Ce este luciditatea? Cât de absolut se poate ea defini? Cât de mult depinde de noi să ființăm treji? Care ne sunt meritele, care vinile, care defectele? Și cât de aproape Îl mai ținem pe Dumnezeu? I-am dat drumul, într-un suprem instinct de autorăzbunare, pe scările din piatră, în afara-ul din noi? Ca și cum ne-am fi sinucis, jumătate masochiști-jumătate inconștienți. Beneficiind, în consecință, măcar parțial de elementarele circumstanțe atenuante... Și, când nu mai trăim, ne lăsăm trăiți? Așa optăm sau, oare, aceasta este unica posibilitate?

Sunt momente în care instinctul de autoconservare ia forme stranii, chiar absurde. [Pentru că omul, da, vrea cu orice preț, chiar împotriva lui însuși, să fie, să mai fie... încă o vreme... chiar dacă... chiar dacăăă....!] Experimentând feroce o anume stare, nu ai timp și nici dispoziție excepțională pentru a (te) analiza. Experimentezi și cam atât. De pildă, realitatea se lasă peste tine și tu, sub țolul greu, care nici prea frumos nu miroase, abdici. De spaimă, îți dai numele, chipul, amprentele personale... Aaaaa, ce mai rămăsese?! Poftim, ia și adn-ul ăsta, oricum eram susceptibil de iminente mutații... Și dai, și dai...


Pe Bunica o năpădiseră șobolanii. Unii mari de tot. Absolut neiertători. Se pomenise cu bucătăria de vară plină. De acolo, în toată casa. Nu puteai să te mai apropii de nimic. Deveneai instantaneu omul-cu-șobolan, omul-șobolan, omul-șobolanului. Nuuuu, nu găsise niciun remediu! Intuise asta de la bun început. Era ca o molimă. Era o molimă. Și buzele oamenilor deveniseră vinete, ochii își mutaseră habitatul. O deznădejde paroxistică, căreia în scurtă vreme avea să-i ia locul indiferența supremă, în fapt, abdicarea în fața întâmplării atât de autarhic înstăpânite, în chip de destin. Canapeaua înflorată scârțâia sub cuvintele înjunghiate ale Bunicii care nu mai contenea cu povestea. De fapt, istorisirea ei se reducea, în acel moment, la vreo 4-5 fraze destul de simple, implacabil înfipte în realitate. Foarte probabil, Bunica nici nu realiza când termina și o lua de la cap, într-un heavy-rotation înnebunitor, care făcea fluturii albi să-și bage de bunăvoie capetele-de-morți-vii în lumina odioasă a vreunui bec. Acolo, agonia se desfășura artistic, partitură pentru-început-și-sfârșit-fărăpreamultesemnedeîntrebare. Culmina în inima sfârtecată a Soniei. Mulțimile se adunau ca la oaste. Bunicul tot venea, tot pleca. Nu părea a înțelege mare lucru. – Ce este, domnule, cu lumea asta? Și mormanele de zăpezi se topeau direct în dormitorul Mamei. Care, cu câteva zile înainte, într-o supraomenească tentativă de a se ridica în șezut, trebuise să dea la o parte, cu propria privire, avalanșa care fără de milă se abătuse asupra casei lor. Sonia a simțit totul. Ea însăși și-a înrobit ochii să poată dovedi nesfârșirea aceea care, de bună seamă, nu de pe acoperișul casei lor se ivise. Și Mama, aproape-plecată, a schițat un fel de surâs recunoscător. Mâinile Soniei deveneau străine, dovadă amorțeala aia, puzderiile de ace înfipte în omoplați, în coaste, în inimă... Vârtejul, surparea uscatului, neputințele cerului... Șobolanii își făcuseră, într-un final, culcuș chiar pe perna Mamei. Nimeni nu știe cum vor fi ghicit drumul de la Bunici până la noi acasă? N-a fost chip cineva să-i îndepărteze! Pijamaua devenise muuult prea largă, muult prea luungă... Tălpile Mamei nu se mai zăreau. Mama devenea mică-mică și avea chip de înger. Nicio morfină nu-și mai făcea efectul. Bunica nu mai avea de mult lacrimi... și povestea, tot povestea, chit că întâmplarea era așa de față cu noi! Un păr vopsit strident roșu. E Sora! Zice ceva despre o gardă de noapte. Este momentul în care se reconfigurează prioritățile. Sonia însăși vorbește despre o traducere... Sau despre o trădare... Nimeni nu ar ști să spună exact... O pasăre trece și le smulge din ele. Încep să râdă nebunește!! De ce?! Habar nu au ele! Râd în hohote și atât. Soba din teracotă aruncă o căldură bolnavă. Mamei îi e frig, frig de tooot! În curând pliscul gigantesc din burtă va face foamea. Va fi el însuși (printr-o ironie, printr-o mutație, printr-o normalitate?!) pradă pentru veșnic nesătul pământul!

Mama a spus: DAAAAAAAAAAAAAAA (supremă lecție de continuitate pentru Sonia!)! Și a plecat! În 3 rânduri, Sufletul i-a ieșit din trup. Mama avusese muuuult Suflet! Și Sonia îl văzuse. Înainte. Și acum. Deși cu totul altfel. A plecat. La 12, 45. În plină zi, ca într-o plină noapte. Atunci când acoperișurile se surpau sub povara zăpezilor isteric-neputincios topindu-se. A plecat...

De fapt, s-a mutat peste drum de Bunica... De acolo, din inima dealului, se vede cel mai bine poiana veșnic înverzită și sania din lemn, și pojghița blândă de gheață, și licuricii de la felinar... Se vede pe ea, cum fată cuminte, răbdătoare dă filă cu filă spre ziua în care va fi Profesoară... și nicio amnezie, niciun atac cerebral nu o va împiedica să pronunțe impecabil cuvintele, astfel încât oricine să simtă cum se face primăvară, cum se înserează frumos de octombrie...

Mama s-a mutat. Acasă. Numai noi am rămas. Pe dinafară. Niște caraghioși, doar niște rătăciți cu pretenții de luciditate?! Care musai trebuie să continue, dacă e nevoie chiar și prin rotirea unei cheițe... Chiar și prin... Chiar și... Chiar...