Uneori mintea mea o ia razna demențial și sfîșietor ca un solo electric de chitară. Dar tu nu ai cum să știi asta. Tu nu știi cum e să strîngi din dinți, să scrîșnești pînă-i simți că se macină și gura se umple de cristale de dinți și strîngi și macini în continuare pînă bolta palatină și gingiile se umplu de praf ca o mașină fără motor uitată-n garaj; praf de dinți pe care-l amesteci cu sîngele curs din gingii și din cioturile rămase, pînă mixul acesta devine un bol cleios și scîrbos, o cocă din făină de dinți; acum toată gura ta e plină de rumeguș de dinți și sînge, nu-l scuipi, îl înghiți de parcă ar fi sfînta împărtășanie; simți cum bolul coboară în tine, cum te taie pe gît în jos, pînă în vintre, pînă în călcîie, pînă simți cum te despică durerea în formă de brici și conștientizezi că doar în felul ăsta îi poți face loc în tine, în sufletul tău, celei care-a plecat.

Nu, nu știi cum e să ai gura năclăită cu sînge și resturi de dinți după ce ți-ai luat un bocanc în plin, direct în meclă, și n-ai văzut curcubeul acela frumos ca o rochie de lumină albă sfîșiată în cîrpe multicolore și acel slo-mo pe care încă nu l-a filmat nici un regizor, gheara care îți smulge din viață tot ce ai fi putut trăi dar n-o să mai poți vreodată, în timp ce capul ți se izbește de caldarîm. Tu n-ai fost niciodată atît de adînc în mintea ta, să ajungi acolo în cea mai neguroasă fosă a ei, unde toată frica e condensată într-un punct cît vîrful unui ac extrem de ascuțit, ca universul înainte de Big-Bang, n-ai ajuns acolo unde nu e nimic altceva decît frica și teroarea și groaza că nimic nu mai e dincolo de asta și abia atunci știi că dincolo de frică e ceea ce îți dorești, doar acolo găsești energia pe care nici un doctor nu o poate explica, forța să te ridici ca și cum ai sări moartea la lapte-gros. Pentru o perioadă nici măcar nu alergi, ci înoți prin aer abia atingînd pămîntul, îl atingi doar că să te asiguri că e acolo, că nu te desprinzi de el.

Nu măi băiatule, nu știi nimic. Nu știi cum e să te combini cu o gagică oarecare doar ca să uiți ce-i singurătatea. Nu știi cum e să înveți să iubești din nou călcînd pe cadavre. Nu știi cum e s-o faci și pe ea să te iubească doar pentru că vrei să-ți înțeleagă singurătatea. Tu n-ai trăit viața așa cum am făcut-o eu, treziindu-mă în fiecare moment cu tirul de 40 de tone în față, nu frînează, nu ocolește, ci te izbește în plin cu toată viteza. Abia aici îți dai seama cît de puternică e tristețea, despică în două camionul, remorca și tone de singurătate te acoperă, te îneacă. Nu știi cum e să te sufoci cu propriul întuneric, cum să înveți să trăiești cu el, să-l respiri, să te hrănești cu el. Am fost mereu puternic, născut din angoasă, chiar și cînd prietenii mă-njunghiau pe la spate, chiar și cînd femeia în care credeam și-o iubeam și-o trăgea cu altul la cîteva zile după despărțire. Pentru că am fost mereu singur și iubirea a fost mereu crema lubrifiantă cînd singurătatea devenea prea uscată.

Nu știi cum e cînd vine momentul cînd durerea nu-ți mai poate face nimic. Cînd n-are ce să mai doară. Cum e cînd te-ai dat cu capul de toți pereții în căutarea intrării apoi te-ai dat cu capul de ziduri ca să faci o intrare și nimic. Nu știi cum e cînd afli că nu are ce să te mai doară și îți vezi inima tîrîș ca un soldat cu picioarele amputate de obuz. Ce să mai doară? Adevăr îți spun: pentru unii dragostea e un bibelou kitch, indiferent că e bețivul pe bancă, peștele de televizor, băieții care se ceartă. Cînd se sparge cumpără altul. Doar cîțiva adună cu grijă cioburile și le lipesc răbdători pînă la capăt. Și cînd se privesc în oglindă își văd părțile ca o salată de cadavre, o nouă întruchipare a monstruozității lui Frankenstein. Și inima alergînd doar cu picioarele din față ca un cîine lovit de mașină.

