Profesoara de muzică
Realizez că, deși nu am înțeles pe deplin muzica, aceasta m-a însoțit mereu, ghidându-mi pașii – fie prin vibrația unei corzi de vioară, fie prin ritmul unei simfonii ascultate pe un pick-up vechi. Fiecare notă, fiecare melodie, chiar și cele pe care nu le-am înțeles pe deplin atunci, mi-au modelat drumul într-un mod pe care abia acum îl pot desluși.
Profesoara de muzică din generală avea o blândețe aparte. Era o femeie cu trăsături delicate, parcă desprinsă dintr-o altă epocă, mai bună, de dinainte de vremurile tovarășești. Soră-mea, mereu atentă la detalii, îmi șoptea veninos: „Nu vezi? Are un nas coroiat -sigur este evreică !”. Totuși, profesoara o aprecia și o lăuda pe sora mea, considerând-o o „bună altistă”, deși ea se supăra că era doar vocea a doua. Pe mine însă, mă trata mereu cu o anumită răceală, poate din cauza vocii mele nefericite, care se ridica fals și strident peste cor. Oricât de mult mă străduiam să cânt încet, nu reușeam să scap de urechea ei ageră, care mă depista imediat și mă trimitea afară.
Obişnuia să numească anumite ore « audiție » - erau ore la care nu făceam nimic ; pur şi simplu trebuia să stăm nemișcați. Teoretic, ascultam muzică. Oscar căra un pick-up vechi din cancelarie, cu aerul şi cu cu o importanță de parcă aducea cine ştie ce trofeu prețios. De cele mai multe ori ne aducea Beethoven, iar noi ascultam în tăcere. Dar mai ales, era momentul lui Cercel. Nu pentru că ar fi înțeles muzica – dimpotrivă, stătea în bancă visător, privind pe fereastră, total absent.
Primea întotdeauna nota cea mai mare, nu pentru vreun merit evident, ci pentru acel aer enigmatic care părea să o atingă pe profesoară într-un fel aparte. Astăzi, Cercel e un mecanic auto nepriceput, iar fața aceea cândva visătoare s-a transformat cu totul într-o caricatură inexpresivă. Doar că astăzi e și nefericit. L-am întrebat odată dacă își mai amintește de orele de muzică și am rămas surprins să aud că o cunoscuse mult mai bine pe doamna profesoară decât m-aș fi așteptat. „I-am reparat mașina și după aia am dus-o trei ani la chimioterapie.”
Acasă aveam și noi un pick-up și câteva discuri, în special cu muzică populară și povești pe care le ascultam iar și iar. Muzica clasică era pentru mine un teritoriu necunoscut, iar asta mă făcea să mă simt exclus din lumea pe care profesoara se străduia să ne-o deschidă. Așa că într-o zi, hotărât să fac parte din această lume, am strâns banii pe care i-am găsit prin casă și m-am dus la magazinul Muzica de pe Calea Victoriei.
„Vreau Beethoven”, am spus cu o voce nesigură, știind doar acest nume. Vânzătorul m-a întrebat: „Ce anume? Și pentru că a văzut că mă uit pierdut, a adăugat “ O simfonie? Un concert?” M-am blocat, neștiind diferența, și am răspuns stins: „O simfonie...”. Văzându-mi ezitarea, a continuat: „Nu avem decât a 3-a, a 5-a și a 9-a.” Fără să mă gândesc prea mult, am spus ferm: „A 5-a.” Vânzătorul, cu un zâmbet ușor ironic, mi-a întins discul.
Ajuns acasă, am ascultat Simfonia a 5-a de trei ori la rând, încercând să prind fiecare sunet, ca și cum în muzică s-ar fi ascuns un mesaj secret.
Ritmul precis al simfoniei mi-a amintit de orele de radiotelegrafie din cămăruța mică și igrasioasă de la subsolul școlii.
Mi-au revenit în minte imaginea geamurilor străjuite de gratii vechi, care abia lăsau să pătrundă lumina, unde mergeam zilnic pentru două ore de antrenament. Antrenoarea, o mare campioană mondială, complet necunoscută și neapreciată, stătea în fața noastră ca un maestru dirijor, transmițând mesaje codate în alfabetul Morse cu precizia unui mecanism elvețian, în timp ce trăgea cu poftă dintr-o țigară BT.
Fumul gros se ridica în cercuri, iar pe masa de lângă ea trona Berzeliusul de 200 ml, plin cu nes amestecat cu Pepsi. Imaginea ei – părul argintiu, fața brăzdată și ochii scânteind de inteligență – m-a cuprins dintr-odată, ca și cum aș fi fost din nou acolo.
La ora de muzică, m-am pomenit că murmur un pic din acea simfonie, involuntar. Nu am vrut să mă dau de gol, dar profesoara, cu urechea ei ascuțită, a prins imediat. A zâmbit, ca pentru sine, și m-a întrebat ce am simţit când am ascultat-o şi ce am simţit în timp ce o fredonam. Pentru o clipă, mintea mi-a fost inundată de gânduri. Oare asta era cheia? Muzica nu trebuie înțeleasă, ci simțită? Poate că totul stă în emoția pe care o provoacă, nu în încercarea de a desluși fiecare notă. M-am gândit că, poate, dacă reușeam să simt muzica în loc să o înțeleg, aș fi descoperit acel mister care parcă îmi scăpa mereu printre degete.
