poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-04-03 | |
De plecat, pleci repede când e vorba să-ți iei viața în propriile mâini. Cel puțin, așa s-a întâmplat cu mine, care nu-mi găseam locul și nici liniștea între doi oameni care se certau veșnic și-și aruncau cu ușurință blesteme și ocări. Nu-i uram, Doamne-ferește, dar nu întrevedeam nimic bun în ceea ce mă privea, în momentele în care asistasem la medierea de către Miliție a conflictelor dintre ei doi, când fugeam noaptea cu mama de frica tatii care ne alerga cu cuțitul sau veșnicele tăceri ale mamei care nu mai avea nici suflet și nici răbdare pentru noi, eu și cei doi frați mai mici. Secretomania vieții lor de dinainte de-a ne naște noi, faptul că am aflat abia târziu, că mama mai avea un copil, cu zece ani mai mare ca mine pe care-l dăduse spre adopție unor rude în vârstă și pe care nu-l căutase niciodată cât timp eu stătusem acasă... nu găsise nimerit nici măcar să ne spună că există, toate astea și multe altele îmi săpaseră rădăcina mea dintâi și mă făcuseră să renunț la visul meu cel mai mare; acela de-a studia și-a deveni pictor. Cum aș fi putut face asta când mama de-abia ne putea pune pe masă câte o farfurie de mâncare, că de haine nici nu putea fi vorba, principala sursă de venit a familiei fiind pensia ei de boală și ceea ce mai scăpa tata foarte rar¬?
Deși aveam puțin peste șaptesprezece ani, am văzut clar că nu am nici o șansă să-mi urmez visul și-atunci am decis altceva; să-mi fac un loc al meu de liniște și de iubire, o familie adevărată, cu o căsuță cu ferestre luminate de soare, cu niște copii care să aibă parte de toată dragostea și grija de care eu nu se întâmplase să mă bucur, deși sufletul meu tânjea după asta. Valul de emoții care te cuprind nu-ți mai lasă loc de regrete, de calcule, nici măcar nu-ți trece prin minte că ele sunt acolo, cu tine.... vor fi mereu, de fapt, te vor pândi de undeva din străfundul sufletului, unde vor crește o plantă otrăvită și le vei simți efectul amar de multe, foarte multe ori de-a lungul drumului care ți se așterne în față acum, ca un covor de mătase. Primele luni le-am petrecut în casa părinților lui Toma, niște țărani neaoși, munteni, care locuiau într-o casă nouă, dar modestă, despre care aveam să aflu că fusese făcută din banii de nuntă ai unicei lor fiice, sora lui Toma. Cu alte cuvinte, îi făcuseră nuntă dar îi luaseră toți banii de dar pentru a-și construi ei casa aceea cu trei camere și bucătărie. Până atunci, locuiseră în conacul cu etaj, aflat în aceeași curte imensă, moștenit de la bunicul dinspre tată al lui Toma, care fusese chiabur. Plecaseră din conac după treizeci de ani cât au locuit acolo, fără ca măcar să bată un cui, cu toate că dacă și-ar fi pus mintea și chibzuința la treabă ar fi făcut din el un palat. Oricum, avea o sută de ani vechime, era făcut din lemn, cu temelie de piatră de râu și scări interioare și exterioare. La etaj, erau trei dormitoare separate dispuse pe un coridor lung plin de ferestre mari cu tocuri sculptate în arcadă. Spre stupoarea mea nici măcar geamurile nu fuseseră puse (acelea care se spărseseră) de vajnicii mei socri. Acolo ne-a instalat pe noi, în conacul acela unde soacră-mea mi-a adus o găleată cu var proaspăt stins, o bidinea și o rolă. Mai bine, mai rău, am dat pereții cu var dar am refuzat să-i mozolesc cu rola aceea cu două banane împletite, care mi s-ar fi părut chiar oribile pe pereți! Toma lucra ziua, făcea naveta într-o uzină de