Ce să simți tu, la fel ca mine, cînd nu mai doare nimic? O casă goală din care au dispărut mobilele, bibelourile, amintirile. O casă goală care așteaptă să fie dărîmată. Ce să mai doară, cînd nimic nu mai încape în ea. Încăperile goale sunt atît de mici încît în goliciunea asta nu intră nici măcar privirea. Ce să mai doară? Nici măcar trupul sub greutatea apei la duș. Nici măcar gîndul meu ca o cursă regulată de microbuz, ieșită din grilă de ani. Uitată.

Și dacă din întîmplare ai cumva idee despre ce vorbesc, tacă-ți gura! Cel mai înțelept lucru cînd ești în rahat pînă sus e să ții gura închisă!


0000000000000010000000000000000000000000010000000000000001

Agonia a început în momentul în care n-am mai știut cine sunt. Nu ca atunci cînd te lovești la cap și îți pierzi memoria, nici la modul în care înnebunești și te crezi Isus sau Napoleon sau cine știe ce cavaler Jedi. Și nici ca atunci cînd începi să faci lucruri de care nu poți da socoteală, cînd ceva din creierul tău s-a ars, a sărit sau funcționează anapoda încît nu mai poți controla acțiunile tale. Nu, nu e nimic din toate astea, cu toate că e cîte puțin din fiecare.
Mai întîi am început să dispar puțin cîte puțin. Parcă deveneam Omul Invizibil, deși mă oglindeam în toate vitrinele, în oglinzi, în sexuri de femeie și chiar în pupilele lipsite de interes ale celor din jur. Doar că încetul cu încetul au început să mă ignore, pînă cînd la un moment dat eram deja pus pe ignore de toată lumea.
Mă vedeau, era imposibil să nu mă vadă, dar parcă nu eram acolo, nimeni nu avea nimic de împărțit cu mine, discutau în fața mea ca și cum n-aș fi fost acolo și, culmea, nu vorbeau niciodată despre mine. Nu erau străini, oamenii aceștia, nu erau necunoscuți care să nu aibă habar despre mine. Nu, erau cunoștințele mele, amicii mei, oamenii pe care îi întîlneam aproape zilnic și care dintr-o dată se hotărîseră să nu mă mai vadă, să nu mai comunice cu mine, să nu mai aibă de-a face cu mine sub nici o formă, de parcă peste noapte aș fi devenit un străin, dar un străin atît de comun și banal încît nu deranjează și nu incomodează pe nimeni, e acolo, în peisaj și nu tulbură cu nimic mersul lucrurilor.
Umpleam spațiul dintre oamenii absorbiți de treburile lor, de fluxul cotidian care angrenează ființele în procesul numit viață și îl umpleam asemenea fumului de țigară, de fapt nici măcar așa, pentru că pe mulți îi deranjează, reacționează în prezența lui, fac gesturi disperate de a-l alunga în timp ce mintea resimte un disconfort pregnant. Eram mai degrabă un gol între oameni, ceva care e acolo și nu e, în același timp, un nimic de care nici măcar nu te lovești și nu te obosești să-l bagi în seamă. Nimeni nu mă vedea, dispărusem.
Nu m-am chinuit să-mi fac simțită prezența, nu am explodat de nervi că toată lumea se făcea că nu exist, de parcă ar fi luat parte cu toții la o farsă uriașă al cărei personaj principal eram. Eram mai degrabă curios pînă unde se poate ajunge, cît de departe au de gînd să meargă cu jocul ăsta stupid, ce se va întîmpla cînd unul dintre noi va ceda, eu sau ei. Am ales să-mi văd de viața mea, să încerc să-mi refac psihicul după cutremurul care m-a demolat din temelii nu cu multă vreme în urmă, am ales nemărginirea pe care ți-o oferă scrisul. M-am apucat să scriu o carte, am găsit cea mai nobilă ocupație de a defula toate problemele și frustrările mele, am descoperit un univers pe care să-l nasc, să-l controlez, să fac orice vreau cu el, un univers obligat să îmi dea atenție, obligat să mă venereze.
Dar pe măsură ce rîndurile au început să se aștearnă și povestea din capul meu să prindă puțin contur și substanță pe hîrtie, o nouă tornadă m-a lovit. De data asta nu numai că am devenit complet inutil și invizibil lumii din jur, dar am încept să îmi fiu străin mie. Să nu mă mai recunosc, să nu mă mai bag în seamă, să nu mai fiu stăpîn pe deciziile și faptele mele, să nu mă mai pot controla și să încep să cred că nu asta e realitatea adevărată, cea în care trăim cu toții, ci e doar o realitate surogat, un furuncul al realității în care trăiesc doar eu și puroiul din capul meu, doar eu și continua mea deshidratare de lume, cea prin care mă usuc eliminînd toate lucrurile care nu-mi plac, inclusiv tristețea și durerea care scrîșnesc odată cu mine de cînd a plecat.
Apoi, nici nu mai știu cînd, a apărut obsesia cu moartea. Nu teama că am să mor și nu voi putea să-mi împlinesc visele, nu frica de neant și dezintegrare, nu disperarea că pierzi orice control, că pierzi tot, împreună cu melancolia aia profundă că totul se spulberă, că fericirea dispare, toate lucrurile plăcute dispar, inclusiv memoria și că odată cu moartea în lume nu se întîmplă nimic, nici măcar un regret în urma ta. Nu, nu de moartea asta era vorba, nici de moartea eroină, eliberatoare, răzbunătoare, moartea invincibilă și copleșitoare care o să le arate ea lor și o să-i facă să sufere, pedepsindu-i.
Doar Moartea și atît. Anularea ta, cea care vine ca izbăvire, ca alinare, pacea peste suflet, absența chinului și-a nefercirii. Moartea purtînd vălul negru al uitării la gît; îl aruncă peste chipul tău și nu mai există nimic, nici început și nici sfîrșit. Moartea în care totul e nămol negru, lipsit de viață, așa cum devii și tu, și nici măcar nu-ți dai seama de asta.