„M-am gândit că, într-o zi, poate muzica asta o să fie singurul lucru care mă va ține în viață...”
„Știi cum se numește?” m-a întrebat
„Da. Simfonia a 5-a.”
„Simfonia destinului.”
Şi chiar atunci clopoțelul a sunat prelung, Oscar s-a grăbit să strângă pick-up-ul iar profesoara a ieşit din clasă zâmbind enigmatic.
Profesoara de telegrafie
N-am făcut multă vreme distincție între muzică și sunetele perfect ordonate. Cele două se amestecau adesea în minte ca un puzzle - pe de o parte, sunetele simple, măsurate în ritm și durată, erau ușor de înțeles, predictibile. Dar muzica, cu toată complexitatea ei – ritm, intensitate, durată, nuanțe – părea să îmi scape mereu de sub control, ca o furtună sonoră care mă învăluia fără să știu cum să o controlez.
Profesoara de telegrafie a apărut într-o dimineață la școală, purtând o geacă verde fosforescent care atrăgea toate privirile. Mică de statură, cu o energie nestăpânită, se mișca prin clasă fără eleganță, dar cu o forță magnetică care ne-a captivat. Fața îi era brăzdată de semne de vărsat de vânt, dar privirea intensă, ochii mici și ageri, plini de inteligență.
Când ne-a pus să ascultăm primele semnale în Morse, bătăile ciocănelului ei păreau mai degrabă o simfonie mecanică decât o simplă lecție tehnică. Era ca și cum duelam cu ea – fiecare punct, fiecare linie era o provocare pentru urechile noastre. Mă concentram, ascultam, și pentru prima dată în viață am simțit că sunetul poate fi o formă de ordine pură, deși lipsită de emoția pe care o căutam în muzică.
După acea experiență, am început să-mi dezvolt o curiozitate stranie pentru sunetele din jur. Pe stradă, mă trezeam ascultând cu atenție fiecare claxon, fiecare foșnet, fiecare pas al trecătorilor. Încercam să separ sunetele, să le grupez, să le organizez în minte ca pe o simfonie.
Apoi, acasă, în bucătăria mică din Ferentari, stăteam în fața radio-ului Gloria 3 și mă jucam cu butonul de frecvență. Rotindu-l încet, mă bucuram de fiecare schimbare de ton, de fiecare sunet surprins între două posturi. Eram capabil să disting clar două emisiuni diferite, auzind simultan muzica și știrile de fundal, iar urechea mi s-a antrenat în timp să deceleze cele mai fine detalii.
Dar cu cât exploram mai mult aceste sunete ordonate, cu atât mă întrebam mai des: poate un simplu sunet să provoace emoție, așa cum o face muzica? Oare există ceva în această lume care să-mi ofere aceeași vibrație interioară, aceeași emoție profundă, fără să fie integrat într-o compoziție muzicală? Era o întrebare care mă urmărea, o căutare pe care nu știam cum să o finalizez.
Vioara
Azi ştiu cum sună o vioară bună. Nu sunt expert, nici muzician de talent; doar un inginer obișnuit, fără ureche fină, fără măiestrie. Totuși, câteva ciupituri pe coarde îmi dezvăluie sunetul ascuns al unei viori de calitate. Cum am ajuns aici? Nu printr-un drum obișnuit. A fost un proces lung, straniu, unul care mă face să-mi fie rușine.
Am spart mai multe viori.
Am uitat câte, dar nu o voi uita pe prima. Aveam 26 de ani atunci, într-o primăvară în care optimismul meu era la fel de fragil ca acele corzi pe care le-am rupt fără milă. O cumpărasem impulsiv, fără a crede că voi reuși vreodată să cânt.
Mutat împreună cu Maria într-un bloc de garsoniere din Drumul Taberei, urma să ne căsătorim. Viața noastră curgea liniștit, ca a unor adolescenți prinși în trupuri de adulți, hotărâți să evadeze din cuibul părinților și să se joace de-a viața.
Într-o după-amiază călduță, am mers să o cumpăr de la un cuplu pe care viața îi adusese într-un apartament plin de vechituri. Fiecare colț era încărcat de naftalină și praf. Am fost invitat la o cafea și, stând pe un scaun acoperit cu o husă demodată, am privit cum lumina filtrată prin perdelele prăfuite arunca umbre pe mobila învechită. Timpul părea oprit.
Vioara aparținuse unui bătrân pe care îl cunoscuseră. Ei păreau detașați de acest trecut: ea, cu ochelari și părul strâns într-un coc sever, prea elegantă, el în halat de casă și cu papuci. Se grăbeau să mi-o înmâneze, ca și cum ar fi vrut să scape de ea cât mai repede, eliberându-se parcă de o povară.