armament, unde era tehnician și unde lucra și taică-su... un fel de șef pe linie de partid. Așa că n-am primit ajutor de la nimeni, nici măcar când a trebuit să lipesc cu pământ amestecat cu balegă, pe jos, că ne-a indicat să stăm în camera cu pământ, motivând că în cele două camere cu dușumele ar fi fost sobele stricate. De fapt, în camerele cu dușumele ,cândva superbe, de stejar masiv, zăceau cufere mâncate de carii, cioplite în lemn cu modele bogate, fosta zestre a bunicii dinspre tată a lui Toma, o fată bogată și frumoasă care murise la numai 30 de ani. Precum și războiul de țesut, tronuri de lemn geluit pline cu porumb, grâu sau mălai. În lunile și anii care au urmat, acești doi oameni aveau să-mi desființeze complet mitul țăranului român, pe care eu mi-l închipuisem până atunci bun la suflet, drept, harnic, un fel de depozitar al virtuților transmise de generații. Aveam să descopăr cu uimire doi oameni egoiști și prefăcuți, cu o inteligență pusă doar în slujba șireteniei și a folosului propriu, fără urmă de credință în Dumnezeu, de fapt, atei, dar nu acel soi de ateu intelectual, convins că doar ceea ce știința i-a revelat poate fi credibil, ci un alt fel de ateu... semianalfabet, zgârcit și bântuit de-o mândrie deșănțată cu ceea ce au făcut sau au fost părinții și bunicii lui, el nefiind nici măcar o umbră a lor. Anul acela petrecut acolo, în curtea lor, unde ar fi trebuit să trăiesc cea mai frumoasă parte a ceea ce aveam să împart eu cu Toma pentru tot restul vieții, nu ne-a fost ușor, nici mie, care a trebuit să cunosc o față hâdă a unor oameni care păreau cumsecade, și nici lui Toma, care se vedea prins la mijloc, între un copil care-i luase mințile și care nu s-ar mai fi dat dus de lângă el vreodată, și cei care-i erau părinți. În drumul meu prin viață, Dumnezeu mi-a trimis mereu câte un om bun, care să mă ajute să pricep lucruri primejdioase sau nefolositoare. Așa s-a întâmplat și anul acela hotărâtor pentru mine, în care n-aș fi putut face față planurilor pe care le urzeau bătrânii, pentru a mă determina să plec pe unde am venit! Întâi, au început să-mi povestească ce crai era fiul lor, câte ”muieri” le călcaseră pragul, și el de toate scăpase, lucru care, în loc să mă facă geloasă m-a determinat să le spun că pe mine una, nu cred că mă va paște soarta lor. Apoi, într-o zi, pe când Toma era la muncă, maică-sa mi-a făcut bagajul, spunându-mi că primise ordin de la fiu-său să mă ducă chiar ea la autogară și să se asigure că sunt pe drumul cel bun... către părinții mei. M-am așezat frumos pe băncuța de sub nuc și i-am zis cât am putut eu de calm; - Pe mine, Toma m-a adus în curte, tot el o să mă și dea afară, dacă vrea. Coana Victoria, cum o strigau vecinele s-a făcut din oacheșă, vânătă și punându-și mâinile butucănoase în șolduri, n-a mai dat – n-a mai luat, și mi-a zis; - Auzi, Toma e singurul nostru băiat, n-o să plece din bătătura mea niciodată, dar pe cine nu ne place nouă să ia, da! Ochii mici, de vulpe îi sclipeau și mai tare văzându-mă, tot calmă și tot așezată pe băncuță, ba, chiar îi zâmbeam, nu știu de ce, probabil că simțeam ura ei crescând direct proporțional cu zâmbetul meu. - Bătătura dumneavoastră e aici, aici o să rămână, eu n-am știut de ea când l-am cunoscut pe Toma. Eu știu doar că vreau să fiu acolo unde este el, dacă vrea și el. Neagră de furie, pufnind, s-a întors la ale ei lăsându-mă acolo, pe băncuță până seara când Toma, intrând pe poartă cu taică-său a venit direct la mine; - Ce e cu tine aici? Și cu bagajul ăsta.... unde te duci? - Bagajul mi l-a făcut mama ta, a zis că tu ai hotărât să mă duc înapoi la ai mei, și-am așteptat să-mi spui de ce. Ochii albaștri ai lui Toma s-au făcut gri, a smucit bagajul și mi-a zis peste umăr; - Hai în casă, că vede lumea tot circul ăsta! ”Lumea” era cuvântul de ordine pentru care ai lui cosmetizau traiul lor împreună, pentru a crea imaginea unei familii exemplare în afara casei, dar, dacă ar fi dat frâu liber adevăratelor sentimente care stăteau la baza acestei întovărășiri de-a dreptul ciudate, ar fi fugit ”lumea” de-ar fi întrecut acceleratul. Tot în virtutea ”de ochii lumii” își crescuseră și pe cei doi copii; Nuța, primul lor copil, despre care povesteau cu plăcere că fusese bătută la trei săptămâni de socră-miu, care venise în permisie din armată și era deranjat de plânsetele ei nocturne, care-o țineau pe nevastă-sa ocupată cu altceva decât cu satisfacerea plăcerilor lui. Nici după aceea nu se bucurase de vreo atenție specială, pe la doi ani, maică-sa o legase cu cârpe în pat și plecase, ea știe unde, iar fata căzuse din patul înalt cu saltea de paie și-și luxase șoldul, fapt care avea s-o lase șchioapă pe tot restul vieții. Așadar, odată ajunsă în camera noastră, Toma s-a transformat pe loc și întunecat tot la față m-a întrebat; - Ai făcut tu ceva? Mi s-a părut ciudat modul de abordare, adică, primul lui gând era că eu aș putea fi de vină, că ”am făcut ceva”, ce puteam să fac eu când eram atentă la fiecare pas să nu deranjez sau să creez vreo neplăcere auguștilor lui părinți? - N-am avut timp să fac nimic, i-am răspuns. Mama ta m-a luat din pat și-a început să-mi facă bagajul. - Vrei să spui că de azi dimineață stai acolo, la poartă? Ne facem de râsul tuturor! Mi-a trecut prin cap că, mai bine, s-ar fi îngrijorat că stătusem nemâncată, și de-abia mă încumetasem să mă duc la toaletă sub privirile de jandarm ale mă-sii... dar, știu eu, poate-l luase valul și m-a lăsat pe locul doi, preocupat să încropească apărarea maică-sii. Așa că n-am stat mult pe gânduri și i-am spus cu voce limpede și fără pic de răutate; - Uite ce m-am gândit! Acum și aici e momentul când îmi spui dacă noi suntem împreună pentru o familie. Dacă nu, nu mă supăr, nu am de ce, poate în astea câteva luni te-oi fi răzgândit. Mâine dimineață îmi iau lucrurile și mă duc la ai mei, nu e un capăt de lume. Toma s-a uitat la mine cu toată dragostea din lume (clipele astea le depozitam eu în suflet) m-a luat în brațe și mi-a zis; - Tu n-ai să pleci niciodată de lângă mine, lasă că vorbesc eu cu mama. Ei sunt dificili... tu nu-i cunoști, au concepții de acum o sută de ani despre avere și prostii de ale lor! O fi vorbit, n-o fi vorbit cu ai lui, cert e că Victoria a mai slăbit frâul o vreme, chit că turbase când mi-a adus Toma, la o leafă, culori și pânze, și după-amiezele, în așteptarea lui pictam pe terasa de sus, văile pline de verdeață, scăldate în soarele molcom al după-amiezei, care se vedeau prin ferestrele largi. Scăparea mea, amintirea mea cea mai frumoasă din perioada aceea, exceptând dragostea mea cu Toma, a fost bunica lui, mama vitregă a socrului meu, care-și avea casa în aceeași curte imensă, și cu care soacră-mea nu vorbea, ba chiar o blestema spunând că se băga între ea și bărbatul ei, lucru pe care ea-l încerca acum cu mult avânt în privința băiatului ei. Bătrânica era bunătatea întruchipată, m-a iubit din prima zi când am călcat în curte și-mi