0000000000000010000000000000000000000000010000000000000001

maşina pe care scria Avicola a oprit în faţa mea. şoferul cu faţă de cocalar nebărbierit și transpirat, cu tatuaje făcute de vreun specialist în pîrnaie, s-a uitat la mine de parcă m-ar fi ştiut din copilărie, din oraşul natal, dar nu mai ştia cum mă cheamă. părea să-mi spună din ochi: ce mare te-ai făcut bă, mîncaț-aș, să nu te mai cunosc! dar n-a zis nimic. mi-a mai aruncat o uitătură surdă, a deschis duba, a apucat cu braţele puternice un sac negru, l-a prăvălit în faţa mea. a închis, s-a urcat la volan, a pornit în trombă şi dus a fost. nu l-am mai văzut niciodată.

am rămas în faţa coletului, uitîndu-mă niţel încurcat. mă gîndeam de unde ştia că eu sunt beneficiarul pachetului. sau cum de ştia că mă găseşte tocmai acolo. şi cine ar fi avut motive să îmi trimită acest pachet. un sac de plastic negru, în greutate de circa 50 de kilograme, judecînd după braţele şoferului şi opinteala de la momentul descărcării. apoi ce ar putea fi în sac. ar fi putut încăpea în el, la fel de bine, și viața mea dar și viața altcuiva. cîte lucruri nu pot încăpea într-un sac negru de 120 de litri, nici nu-ți trebuie multă imaginație pentru asta. așa că n-a fost cazul să mă gîndesc din abundență. destule întrebări, oricum nici una esențială. așa că mi-am aprins o ţigară şi m-am aşezat pe bordura încă dogorind sub soarele după-amiezii, privind spre sacul negru ca spre o căpușă imensă, înfometată, avidă.

mi-am adus mai întîi aminte de tine. de felul cum te-am cunoscut în acel bar trăsnind a bere ieftină şi a testosteron masculin. mi-am amintit zîmbetul tău încurcat cînd m-am oferit să te scap de tipul care te agasa îngrozitor cu miştourile lui ieftine şi nefericite. ţi-am zis: uite, am cumpărat special o sticlă de vin, am cerut două pahare. asta în speranţa că vei alege o discuţie inteligentă şi nu neapărat convergentă, dar mai plastică şi mai puţin divagantă decît inepţiile debitate de chelul scund de la tine de la masă. apoi am memorat aşteptarea răspunsului tău, acele clipe în care, pentru a trece mai uşor peste ele, mi-am imaginat cum ar fi să schiez în alpi, coborînd cu o viteză ameţitoare o pîrtie neagră, o alunecare ca o sinucidere, o bucurie ca o sinucidere. a fost un timp al revelaţiei şi o regenerare a tuturor celulelor moarte de pe călcîi. da, bătăturile mele care mă mustrau pentru efortul făcut încercînd să mă dau mare pe o pîrtie imaginară unde nu mă vedea nimeni. stai să mă duc la toaletă şi vedem apoi, a fost răspunsul tău.

