Prea multă singurătate în această cupolă. Poți întâlni atâția oameni dar, fără să poți interacționa cu ei, parcă ai fi singur. Și ei, ceilalți, sunt doar niște umbre. Cum ai putea planifica ceva altfel decât folosind stiloul? Și cine se va încumeta să scrie atât încât să poată comunica orice, oricui. Teama asta...” Cu aceste gânduri coborâ din pat. Fereastra îi oferea priveliștea unui răsărit de soare. “O zi frumoasă azi” își spuse, preferând să nu se mai împotrivească acelor imagini false, pline de lumini. Privi către masă și observă că era pregătit micul dejun. După ce făcu un duș, se îmbrăcă și se așeză la masă. Mânca fără grabă, gustând din tot ceea ce îi fusese oferit. “Cine se ocupă de pregătirea meselor? Dar mâncarea cine o face? Sunt dintre cei ca și mine, sau altcineva? Și eu, eu cu ce mă voi ocupa pe aici, dacă fiecare se ocupă cu ceva? Probabil unii spală, alții fac curățenie, alții pregătesc mâncarea… Trebuie să o întreb pe Florina!”
Hârtia pe care își scrisese numele nu o mai găsise, dar nici că îi mai păsa.
“Ce nevoie am să știe cineva cum mă numesc? Dacă trebuie să ne cunoaștem, ne vom cunoaște în “evadare”. Dar cum faci să te întâlnești cu cineva anume sau chiar cu mai mulți deodată dintre cei care se află sub cupolă? Și asta va trebui să o întreb pe Florina...”
Ieși din cameră și, ca și când altceva nu s-ar fi putut întâmpla, coborâ și se îndreptă spre camera de aceea. Dar când încercă ușa, spre mirarea sa, aceasta era încuiată. Se sperie și se dădu un pas în spate. Se uită în stânga și în dreapta să se asigure că nu a greșit locul. Aceea era ușa și era încuiată. Un fior rece îi străbătu tot corpul. Nu se așteptase la așa ceva. “Nici nu știu de ce mi-am imaginat că această cameră este întotdeauna deschisă. Poate există vreo regulă și în acest sens.” Se liniști cu gândul că va încerca mai târziu și se îndreptă către curte.
Când deschise ușa o altă surpriză îl aștepta. Curtea, care până ieri era plină de alei, copaci, bănci și oameni care își petreceau timpul pe acolo, acum era doar un loc pustiu, neprietenos. O întindere de pământ ars, crăpat pe alocuri, fără un fir de iarbă. Nimic. Stătea în pragul ușii, ținând de clanța acesteia cu și teamă ca nu cumva ușa să se închidă și el să rămână captiv în acel pustiu. Se uită în sus și, ceea ce altădată părea a fi o pată de cer senin, acum se arata ca o pată roșie, precum un soare fierbine ocupa tot locul. Și chiar și aerul era încins, greu de respirat. Se retrase imediat în clădire și închise ușa după el. Zdruncinat de cele ce văzuse cauta să înțeleagă se întâmplă, dar nici o explicație nu-i venea în minte.
Se îndreptă fără încredere, fără grabă, către ușa camerei. “Poate se deschide și pot “evada” undeva unde să o întâlnesc pe Florina sau pe oricine de sub cupolă. Trebuie să mă lămurească cineva ce se întâmplă.” Apăsă cu frică clanța, dar ușa rămase închisă. Rămase împietrit cu mâna strângând clanța. Se sprijini cu spatele de ușă și se așeză pe covor. Stătea acolo simțind că acela ar fi singurul loc unde și-ar dori să se afle, speriat și uimit deopotrivă.