aducea tot felul de bunătăți pregătite de ea, mă chema seara, când lucra Toma de noapte, și mă învăța să împletesc, să cos, în timp ce ea torcea caiere mari de lână alături de fata ei nemăritată, Valeria, sora mai mică a lui socră-miu, care era bolnavă psihic. Cu mare îngrijorare, am aflat că tatăl ei, bunicul lui Toma, un bărbat frumos și tare gospodar, avusese și el episoade de nebunie, dar bunica Mița Cârsteasca, cum i se zicea, îi aflase ”rostul” și-l lăsa într-ale lui de-și revenea singur. Ceea ce m-a speriat un pic, era că Toma, îi semăna leit, dar era prea târziu, eu îl iubeam ca pe Dumnezeu din cer, și nu mă dăduse înapoi nici faptul că băgasem de seamă că bea cam mult și cam des, sperând că e doar un obicei trecător. Tot bunica îmi spusese și natura relației celor doi stăpâni ai curții; socră-miu era afemeiat și ea, a stat o vreme în veninul ei, după care și-a găsit alinarea în brațele pădurarului, care venea cam la o săptămână, prin dosul curții care dădea fix în pădure, și intra cu ea în casă. Mie îmi spusese odată că face niște socoteli cu el, că au de tăiat lemne la ”pachet” și eu o crezusem întru totul, până când mi-a deschis bunica ochii de ce nu mă vrea ea în curte. Dacă pe ea o anihilase, eu eram un potențial martor nedorit la frichinelile ei de după-amiază! Eu aflam toate astea și tăceam, îmi vedeam de traiul meu cu Toma, până când, în preajma Crăciunului, am rămas însărcinată. Dacă cei doi așteptau cu disperare un pas greșit din partea mea, pas, care nu vena deloc, când au aflat că vom avea un copil, a căzut conacul pe ei. La asta nu se așteptau... mai ales că soacră-mea îmi spusese că Toma nu poate avea copii, fiind operat de mic, de hernie! Căzuse de pe casă, tot urmare a grijii ei pentru familie. Nu ne-au felicitat, nu s-au bucurat de venirea altui nepot, aveau deja doi de la fata lor, au tăcut și-au înghițit, dar Victoria tot nu s-a lăsat ea de fraieră. Prin mai, când aveam deja vreo cinci luni și burtica destul de vizibilă, intră într-o dimineață în camera mea, unde schimbam așternuturile și-mi zice cu-o voce mieroasă, așa cum n-o mai auzisem vreodată; - Mămică, ai timp să mă ajuți și pe mine la ceva? Nu mai vorba cu mine de câteva luni decât răstită și când găsea cu cale să-mi spună că n-am voie să intru în camerele cu cufere, sau tronuri cu cereale, fapt aiuristic, deoarece, chiar n-aveam ce căuta acolo. M-am uitat un pic mirată la ea, și nefiind o fire dușmănoasă am zis că nu pot s-o refuz. - Da, imediat ce termin, vin și vă ajut! Era otrăvită că-i spuneam dumneavoastră, și, niciodată, mamă! Nu puteam să spun cuvântul mamă în raport cu femeia asta veninoasă care avea trei surori și doi frați în sat, oameni de toată isprava, și nu vorba cu nici unu. Așadar, m-am dus afară și-am văzut-o că o ia tot în sus pe coastă, până lângă cei doi cireși bătrâni, doborâți de Toma cu vreo săptămână înainte, se duce la un capăt al celui mai gros și-mi zice; - Ia și tu de dincolo și hai să-l cărăm în spate să-l taie taică-tu diseară! Ce să știi tu la șaptesprezece ani?... a fost doar un instinct că vrea să-mi facă un rău, mie sau copilului meu și i-am spus, tot așa, frumos și calm, cum știam c-o înnebunea pe ea: - Nu văd care e graba, îl poate căra Toma diseară, oricum nu cred să fiu eu în stare să-l ridic! Ea s-a transfigurat imediat și-a început să urle: - Putoare ce ești! Așa o să facă băiatul meu casă cu tine? Putoare de la oraș, stai cu curu pe cămașă și pictezi, ai să pictezi până te-o