între acel răspuns şi jumătatea ţigării de acum sunt ani întregi. o bună perioadă de timp în care viaţa mea a avut rolul unei balerine contorsioniste la circul imaginar dintr-un serial de succes. acel film în 24 de episoade pe care l-am văzut împreună în momentele noastre de linişte. cele care au fost. cele care mi-au rămas mai puţin proaspete în memorie tocmai fiindcă nu sugerau altceva decît o acalmie prevestitoare de rele. dacă îmi pun mîinile pe ceafă şi apoi îmi dau ochii peste cap reuşesc să văd undeva în mine momentul în care, la doar trei săptămîni de la primul nostru sărut, veneam cu braţele pline mutîndu-mi viaţa dintr-o închisoare într-alta. ca un prizonier transferat cu bune intenţii, cu toate că plecarea mea în germania şi mesajul pe care mi l-ai dat acolo, prin care îmi transminteai gelozia ta extremă şi imaginaţia ta cu aspecte patologice, ar fi trebuit să mă pună în gardă despre ce avea să fie.

de fapt ce avea să fie, chiar a fost. ne-am iubit tropăind, ridicînd praful în urma noastră ca o herghelie apucată de streche. am încercat sindromul de desfătare al mîncătorului modern de seminţe, exfoliind fiecare sentiment cu grijă, masticîndu-l cu veneraţie, apoi scuipînd cojile cu o josnicie concavă, plină de ură şi resentiment, de parcă ne-am fi otrăvit cu propriile vicii.

îmi amintesc de sacul negru care mi-a fost adus mie. mă face să mă gîndesc la momentul în care, cineva, asemenea ţie, va locui într-o casă cu lucrurile tale. la un moment dat se satură de ele, le pune într-un cearşaf, şi le duce la gunoi. un fel de triumf asupra sentimentului de libertate, o formă de expresie a angoasei că fantoma invocată de ele te consumă şi te bîntuie, un călău ce îşi execută condamnaţii direct în creierul tău. victimele sunt doar cele cîteva urme de indispoziţie post-ciclu, alături de neîncrederea ta în natura umană, alta decît a ta. niciodată nu te-ai gîndit că spectrul care-şi manifestă prezenţa între pereţii camerei tale este de fapt spiriduşul demonic care îţi maltratează pereţii conştiinţei. amintirile s-au impregnat mai bine decît lacul în mobilă o nouă văruială va scoate din pereţi mirosul ţigărilor fumate împreună, dar nu va reuşi să-l estompeze. nu va reuşi să clintească măcar cu un centimetru transpiraţia mea coborîtă în cea mai lăuntrică fiinţă a patului, sau mîngîierile mele care ţi-au perforat pielea pînă acolo unde impulsul electric comunică direct cu esenţa omului din tine.

la ce bun toate astea? sacul de plastic stă în faţa mea şi pare că are în el toate vinovăţiile de care suntem răspunzători: faptul că am băut nu o sticlă de vin ci două la prima întîlnire, că am continuat drumul într-o trecere relativ banală cu un taxi care pe tine te-a lăsat în apropiere de casă, pe mine direct la casa mea. cele două săptăîni petrecute în elveţia s-au scurs ca un fum de iarbă, nu a mai rămas din ele decît clubul l’usine din geneva şi concertul improvisators dub, ameţeala mea, cei 40 de euro cheltuiţi pe băutură, borcanul de sparanghel murat. mîncat la final, aşezat în fund, înconjurat de negrii rasta care se mişcau ca nişte momîi activate de THC.

cînd m-am întors, nu mai ştiam decît cum te numeşti. am revenit în acel silencio murdar de atîtea şi atîtea amintiri. barul a luminat frumos în seara aceea, iar muzica a cîntat pînă dimineaţa reinventînd noi moduri de propagare a sunetului prin interstiţiile din ce în ce mai mici ale unei perechi de îndrăgostiţi. asta pînă cînd, cîteva săptămîni mai tîrziu, aceste spaţii s-au resorbit într-o partidă pe cinste, cu sex şi dragoste la învălmăşeală, două trupuri experimentînd întreaga cultură erotică aplicată, inventată sau nu. o metaforă a neputinţei, atît timp cît nici cuvintele, dar nici amintirile nu pot reda exact ce s-a întîmplat acolo.

uite aşa universul meu s-a îmbogăţit ca uraniul în procesul de fuziune nucleară. au intrat în mine: tatăl tău matematician de succes şi distrat ca orice savant – mi-a plăcut mult faza cu pornirile lui nocturne la vînătoare de prăjituri în frigider şi ideea care l-a posedat instantaneu şi l-a aşezat în fund, în lumina răcoroasă de dincolo de uşa lui fram, care-i folosea drept far pentru călăuzirea ideilor întru rezolvarea unei teoreme monumentale. mi-am închipuit că ar fi formula de dislocare a unei pietre imense, ceva ce s-a sedimentat peste cunoaşterea umană aşa cum se formează calculii biliari, unii imenși care te fac sa cîntărești cît o statuie de bronz dar și să arăți ca una. cunoașterea, o vanitate care mereu s-a lăsat nesatisfăcută, o nimfomană care nu se satisface niciodată dar nici nu îndestulează pe cineva.

îmi amintesc de mama ta, femeie sentimentală, blazată la stadiul de autoritate administrativă în imperiul cu trei camere în care ai locuit pînă în liceu. pisica ta neagră, o nuanţă la fel de adîncă precum a sacului de plastic care încă nu mă momeşte. apoi de buna ta, din celălat apartament, de prietenii tăi de bună credinţă, uşor naivi dar agreabili, de vecinii tăi care m-au trezit într-o dimineaţă cînd dormeam pe vraful de haine aruncate de tine într-un moment de acuitate crescută a efectelor barbituricelor ingerate cu alcool. a apărut apoi nichita, spectrul lui prizonier între ziduri, făcînd mișto împreună cu o sticlă de votcă de placa memorială pe bloc. și apoi, amețit de poezie și plictisit de băutură, să se urce fără nici o greutate în plopul ăla din curte, despre care se spunea că-i tot al lui, ăla pe care se căţărase pisica michi, de a trebuit să aducem alpiniştii utilitari, cu toate că proasta a sărit singură de la înălţimea etajului trei.

să urce și să sară de acolo, să ne uimească pe toți, că nu moare. la fel ca mîța. uite domle, asta înseamnă să fii mafiot, și poet pe deasupra. să nu mori cînd toată lumea crede că deja ai făcut-o. și apoi îmi aduc aminte de altele, altele, multe alte chestii, pe care nu le trec aici, nu pentru că nu ar avea importanţă, ci pentru că și eu sunt la fel ca stejarii, adun cercuri pe interior, în trunchi, și trec singur prin ele. n-are sens să mă plîng.

ar fi atîtea şi atîtea de spus, despre ce s-a întîmplat atunci. sau ce s-a întîmplat după aia, ultimul an care a trecut o bună parte clandestin, a fost un trafic de proporţii cu victime colaterale, peste care s-a aşezat apoi praful trezit de armăsarii mei fornăitori, pe care nu i-ai văzut niciodată călăriţi. nu pentru că aş avea vreun sentiment vindicativ în legătură cu asta. mai bine cred că tocmai praful acesta care s-a ridicat ameninţător în primă instanţă te-a orbit şi pe tine. sau poate tu, în felul tău de a fi, pe care eu nu am reuşit să-l citesc pe îndelete, eşti doar o regină de praf, una care te naşti doar cînd deşertul traversează crize de epilepsie aceste crize ne-au mascat oaza unde trebuia să ne conducem destinele, să le îngropăm într-o mină din care să le extragem peste timp, capodopere ale bătrîneţii. asta e, timpul a funcţionat ca o moară stricată, măcinînd oasele luminii pînă a căzut în întuneric. negura ne-a acoperit pleoapele şi am murit de sete în timp ce cascada ne spăla rănile pe care ni le-am făcut singuri.

acum, terminînd pachetul de ţigări, ştiu că toate acestea nu sunt decît o lebădă neagră care cîntă. tu n-o auzi, doar eu îi pricep durerea, durerea asta falsă, care nu mă impresionează mai mult decît o scamatorie de circ. mi-o închipui avînd un rost pe lume. aş bănui că e trimisă de cineva binevoitor, fie şi cu o dubă pe care scria Avicola, într-un sac de plastic negru, chiar aici, lăsată în dreptul meu, ca beneficiar de drept al resturilor sale pămînteşti.

"ai greşit adresa amice", îmi zic, apoi traversez strada către barul de vizavi. acolo barmanul cu cercel de sticlă în urechea dreaptă îmi servește un cocktail de care nu am auzit vreodată, iar sclipirea din pahar mi se întipărește pe retină ca un ultim mesaj din partea providenţei. nu noroc, noroc au toți proștii. doar dragoste.

în dragoste, ca şi în război, cîştigă cei care nu cer pacea.