În mijlocul deșertului trăia un cactus singuratic.De când se știa nu facuse decât umbre mititele în lumina puternică a soarelui.
Într-o dimineață zări un norișor rătăcit deasupra sa. Nici nu se dezmetici bine și cațiva fulgi de nea îl și atinseră. Asta era ceva cu adevărat foarte rar în deșert!
Norișorul clipea vesel: știa că i-a făcut o surpriză.
- De unde ai apărut?! se miră cactusul.
- De nicăieri. Din neant- răspunse norișorul.
- Pe aici nu sunt decât umbre sau năluciri de umbre. Rar vezi pe cineva. Tu încotro mergi?
- Îmi plac umbrele pe care le faci tu, zâmbi norisorul, parând ca n-a auzit întrebarea.
Cactusul se intimidă.Umbrele erau un secret de-al lui. Nu erau niciodată la fel una cu alta. Încerca să exprime ce simte și modela fiecare umbră altfel, zi după zi, deși știa că nu e nimeni să-l vadă și mai ales să-i descifreze umbrele!
Spre surprinderea cactusului, a doua zi trecatorul era tot acolo, deasupra lui.Și în următoarea zi, la fel. Se obișnuise în cele din urmă și cu fulgii de zăpadă ( 6-7 nu mai mulți) pe care acesta îi trimitea zilnic asupra sa.
Norisorul știa multe povești, iar cactusul îl asculta mut de admirație. El cunostea doar povești despre desert, noriorul insa stia povestea fiecarei picturi de apa care îl formase.
Într-o zi, cactusul isi dadu seama ca nu-și mai poate controla umbrele ca înainte. Și parcă simțea niște furnicături în câteva locuri, ca um gâdilat.În plus, avea o dispoziție de zile mari! Ce mai, era fericit fără să stie de ce.
- Ce-ai pățit? râse norișorul privindu-l.Þi-ai schimbat nuanța de verde și ai 7 umflături mici si caraghoase.Nu cumva...tu îmbobocești?
Cactusul spuse că e imposibil așa ceva. De când se știa nu făcuse flori. ,,Probabil ca sunt bolnav!" îi zise el norișorului, dar nu se simtea trist nici macar putin.

Duhurile deșertului prinseră iute de veste.,,Un norișor, in desert?!" Asta, de bună seama, nu le era pe plac.,,Să fie gonit!" hotărâră.
Chiar de a doua zi soarele începu sa dogoreasca cu si mai multă putere. Un vânt aspru răscoli nisipurile întunecând cerul. Curând se dezlanțui un haos ca de sfârșit de lume.
- Unde ești? își strigă cactusul neliniștit prietenul.
- Aici, abia se mai auzi vocea norișorului.N-am să mai rezist mult...O să dispar!
- Nu, stigă cactusul.Cred că am să înfloresc! Ai avut dreptate! Nu pleca tocmai acum!Cu cine am sa-mi împart florile când am sa rămân singur?!Cine îmi va mai descifra umbrele?!
- O...să...încerc...se mai auzi norișorul, stins de tot.
Deodata, cactusul simți că bucuria care pusese stapanire pe el de ceva timp, i se risipise.Mai mult, il napadea o tristețe vecină cu moartea.Și o senzație de uscaciune care venea chiar din...
- O, nu! tresări cactusul.Îmi pierd mugurii! Florile mele!- stigă el.
- Ce... e...? se auzi șoapta norișorului.
- Mi se usuca florile, răspunse cu disperare cactusul.
- Nu-ti fie teama, n-am sa te las singur ! se auzi vocea norișorului,incredibil de aproape si de duioasa.
Și înainte ca sa mai poata spune ceva cactusul, norisorul se risipi într-o ploaie usoara scaldandu-si prietenul si patrunzandu-i pana la radacinile insetate.
De îndată, cactusul simți cum o putere vie îl umple ca pe un ulcior, revărsându-se prin muguri, care pocnira in clipa urmatoare cu un sunet ca o ciupitura pe coarda unei chitari.
Și pe dată, cactusul se împodobi cu 7 flori mari, roșii, nespus de frumoase.

Lumea întreagă se închină în fața minunii abia petrecute.Soarele se domoli, vântul dispăru ca prin farmec.
Iar duhurile deșertului înțelesera că n-au putut distruge nici norișorul, nici cactusul; ba- mai mult- ca ei vor continua să trăiască mai departe unul în celalalt, până la sfâșitul zilelor lor sau al deșertului...