata comoara, pe care i-l cedau in schimbul sumei de patru mii de franci. Cumpara cavoul. Era o valoare sigura, la adapost de fluctuatiile bursei si de evenimentele politice. Sapa inauntru groapa, tinand-o gata pregatita sa-i primeasca trupul. Si, o data treaba terminata, puse sa i se graveze numele in litere de aur. Afacerea o multumi atat de mult, incat incepu sa simta o adevarata dragoste pentru mormantul ei. In primele zile venea sa vada cum inainteaza lucrul. Pana la urma ajunse sa-si faca vizite in fiecare duminica dupa-amiaza. Era unica ei plimbare si singura-i distractie. Catre ora doua dupa-amiaza , strabatea tot acel lung drum pana la marginea orasului, unde se afla cimitirul. Intra in micul cavou, inchidea cu grija usa si ingenunchea pe scaunelul de rugaciune. Astfel, fata-n fata cu ea insasi, confruntand ceea ce era si ceea ce va fi, regasind veriga unui lant intotdeauna rupt, patrunse fara greutate planurile ascunse ale Providentei. Prin mijlocirea unui ciudat simbol, intr-o buna zi intelese chiar ca in ochii lumii ea murise de mult. De Ziua Tuturor Sfintilor, sosind mai tarziu ca de obicei, afla pragul usii presarat cu violete. Necunoscuti milostivi, trecand prin fata mormantului fara flori, le impartisera, in semn de delicata atentie, pe-ale lor, cinstind amintirea acelui mort lasat singur cu sine insusi. Si iata ca ma intorc iar la aceste lucruri. Din gradina spre care da fereastra mea nu vad decat zidurile. Si frunzisul, prin care curge lumina. Mai sus, iar frunzis. Si mai sus, soarele. Dar din nemarginita fericire ce se simte in vazduh, din toata bucuria revarsata peste lume, nu ajung pana la mine decat umbrele crengilor ce se leagana pe perdelele albe. Si cinci raze de soare care picura domol in camera un parfum de ierburi uscate. O adiere de vant, si umbrele de pe perdea se insufletesc. E destul ca un nor sa invaluie si apoi sa descopere soarele, si din umbra se iveste galbenul stralucitor al acestui vas cu mimoze. E de ajuns o singura lucire care se naste, si iata-ma plin de o bucurie nedeslusita si ametitoare. O dupa-amiaza de ianuarie imi arata astfel reversul lumii. Dar frigul staruie in adancul vazduhului. Pretutindeni o pojghita de soare ce sta sa crape la cea mai mica atingere, dar care invesmanteaza toate lucrurile intr-un etern suras. Cine sunt eu si ce altceva pot face decat sa intru in jocul frunzisului si al luminii? Sa fiu raza aceasta in care arde tigara mea, aceasta dulceata si aceasta pasiune discreta ce staruie in aer. Daca incerc sa ajung la mine insumi, ma caut in adancul acestei lumini. Si daca incerc sa inteleg si sa gust aceasta delicta savoare care-mi dezleaga taina lumii, ma aflu in strafundurile universului pe mine insumi. Pe mine insumi, adica acea emotie extrema ce ma elibereaza de decor. Adineauri, alte lucruri: oamenii si mormintele pe care le cumpara. Dar lasati-ma sa tai aceasta clipa in panza timpului. Altii lasa o floare in paginile unei carti, inchizand astfel acolo o plimbare in timpul careia au simtit atingerea iubirii. Si eu ma plimb, dar pe mine ma mangaie un zeu. Viata e scurta si e pacat sa-ti pierzi timpul. Se spune ca sunt activ. Dar a fi activ, inseamna tot a-ti pierde timpul, in masura in care te pierzi. Astazi este o halta, si inima mea porneste in intampinarea ei insesi. Singura neliniste care ma mai stapaneste e aceea de a simti aceasta clipa impalpabila fugindu-mi printre degete ca picaturile de mercur. Lasati-i pe cei care vor sa intoarca spatele lumii. Nu ma plang, pentru ca privesc cum ma nasc. In clipa asta singura mea imparatie e aceasta lume. Soarele si umbrele, caldura si frigul care vin din adancul vazduhului: de ce sa ma intreb daca acum nu moare ceva si daca oamenii nu sufera, de vreme ce totul este inscris in aceasta fereastra prin care cerul isi revarsa preaplinul venind intru intampinarea milei mele? Pot doar sa spun, si voi spune chiar acum, ca important e sa fii uman si simplu. Ba nu, important e sa fii adevarat, acest cuvant cuprinzand totul, omenie si simplitate. Si cand sunt oare mai adevarat decat atunci cand eu sunt lumea? Sunt coplesit de daruri inainte de a le fi dorit. Vesnicia e aici, si eu nadajduiam in ea! Acum nu mai vreau sa fiu fericit, ci doar sa fiu constient. Un om contempla lumea si celalalt isi sapa groapa: cum sa-i separi, oamenii si absurditatea lor? Dar iata surasul cerului. Lumina creste si in curand va fi vara. Si iata ochii si glasul celor pe care trebuie sa-i iubim. Sunt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toata mila si recunostinta mea. Intre aceasta fata si acest revers al lumii nu vreau sa aleg, nu-mi place sa aleg. Oamenii nu te vor lucid si ironic. Spun: "Inseamna ca nu esti bun." Nu vad legatura. Desigur, daca-l aud pe unul spunand ca e imoralist, inteleg ca simte nevoia sa-si faureasca propria lui morala; daca un altul afrima ca despretuieste inteligenta, ghicesc ca nu-si poate suporta indoielile. Dar asta pentru ca nu-mi place cand se triseaza. Curajul cel mare ramane acela de a privi cu ochii larg deschisi atat lumina, cat si moartea. Cum sa arat drrumul care leaga aceasta mistuitoare dragoste de viata de aceasta tainica disperare? Daca ascult glasul ironiei, cuibarita in adancul lucrurilor, ea mi se dezvaluie treptat. Clipind din ochii mici si limpezi, imi spune: "Traieste ca si cum..." Caci, in ciuda multor cautari, asta-i toata stiinta mea. La urma urmei, nu sunt sigur ca am dreptate. Dar nu asta-i important, daca ma gandesc la povestea acelei femei. Tragea sa moara si fata ei o imbraca pentru mormant in timp ce mai era inca vie. Se pare, intr-adevar, ca treaba se face mai lesne cand membrele nu sunt tepene. Dar e ciudat totusi cat de grabiti sunt oamenii printre care traim. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate