Într-o dimineațӑ de sfârșit de aprilie, 201..., în apropiere de una din numeroasele intersectii ale bulevardului Drapelul Albastru din orașul TV - una dintre acele artere care pun multe probleme participantilor la trafic, nu departe de intrarea în Parcul Central, se afla staționatӑ o mașinӑ cu însemnele școlii de șoferi “…escu”. Poate cӑ, în furnicarul de autoturisme, Modus-ul ar fi putut rӑmâne neobservat, dacӑ singurul sӑu ocupant nu fi fӑcut o mulțime de mișcӑri, în ciuda aparentei sale imobilitӑți la volan. Cunoașteți tipul acela de bӑrbat între douӑ vârste - a sa ar fi fost greu de apreciat din exterior, pentru cӑ nici fizionomia, nici silueta nu erau destul de vizibile pentru un observator, dar, judecând dupӑ pӑrul său destul de rar și cu multe fire albe, putea sӑ aibӑ cam cincizeci – cincizeci și cinci de ani. Un specialist ar fi putut, dupӑ forma capului, sӑ îi aprecieze caracterul, adicӑ un temperament aparent calm, dar capabil de izbucniri de furie - iar elevii lui probabil cӑ se fereau cu grijӑ de astfel de manifestări. Felul cum își mânuia telefoanele mobile îi trӑda, de asemenenea, nerӑbdarea și iritabilitatea. Apuca, pe rând, când aparatul din buzunar, când pe cel așezat pe bordul mașinii, cu gesturi care îi trӑdau, în acelasi timp, nervozitatea și plictiseala, dar atitudinea calmӑ cu care vorbea la telefon sau tasta pe ecranul inteligent dovedea cӑ omul nostru știa sӑ se controleze, sӑ converseze în mod corect – și eficient - cu interlocutorii sӑi. Ciudat, însӑ, deși avea o mustațӑ bogatӑ, omul nu se trӑgea de ea, spre deosebire de majoritatea mustӑcioșilor colerici. Din când în când, instructorul rӑsucea cheia de contact și arunca o privire scurtӑ la ceasul din bord, semn cӑ aștepta pe cineva, cel mai probabil un elev care întârzia la ora de condus.
Instructoria auto e o profesie care pare sӑ prolifereze în ultimul timp, odatӑ cu apariția pe șoselele patriei a tot mai multor autoturisme. Dacӑ, sӑ spunem, cu 30 de ani în urmӑ, exista o singurӑ școalӑ de șoferi amatori într-un județ, încadratӑ cu doi-trei instructori în fiecare oraș (fiecare dintre ei dotat cu o veche Dacie galbenӑ), astӑzi vedem mașini cu inscripția “Școalӑ” aproape pe orice stradӑ, iar tradiționalele rable de Mioveni sunt înlocuite cu mașini dintre cele mai moderne – uneori prea puternice și prea electronizate pentru învӑțӑceii care de abia descoperӑ tainele circulației rutiere. Modus-ul nostru nu era o mașinӑ chiar nouӑ, ba chiar putea fi consideratӑ o vechiturӑ. Fabricatӑ în 2002, de culoare gri-bleu, mașina dovedea, însӑ, dragostea și priceperea deținӑtorului sӑu. Curat, atât la exterior cât și la interior, autoturismul era de asemenea într-o stare tehnicӑ de invidiat (poate cӑ un cârcotaș ar fi putut ghici, dupӑ anumite amӑnunte vizibile numai specialiștilor, o coliziune frontalӑ, urmatӑ de o reparație aproape perfectӑ). Nici o urmӑ de noroi și nici un sticker nu strica strӑlucirea vopselei, a ornamentelor nichelate sau a geamurilor, încât era de mirare cât de bine putea rezista o mașinӑ de școalӑ.
La un moment dat, instructorul ridicӑ privirea. În apropierea mașinii se oprise o femeie care, judecând dupӑ expresia feței, cӑuta ceva. Privirea ei era îndreptatӑ spre plӑcuța de înmatriculare de pe botul Modus-ului, care, dupӑ toate aparențele, corespundea cu așteptӑrile ei.
- Doriți ceva? întrebӑ instructorul dupӑ ce coborî geamul.
- Ӑӑӑ … cred cӑ da, rӑspunse femeia. Sunteți domnul instructor Iordӑnescu Florian?
- Da … Dumneavoastrӑ?
- Nina Tecuceanu. Am fost … am discutat ieri și am stabilit sӑ ne vedem azi, aici, pentru ore de conducere.
Instructorul aruncӑ sub bord, cu un gest nervos, telefonul pe care îl manipulase înainte de sosirea noii sale eleve și ieși din mașinӑ, cu un aer dușmӑnos. Deschise de mai multe ori gura pentru a vorbi, dar pӑrea sӑ își înfrâneze furia și sӑ își caute cuvintele. Într-un târziu, rosti rar, privindu-și interlocutoarea drept în ochi:
- Ați întârziat. Ați întârziar chiar la prima lecție!