După o vreme bună se ridică și porni fără grabă pe hol, căutând a înțelege ceva din cele ce se întâmplau cu el. Își reaminti prima zi de când sosise și își dădu seama că ceea ce în prima zi îl speriase atât de tare, astăzi este doar o amintire peste care trecuse imediat ce a întâlnit-o pe Florina. “Dar oare chiar am întâlnit-o, sau a fost doar o imaginație! Poate că și acum sunt de fapt într-un delir și tot ceea ce mi se întâmplă este doar în imaginația mea.” Simți deodată nevoia să fie acasă, lângă părinții săi, în curtea lor. Acolo în vie, ar fi stat și ar fi citit o carte. Acolo ar fi venit mama să-i aducă mâncare și apă. Acolo se simțea în siguranță. Acolo era locul unde se simțea ocrotit. În timpul cât gândea la toate acestea umbla fără țintă pe holul acela care acum i se părea mai degrabă un tunel în care s-a rătăcit. Fără vreo intenție, mai mult din întâmplare, puse mâna pe clanța unei uși și apasă. Ușa nu s-a mai împotrivit. Simțind că ușa aia se deschide, fără să vadă ce este în spatele ei, se opri stand cu mâna încleștată pe clanță. Avea sentimentul că este doar o victimă a unei farse bine regizate. “Nu mai înțeleg!” Împinse ușa și din cadrul ei văzu o curte, o curte în care erau copaci, bănci, iarbă, alei pietruite, pe bănci și pe alei erau femei și bărbați. Păși timid pe aleea pietruită și se îndreptă spre ceea ce semăna în toate cele cu un parc. În urma lui ușa se închise. Nici nu se mai strădui să afle dacă acea ușa se mai poate deschide sau nu, își propuse să urmeze aleea aceea și să meargă înainte. “Doar înainte” își zise. “M-am săturat să tot umblu în cerc...” În timp ce mergea se uita la cei din jur. Bărbați și femei, necunoscuți, care păreau că se odihnesc într-o liniște și pace deplină. Unii stăteau relaxați pe bănci, lăsând soarele prietenos să le mângâie fețele. Alții căutau ceva prin iarbă… Atunci își aminti că același lucru îl văzuse și atunci când a pășit prima dată în curte… “Asta este aceeași curte!” își spuse. “Dar cum este posibil!? Mai devreme era un pustiu.” Se uită în spate, spre ușa pe care intrase. Era o ușa ca toate celelalte pe care le întâlnise în clădire. “Cealaltă era o ușă dublă. Nu este aceeași ușă.” își spuse gândindu-se ca nu cumva să fi umblat iar în cerc și să fi intrat pe aceeași ușă. “Mai erau și scările din interior” își aminti. “Evident asta e altă ușă. Este o cu totul altă ușa, dar și locul ăsta e altul față de cel pe care l-am văzut astăzi, ceva mai devreme.” Continuă să meargă pe aleea pietruită, uitându-se în jurul său. Văzu deasupra cerul senin, însorit și în jur clădirea aceea aproape interminabilă, înaltă și fără început, fără sfârșit. De jur împrejur pereții de sticlă ai clădirii. “ Parcă e construită să nu se termine. Să înceapă din pământ și să continue în cer. Poate că nici nu se termină undeva și acel cer nu este altceva decât un plafon fals, la fel ca ferestrele din camere.” Nu știa dacă a mers pe acea alee o ora sau mai mult. Plimbarea îl relaxa și starea de încordare prin care tocmai trecuse cu ceva timp în urmă o uitase complet când, în fața sa, văzu ușa! Era ușa pe care el o știa, acea ușă pe care intrase prima dată în această curte. Alergă către ușă și apasă pe clanță. Ușa se deschise și dincolo de ea recunoscu holul și scările pe care putea să urce în camera sa. Mai aruncă o privire în jurul său, dorindu-și să memoreze tot acel peisaj, convins fiind că o dată ce va trece de ușă, acesta va putea, cel mai probabil, să dispară și să-i ia locul acel pustiu. Intră în clădire, trase ușa după el se îndepărtă un pas apoi reveni și apăsă iar pe clanță. De fiecare dată când încerca clanța unei uși, trăia un sentiment de ușoară teamă. Se aștepta ca ușile să nu se deschidă. Dar ușa se deschise și dincolo de ea, același peisaj, aceleași locuri pe care le văzuse și mai devreme: aleea pietruită, copaci, bănci, femei, bărbați…
Nu mai caută să își explice ceva. Închise ușa și se îndreptă către hol. Avea o singură destinație în minte- camera. Când ajunse în dreptul ușii trase aer în piept și apasă clanța. Aproape că a sărit în sus de bucurie când a simțit că ușa s-a deschis. Și bucuria i-a fost și mai mare când a văzut în cameră acele mese, scaune și câțiva inși care stăteau așezați cu capetele pe mâini. Se așeză grăbit pe un scaun, aruncă o privire în jur, mai mult din reflex, fără vreun scop anume, și își puse mâinile pe masă și capul pe mâini.

Lacul acela îl regăsea de fiecare dată uimitor. Apa limpede și rece, pădurea care părea mai degrabă că se va prăvăli în fiecare clipă peste malurile abrupte. Pe vremea când era elev la liceu, el și colegii săi, își făcuseră o obișnuință să meargă acol. În fiecare vară. Acum, de când era student, alături de vechii săi prieteni, dar și de câțiva noi. Unii colegi de facultate de-ai săi, alții colegi sau prieteni ai prietenilor săi. Uite așa, se întâlneau, în miez de luna iulie, când la vale vremea era mult prea caldă, dar acolo, pe malul lacului de munte era numai bine. Își puneau corturile și câte o săptămâna nu făceau altceva decât să se bucure de scăldatul în apele reci, de pescuit, de stat întinși la soare.
După ce a stat câteva minute bune în apa rece, Radu ieși și se așeză pe pătură. Simți cum țesătura moale și caldă îl îmbrățișa protector. Se așeză cu spatele către soare, lăsându-și mâinile să cadă leneșe pe lângă el, astfel încât să simtă mangaierile soarelui pe tot corpul. Aproape că a adormit când simți o mâna pe umărul său. Întoarse capul și văzu că cea care îl atingea era o tânără, sora unei prietene. Nu știa sigur dacă avea 14 sau 15 ani, dar mai mult din curiozitate și simțind că altfel ar strica un moment deosebit, întoarse capul și închise ochii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Fata, la vârsta la care inocența încă nu este risipită, descoperise trupul unui bărbat și fără vreo reținere, cel mai probabil instinctiv, a căutat să afle. Poate că ceea ce vremea devenirii sale o îndemna să afle, poate doar o admirație nevinovată…Continua să îi mângâie umărul, iar atingerile le simțea atât de delicate, ca și când degetele căutau să se topească în carnea lui, într-o împreunare precum culorile pe pânza unui tablou. Nu simțea nimic sexual în tot ceea ce se întâmpla, dar gândi că acela trebuie să fie unul dintre cele mai erotice momente pe care le-a trăit vreodată. Zâmbi la gândul că este o piesă de studiu pentru acea copilă și simțind un sentiment de flatare, se lăsă “folosit”, gustând tot acel moment în tăcere.
„Radu, hai nu mai lenevi, vino să facem un foc! Trebuie să pregătim ceva de mâncare.” Aceste vorbe îl scoaseră din tranșă. Se ridică și se uită către cea care îl strigase.
„Florina! Ha, ha … ce mă bucur să te văd! Și vezi, nici măcar nu mă mai uimește faptul că ești și tu aici, acum.” Spuse toate astea, râzând sincer, arătându-și fără reținere bucuria de a o revedea pe Florina. Aruncă cu coada ochiului o privire care tânăra care se întorsese pe o parte, și care, acum, citea sau cel puțin lăsa impresia că asta face. O privi mai mult din curiozitate, dorindu-și să nu lase necunoscutului acele momente. “E doar un copil.” își spuse văzând trupul slab, fragil, nedefinit. Din unghiul care o privea reuși să îi vadă jumătate din față, remarcând sprâncenele groase, profilul nasului ușor cârn și bărbia rotundă.
Cu această imagine în minte se ridică și se îndreptă către Florina.
„Deci…” spuse când ajunse lângă ea.
„Deci, ce!?”
„Am o mulțime de întrebări pentru tine”, supuse Radu.
„Rând pe rând...”spuse zâmbind, Florina, în timp ce se așeza pe iarbă sprijinindu-se pe genunchi, lăsând să cadă lângă ei o grămadă de lemne.

„Le-am adunat de prin pădure”, spuse Florina arătând către lemne.

Radu se se așeză și el pe iarbă, luă un lemn și-l trecu dintr-o mâna în alta, uitându-se la el ca și când ar l-ar studia. De fapt nici nu privea lemnul. Mintea sa era dornică să afle și nu ezită să vorbească.

„Păi uite, aș vrea să-ți povestesc ce am pățit astăzi, mai devreme.” Și îi istorisi toată pățania, povestindu-i despre ușa blocată, apoi despre curtea aceea pustie și cum a găsit altă ieșire.
În timp ce povestea, Florina îl privea cu un zâmbet liniștit pe față.
„Ce înseamnă toate astea?”, întrebă Radu.
„Cred că ai reușit să incluzi o parte din realitatea primară în cupolă. Nu sunt sigură. Dar să știi că nu am răspunsuri la toate întrebările. Am pățit și eu de câteva ori situații de genul ăsta. Prima dată m-am speriat, chiar credeam că de fapt am fost leșinată sau că am delirat, ceva de genul… Dar, ulterior, după ce am stat de vorbă cu cineva de aici, am înțeles că acest fapt se întâmplă tuturor și că este ceva ce seamănă mai mult cu o spurapunere de planuri.”
„Ai stat de vorba cu cineva de aici!?” întrebă tulburat Radu.
„Da. În realitatea primară. Cum stau de vorba cu tine, acum”, spuse Florina zâmbind.
„Aaaa… La asta îi spui tu realiatea primară. Chiar doream să te întreb:- te poți întâlni cu oricine de sub cupolă, aici în “realitatea primară”?” întrebă Radu în timp ce făcu gestul cu mâinile ridicate, mișcând din degete, când pronunță “realiatea primară” ca să accentueze că folosește un citat.
„Din câte îmi dau seama… Ți-am spus doar, nu am răspuns la orice, spuse și zâmbi și apoi continuă. Cred că este nevoie ca o persoană cu care te întâlneșți în realiatea primară să cunoască locul în care te vei afla și tu. Să fi interacționat în realitatea primară în așa fel încât, aici, sub cupolă, interacțiunea, chiar fie ea și una nevăzută, să se poată produce.”
„Dar tu cum ai ajuns să cunoșți locurile în care mă aflu? Înțeleg, tabăra… Dar satul bunicilor mei, locul ăsta!?”
„Sincer, nu cred că știu. Pot doar să presupun că ceea ce a rămas în noi, din trecutul nostru (și mă refer la dansul acela din tabăra), a făcut să pot călători cu tine atunci când și tu ai făcut-o. Poate că prima întâlnire din “evadare” a fost doar o întâmplare, dar cealaltă și acum, asta, au fost mai mult de atât. Am simțit că mă chemi și am reușit să vin. Ce știu e că am reușit să mai interacționez în spațiul evadării cu alte două persoane de când mă aflu în cupolă și că pe ambele le cunoșteam din realitatea primară și chiar însemnau ceva pentru mine, acolo.” Florina tăcu și întoarse capul către lac.
Radu înțelese că este un moment sensibil și nedorind să tulbure momentul tăcu și el. Așeză încă un lemn peste celalte lemne pe care le puseseră atât el cât și Florina în timp ce vorbeau pe locul în care urmă să aprindă focul și se ridică.
„Oare un chibrit, ceva cu care să aprindem lemnele astea, găsim pe undeva?”
Florina se ridică și ea și îi întinse o cutie cu chibrite.
„Auzi, Florina, dar în cupolă, cine se ocupă de ceea ce facem noi aici?” întrebă Radu.
„Adică!?” răspunse cu o altă întrebare, Florina, surprinsă un pic de întrebarea lui.
„Mâncare, curățenie în camere…” completă repede Radu.
„A! Păi nici la asta nu știu să îți răspund, ci doar să presupun, deasemenea”, spuse asta și râse zgomotos. „Chiar nu știu”, continuă Florina. „Am stat de câteva ori trează cât am putut, poate poate reușesc să surprind pe cineva. Mă prefăceam că dorm, ca să pot păcăli cumva făptuitorii. Nimic! Nici un indiciu. Pot presupune doar că trăim, din când în când, o stare de inconștiență, somn, toți deodată, astfel încât să se poată întâmpla, dar chiar nu știu!”
„Asta am presupus și eu!” spuse Radu. „Dar mai presupun și că există cineva care ne controlează.”
„Oare tot ceea se se întâmplă, o fi totuna cu ceea ce numim moarte?” întrebă Radu, în timp ce privea focul.
„Depinde, răspunse Florina. Cred că ți-am mai spus, nici nu ar fi ceva rău ca asta să fie moartea. Dar ne-am putea întreba: au oamenii nevoie de adevăr sau au nevoie de speranțe? Uneori, adevărurile nespuse, nu fac nici rău, dar uneori nici bine. Și dacă am privi către moarte precum către o clipă care ține timpul în loc, acea clipă în care lași veșniciei vremea trecută, în care ce a fost, cu ce este și cu ce va fi, sunt una, oare ne-ar mai interesa ce este ceea ce se întâmplă?”
„Nu cred că pot accepta această stare a lucrurilor. Parcă sunt prins într-un labirint și din când în când reușesc să ies din el. Apoi, ca pe o marionetă, ceva, cineva, mă pune la loc. Cred că voi cauta să plec de aici.” spuse Radu.
„Dacă tu vei pleca, eu voi reuși să te urmez.”
Între el și Florina, flăcări se înălțau rupându-se către cer. Și flăcările se transformau în fluturi care se amestecau cu apa lacului. Radu se așeză pe iarbă lăsând focul să-și joace toată scena. Adormi.

Când s-a întors în camera, Radu simțea o nevoie nestăpânită să scrie. Simțea că în tot ceea ce se întâmplă acolo, undeva, este o capcană. Pe de o parte avea o curiozitate aprinsă și îi făcea plăcere să interacționeze cu Florina în felul acela, dar pe de altă parte își dădea seama că, cu fiecare zi care va trece, acceptând acea stare a lucrurilor, nu va face altceva decât să rămână captiv. Captiv într-o lume care nu era a lui, unde se simțea folosit… pierdut.
Cu aceste gânduri se așeză la masă și privind la foaia de hârtie își spuse “ce aș putea să scriu, mai ales că nici nu știu câte rânduri aș putea să scriu. Poate aș putea să scriu zi de zi, oricât, sau poate doar câteva rânduri. Ori poate doar aș putea mâzgăli ceva. Și cum aș putea afla care ar fi să fie ultimul cuvânt pe care l-aș putea scrie?”
Își așeză scaunul aproape de masă, potrivi topul de hârtie astfel încât să aibă o poziție relaxată și începu să scrie, pe prima foaie, sus, ca un titlu “Ultimul cuvânt”.
Continuă apoi insiruind cuvinte după cuvinte, rând după rând, ca și când cuvintele sale așternute pe hârtie ar fi fost toate vorbele nespuse care trebuiau spuse. Și foșnetul lăsat de penița pe hârtie și respirația sa, erau singurele sunete ale unei lumi în care se simțea rătăcit.
Cât a scris și ce a scris, nu-și amintea.
Când s-a trezit se afla în tren, pe scaun, simțind o mână pe umărul său.
„Ai adormit?”
Cel care îl întrebase era insul acela care lucra la buncăre, cel cu teoria lui despre energie, despre tăcere…
„Nici nu știu, cred că da”, răspunse Radu, uimit de faptul că se află acolo. Își amintea, fără nici un efort, că se aflase mai devreme în camera din acea clădire și că se apucase de scris.
“Poate că am terminat cerneala și ăsta este următorul pas” își spuse în gând în timp ce privea când la bărbatul care stătea în picioare lângă el, când către fereastra trenului care se mișca greoi și leneș. Afară acel pustiu se afișa aproape indecent precum un univers îmbătrânit.
Ziua aceea a trecut ca oricare altă zi de muncă. Colegii săi de echipă, șeful de echipă, niciunul nu arta vreun semn de uimire sau vreunfel de întrebare în legătură cu el. “Poate că de fapt doar am dormit și am visat totul” își spunea în timp ce străbătea parcul, mergând către casă. Încerca să nu se împotrivească situației și să își înfrângă nedumerirea, privind aleea pe care pășea. “Sunt pașii aceștia aici, pe acest drum, ori poate drumul este doar o himeră…”
Cu aceste gânduri, se îndrepta către locuința sa. Când s-a apropiat de scara blocului văzu pe bancă o siluetă și tresări. Cu cât se apropia mai mult cu atât silueta aceea căpăta contur și trăsăturile se puteam observa deslușit.
„Florina, tu, aici!?” spuse acestea în timp ce se așeza lanaga ea pe bancă.
Florina zâmbi și făcu un semn cu degetul apăsat pe buze, îndemnadu-l să tacă. Îl lua de mâna și intrară în bloc.
În urmalor, afară, noaptea își dezvelea pletele peste oraș și peste toate, tăcerea.