Am ieșit de acolo cu instrumentul ascuns într-un toc jerpelit, simțind o energie neașteptată, de parcă obiectul ascundea în el mai multe povești decât mi-aș fi imaginat. Eu, care până nu demult doar visam la muzică, țineam acum în mâini o vioară adevărată.
Pe măsură ce înaintam pe strada umbrită de arbori groși, gândurile m-au purtat înapoi în copilărie. Mi-am amintit cum, în micul orășel de la poalele munţilor mă opream de mână cu tataie în fața unei vechi prăvălii de antichități, o Consignaţie, unde, printre obiecte urâte și fără preț, era expusă în vitrină o mică vioară.
Acum, trecând pe lângă vechiul turn de apă din cărămidă roșie transformat în prăvălie, mi-am amintit cum îmi promitea tataie: „Uite, Castravete! Pe-asta ți-o cumpăr, și tu o să-mi cânți la ea sârba-n căruță!” Dar n-a mai apucat. Sau poate nu i-au ajuns banii. Îmi amintesc cum mă punea să-i ciupesc lui taică-miu câte 5 lei din buzunar și râdea pe sub mustață când mai veneam și cu câte o bancnotă de 10. „Hai, Castravete, că avem de halviță și de-un țoi la Om Bogat...” Și se ținea de cuvânt. După ce-și făcea injecția, mă ducea pe lângă consignație la cârciuma de lângă piața mare, denumită după un film la modă atunci, „Om Bogat, Om Sărac” (dar pe firmă era scris doar „Om Bogat,” pentru că responsabilul era superstițios).
Ajuns acasă, am scos instrumentul din toc cu emoția cu care deschizi o carte necunoscută – nu știi exact ce vei găsi, dar e clar că ești pregătit pentru orice. Deși nu mai cântasem în viața mea la vioară, totul mi-a venit firesc, de parcă asta aș fi făcut mereu. Griful, dintr-o imitație de abanos – probabil paltin pictat – purta urmele degetelor care îl mânuiseră ani la rând. Cu o mișcare fermă, am tras arcușul pe coarda mi, iar sunetul a țâșnit cu putere, ca un mânz ținut captiv prea multă vreme. Degetele s-au așezat singure pe coardă, iar cotul s-a lăsat încet, ghidând arcușul printr-o frază strâmbă și caricaturală. Sonata lui Paganini, pe care o fredonam mereu în tramvai sau la muncă, a răsunat, chiar dacă nu în toată splendoarea sa, ci într-o formă total imperfectă dar totuşi recognoscibilă. Era un început nereușit, dar totuși, un început.
Umbra bătrânului părea să fie acolo – l-am văzut pentru o clipă, înainte de a se stinge odată cu ultima notă a primei mișcări a Sonatei. Bătrânul a fost prezent într-un mod aproape fantomatic, aducând cu el ecoul lui Paganini. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.
Totuşi ceva a rămas. Zilele treceau, iar o prezenţă subtilă începea să se strecoare în viața noastră. Maria spunea că e impresionată de progresele mele – câteva săptămâni de exerciții, de descifrat note în prima poziţie, dar degeaba. Vioara nu mi-a mai dăruit niciodată strălucirea sunetului pe care mi l-a descoperit la prima atingere.
Neliniştea aceea vagă mă urmărea, răsucindu-se în pieptul meu ca un deget îmbârligat, strângându-se tot mai tare cu fiecare notă ratată. Frustrarea creștea, transformând fiecare încercare într-un chin.
Țipătul viorii, când am lovit-o de masă, m-a zguduit – un sunet ascuțit, parcă format dintr-o mie de voci, ca și cum toate armoniile lumii s-ar fi sfărâmat într-o clipă, lăsând un ecou care mi-a pătruns până în măduva oaselor. Apoi, după ce a tăcut, s-a auzit doar un fir subțire, ca o voce care se stinge.
Nu mai știu de ce am spart-o – o furie oarbă, probabil. Certurile deveniseră atât de aprige încât aveau nevoie de gesturi definitive.
Am ieșit pe balcon și m-am prăbușit pe lada de cartofi. În fața mea, cimitirul din Ghencea se întindea liniștit, iar o cruce aplecată se distingea printre celelalte, reflectându-mi parcă starea interioară. Maria a adunat toate cioburile viorii și s-a așezat lângă mine. Din acea primă vioară n-am păstrat decât popicul, o surdină mică și un wolf tone.
Așa a început totul. Știu cum sună o vioară bună, dar numai după ce am spart destule și după ce am stricat tot ce ar fi putut să fie frumos. Au urmat alte viori – o vioară veche, țigănească, pentru care am plătit o bicicletă, o vioară chinezească cu un cordar de metal care suna îngrozitor și o vioară de Reghin, cumpărată de la un băiat din Moldova. Asta din urmă, recunosc, suna binișor... dar ce folos?
Când viorile sunt sparte, toate produc același țipăt – unul care are în el toate armoniile lumii. Un sunet care umple totul, lăsând în urmă doar un ecou de disperare și ușurare care te înghite, lăsându-te apoi să te zbati în amărăciunea fiecărei note pierdute. În rest... tăcere.