Intimidatӑ, eleva nu știa ce sӑ spunӑ.
- Sӑ nu încercați sӑ vӑ justificați! Vӑ rog frumos! Sӑ nu-mi spuneți cӑ programarea e la și un sfert! La o primӑ întâlnire cu profesorul de conducere, elevul trebuie sӑ vinӑ cu cel puțin o jumӑtate de orӑ mai devreme, pentru a face inspectarea și cunoașterea autovehicului de școalӑ și pentru a realiza cunoașterea reciprocӑ dintre profesor și elev. Dacӑ ați fi profesoarӑ, mi-ați da dreptate, stimatӑ doamnӑ!
- Dar …
- Nu avem de ce sӑ mai lungim discuția. Aș putea sӑ vӑ dau un exemplu legat de fratele meu, continuӑ Iordӑnescu, dar cred cӑ e mult prea devreme pentru așa ceva.
Și, parcӑ plicitisit de lungimea discursului, instructorul își luӑ eleva de mânӑ pentru a executa inspecția vizualӑ a Renault-ului.
- Lecția numӑrul unu, stimatӑ doamnӑ, obligatoriul ocӑrond , cum spune fratele meu.
Nina Tecuceanu fu nevoitӑ sӑ remarce din nou, la îndemnul instructorului, curӑțenia și starea tehnicӑ a mașinii. Cu toate cӑ Iordӑnescu nu era un bӑrbat înalt, Nina pӑrea pe lângӑ el o femeie micӑ și fragilӑ. Trӑsӑturile feței îi mӑrturiseau o vârstӑ de aproximativ 40 de ani, iar stӑruința ei de a zâmbi, în ciuda încordӑrii, îi scotea în evidențӑ caracterul ambițios. Din când în când, dupӑ aproape fiecare mișcare a capului, își alunga, cu un gest larg, șuvițele care îi acopereau obrajii. Neatentӑ la șuvoiul de vorbe al instructorului, Nina privea, uneori, în altӑ direcție decât o îndemna acesta – provocând, binențeles, un nou șuvoi de cuvinte și gesturi nervoase ale bӑrbatului.
Inspecția exterioarӑ fiind terminatӑ, eleva își luӑ locul la volan, executând, impecabil și înainte de sfaturile instructorului toate gesturile preliminare: reglarea scaunului și a a oglinzilor, fixarea centurii de siguranțӑ. Iordӑnescu își recitӑ, totuși, începutul de lecție, ca un copil care nu poate spune o poezie decât de la început, și fӑrӑ sӑ se sinchiseascӑ de faptul cӑ femeia nu îi dӑdea nici o atenție.
- Pornim, spuse el într-un târziu, dar reacția elevei fu nulӑ. Am spus cӑ pornim! repetӑ omul, ridicând tonul. Ce ai, doamnӑ, nu auzi când îți vorbesc? strigӑ, disperat, instructorul, scuturând, nervos, volanul.
Parcӑ surprinsӑ, eleva spuse:
- Da, știu cӑ acesta e volanul, e o glumӑ veche, domnu Iordӑnescu.
- Știu cӑ știi cӑ ӑla e volanul, mârâi instructorul, așa cӑ folosește-l, doamnӑ!
Oarecum derutatӑ, eleva își mai verificӑ o datӑ centura de siguranțӑ, atinse oglinda retrovizoare și apoi cuvântӑ, hotӑrâtӑ:
- Domnu’ Iordӑnescu, ieri v-am scris un SMS … v-am spus despre mine cӑ am o deficiențӑ de auz … îmi pare rӑu, nu pot înțelege ce spuneți. Trebuie sӑ vӑ uitați la mine când îmi vorbiți, și sӑ încercați sӑ articulați cât mai correct sunetele, ca sӑ pot citi pe buze. Îmi cer scuze, dar asta e!
Instructorul înghiți în sec. Femeia avea dreptate, în ajun conversaserӑ prin mesaje scurte, dar de, dacӑ ea a întârziat, normal cӑ era nervos și uitase condițiile de lucru cu noua sa elevӑ. Mai înghiți o datӑ în sec, dupӑ care, așa cum îi ceruse Nina, rosti clar, uitându-se în ochii ei:
- Sӑ pornim, stimatӑ doamnӑ!
Apoi, întorcând din nou capul spre parbriz, adӑugӑ, cu grijӑ sӑ nu fie “citit”:
- Îmi cer scuze, doamnӑ …
Nina Tecuceanu nu era la prima experiențӑ de elev-șofer. Deja urmase un astfel de curs, cu un an înainte, dar sfaturile fostului instructor nu îi fuseserӑ de prea mare folos. Știa sӑ conducӑ un automobil, dar încӑ nu avea destulӑ încredere în ea pentru a promova și un examen. În plus, unele manevre îi erau încӑ necunoscute și spera ca domnul Iordӑnescu sӑ i le deslușeascӑ; i le și înșirase într-un mesaj: întoarcerea din trei mișcӑri, pornirea în pantӑ, parcarea lateralӑ. Mai erau și altele, probabil, pe care trebuia sӑ le perfecționeze, cӑ doar de-aia avea profesor, s-o învețe.
Circulația într-un oraș aglomerat nu e chiar floare la ureche nici pentru șoferi mai experimentați. Nina se descurca, în general, bine, dar Iordӑnescu era destul de vechi în meserie încât sӑ remarce cӑ ea mai avea unele stângӑcii. Schimba vitezele corect și la timp, fӑrӑ sӑ priveascӑ schimbӑtorul, nu se temea sӑ atingӑ o vitezӑ apropiatӑ de cea normalӑ, nu ezita când era nevoie sӑ ocoleascӑ obstacole sau sӑ frâneze la nevoie. Existau, așadar, speranțe ca eleva sӑ atingӑ nivelul necesar pentru înscrierea la examen – și pentru promovare. Dar pentru asta era nevoie de antrenament.
- Doamnӑ, oprim acolo, trebuie sӑ exersӑm parcarea lateralӑ.
Mașina asculta comenzile Ninei, dar, cel puțin la primele tentative, se încӑpӑțânӑ sӑ se opreascӑ la o distanțӑ cam mare de la bordurӑ. Înfuriat din nou, Iordӑnescu nu se abținu:
- 25 de centimetri, mӑ doamnӑ! Ce nu înțelegi? țipӑ el.
Timoratӑ, Nina greși din nou.
- Ai tras la 40 de centimetri … Nu, azi nu merge, mai încercӑm și data viitoare … Hai sӑ plecӑm, dar pornim ca și cum am fi în pantӑ. Cu frâna de mânӑ, te rog … Nu așa bӑ, femeie, cӑ cauciucurile sunt scumpe, fir-ar al …
Luându-și seama, Iordӑnescu se stӑpâni și rosti calm, pedagogic:
- Deci: la pornirea de pe loc nu e nevoie sӑ ambalӑm motorul mai mult decât la alte porniri de pe loc. Ai … ați înțeles? Bun, atunci hai sӑ mergem, sӑ ne mai plimbӑm o țârӑ prin târg.
Explicând calm fiecare situație de trafic, Iordӑnescu dirijӑ mașina cӑtre piața Unirii. Acolo reluӑ exercițiile pentru parcarea lateralӑ, pe care, surprinzӑtor, Nina le executӑ destul de corect, nedepӑșind ecartul de 30 de centimentri.
- Vezi, doamnӑ, când te concentrezi îți iese cum trebuie. Aoleo, ia uite cât e ceasul!... exclamӑ el. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei, fratele meu de care ti-am spus, peste … 23 de minute. Mai ai timp sӑ mai lucrӑm dupӑ aceea, sau o lӑsӑm pe altӑ datӑ? Ai? OK, atunci … continuӑ el, coborând din Modus. Apoi, dându-și seama cӑ uitase sӑ tragӑ frâna de mânӑ, deschise din nou ușa din dreapta și asigurӑ mașina, continuând sӑ dea sfaturi:
- Tragem frâna de mânӑ și introducem schimbӑtorul în prima treaptӑ de vitezӑ … sӑ nu uiți niciodatӑ! Bun … în cel mult o orӑ mӑ întorc. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei tocmai în capӑtul strӑzi Pajiște, la barul lui Prunache. Nu se poate urca cu mașina pânӑ acolo, e un șantier pe Pajiște, de aia las mașina aici. Mӑ asțepți, ne revedem și continuӑm, ai înțeles?
- Da, la Prunache. Bine, domnu Iordӑnescu, vӑ aștept.
Dupӑ ce își verificӑ, atent, buzunarele, asigurându-se cӑ avea asupra lui ambele telefoane, Iordӑnescu plecӑ.
Cartierul Piatra, care începea de la piața Unirii, este, așa cum se știe, una dintre cele mai vechi aglomerӑri urbane din țarӑ. Alungați din Cetate în Evul Mediu, românii se refugiaserӑ pe dealurile din apropiere, clӑdindu-și casele tot mai sus pe coastӑ pe mӑsurӑ ce comunitatea devenea mai numeroasӑ. Strӑzile, trasate fӑrӑ nici un plan de sistematizare, erau strâmte și întortocheate, multe din ele nefiind încӑ pavate nici acum, la începutul secolului al XXI-lea. Cu toate cӑ edilii municipiului erau conștienți de dificultӑțile întâmpinate de pietreni, nu aveau nici o posibilitate de a repara greșelile trecutului fӑrӑ a afecta specificul cartierului – și în același timp partea de buget legatӑ de veniturile aduse de turism. În consecințӑ, strӑzile rӑmâneau tot strâmte, întortocheate și nepavate, poate singurul semn de progres fiind acolo numeroasele șantiere pentru instalarea conductelor de apӑ și de gaz metan.
La un astfel de șantier se referise Iordӑnescu înainte de a porni, voinicește, sӑ urce dealurile Pietrei. Șantierul de pe Pajiște, un șant lung și adânc, îl fӑcurӑ sӑ piardӑ mult timp și sӑ acumuleze mult noroi pe pantofii lui bine lustruiți, dar, profitând de cele câteva scânduri fixate de locatari pe grӑmezile de pӑmânt, reuși sӑ parcurgӑ cu bine cei doi kilometri pânӑ la Prunache. Mare îi fu mirarea când zӑri în fața barului – de fapt un biet chioșc de tablӑ, cu inscripția “Bar” pe ușa ruginitӑ – mașina lui cu însemnele școlii de șoferi. Iar la volan, Nina Tecuceanu îi fӑcea, voioasӑ, cu mâna:
- Am reușit, am reușit! striga ea.
Blocat de uimire, Iordӑnescu nu reușea sӑ spunӑ nimic. Exuberantӑ, Nina nu-i dӑdu timp sӑ-și revinӑ.
- Am luat-o pe Fântâniței, am fӑcut la stânga pe Poienei, dar nu am avut loc din cauza unui prost care parcase aiurea. Am întors și am luat-o pe Coștișei, pe la Crucea Mușicoiului, apoi am coborât pe Podu Tunsului pânӑ la intersecția cu Pajiște, am dat prioritate unei basculante cu pӑmânt care cobora spre Cetate, apoi am luat-o în sus pânӑ aici, la Prunache. Vӑ aștept de nouӑ minute. Ați zis 23 de minute, eu am ajuns cu patru minute mai devreme, iar dumneavoastrӑa ați întârziat!
- Cum mama naibii ai reușit?! îngӑimӑ Iordӑnescu. De unde ai știut drumul ӑsta?
- A, pӑi eu sunt pietreanӑ, am crescut în mahalaua asta și locuiesc pe Neajlov, la 400 de metri de aici, cum sӑ nu-mi cunosc locurile?!
- Bun dar … Ai executat o întoarcere pe Poienei, o pornire în pantӑ la intrarea pe Pajiște și aici ai parcat perfect, la 24 de centimetri de șanțul ӑsta. Iar mie mi-ai spus ieri cӑ nu știi sӑ faci manevrele astea, iar jos, în oraș, mi-ai parcat tot aiurea … Îți bați joc de mine? Și … de ce dracu ai venit aici? Nu aveai voie sӑ pleci din piața Unirii, ce ți-am spus eu cӑ nu ai voie sӑ ieși din cuvântul instructorului!
- Dar dumneavoastrӑ mi-ați spus sӑ vin aici și sӑ ne întâlnim în 23 de minute!
- Ești nebunӑ? Nu ți-am zis eu așa ceva! ți-am zis sӑ mӑ aștepți acolo ca sӑ continuӑm lecția, prin oraș, nu aici!
- Asta ați spus? Eu am înțeles cӑ … Doar v-am spus cӑ nu aud bine și cӑ trebuie sӑ-mi vorbiți clar, în fațӑ! Îmi pare rӑu …
- Îți pare rӑu, pe dracu! Ai fӑcut un traseu pe care eu nu îndrӑneam sӑ-l urc, de fricӑ sӑ nu rup mașina, iar matale n-ai luat nici mӑcar un strop de noroi pe ea și-ți pare rӑu?! Ai fӑcut întoarcerea, ai fӑcut pornirea în pantӑ și parcarea lateralӑ și îți pare rӑu?! Cum dracu sӑ-ți parӑ rӑu?! Stai numa’ sӑ-i spun fratelui meu chestia asta, pe cuvânt dacӑ nu!
- Stați puțin … ce spuneți dumneavoastrӑ? Am fӑcut eu toate manevrele alea? Nu le-am fӑcut, doar știu în teorie cum se face și nu am respectat nimic din toate alea … Nu am fӑcut …
- Domnu Iordӑnescu? Domnu Iordӑnescu, a telefonat fratele dumneavoastrӑ, domnul Andrei, aviatorul, se auzi un glas din interiorul barului. Domnu Iordӑnescu, a zis domnul Andrei cӑ nu mai poate veni azi. A zis cӑ vӑ întâlniți mâine, la barul lui Catarigu, de lângӑ garӑ. Sӑ nu uitați!