lua hăla! La spatele ei, urca încet-încet, sprijinită în băț, bunica Mița Cârsteasca! Victoria a tăcut stupefiată că mai exista cineva care-i auzise ocările, iar bunica i-a zis cu vocea ei molcomă și subțire ca un fir de ață; - De ce faci așa, Vico, maică? E mare păcat! Dacă leapădă copilul o nenorocești, e nepotul tău, fată! E copilul băiatului tău! Soacră-mea și-a tras baticul din cap cu furie și s-a uitat la amândouă; - Asta o să facă copil cu Toma al meu, doar dacă oi fi io moartă! După care a luat-o la goană de vale, intrând în casă și trântind ușile după ea ca apucata. Bunica m-a luat de mână, și coborând încet-încet panta mi-a zis o vorbă care m-a urmărit ani de-a rândul; - Ia taurul de coarne, cât te iubește Toma ca pe ochii lui, și pleacă de aici unde vedeți cu ochii, dacă vrei să faci casă cu el! Ãștia or să vă distrugă pe amândoi; pe tine te vor plecată cu orice chip, și pe el, argat la toată averea asta de care s-a ales praful de când e pe mâna lor! N-o să se lase Victoria nici dacă ai zece copii, e o femeie fără Dumnezeu și fără suflet! Chiar în acea seară, bunica avenit la noi și i-a povestit lui Toma tot, așa cum văzuse și auzise, după care îi spusese: - Toma, maică, te știu de când te-ai născut, eu te-am scăldat prima oară, fetișoara asta se uită la tine ca la soare, dacă vrei să ai casă cu ea, știi că mă-ta n-o să vă lase...e păcat de voi! Ca niciodată, Toma a pus ochii în jos, a ieșit pe terasă și-a fumat o țigară și m-a chemat să-mi spună ceva. - Mâine mă duc la partid să cer o locuință în colonie! Plecăm, să fim așa cum trebuie să fim, să ni se nască copilul în casa noastră, netulburați de nimeni! Așa a și făcut, și după doar trei luni, am primit o garsonieră într-un bloc de cărămidă, din colonia muncitorească, aflată în apropierea uzinei. Toma mergea pe jos la muncă, în zece minute, erau doar câteva blocuri, grădiniță, dispensar, magazine....ce mai! Mi se părea că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap! Am vopsit amândoi pereții la bucătărie, în crem pal, am reînoit și tocurile cu un rând de vopsea, chit că eu eram gravidă în ultima lună, mă cățăram cu mare drag pe geamuri să pun perdele noi, am dat fuga amândoi în beci să amenajăm boxa pentru iarna care vine, și n-am dormit toată noaptea când am făcut rate și așteptam mobila, pătuțul copilului și un frigider mic! Eram cea mai fericită ființă de pe pământ, tot ce mai doream era să se nască sănătos copilașul meu! Când am cărat ultimele lucruri, Victoria n-a pierdut ocazia să-mi strige din ușa casei ei noi, făcute pe banii din nunta fiicei sale; - Poți să-i feți și zece, tot n-o să stea cu tine! Copii îi face orice femeie, că e frumos și tânăr! Și acum mă întreb de unde-mi venea puterea, de unde-mi veneau vorbele acelea spuse cu blândețe; - Așa cum și mie poate să-mi facă orice bărbat, că sunt tânără... doar că eu am ales să-i fac doar cu Toma! - Ce vorbe de nerușinată ai în tine! Ai să ajungi rău! Ãsta a fost bun-rămasul meu cu Victoria, care n-a însemnat absolut nimic pentru mine, m-am dus și i-am lăsat bunicii câte ceva, am luat-o în brațe și i-am promis c-o să-i aduc copilașul să-l vadă! La nici o săptămână, într-o seară frumoasă de septembrie, l-am adus pe lume pe unicul meu fiu, Tudor, fără să-mi fie alături altcineva, decât Toma și Anne. Nu mă vizitase în locul acela unde simțise că nu sunt fericită, poate pentru că m-ar fi sfătuit să plec cât mai repede de acolo și știa că n-o voi face în ruptul capului. Tudor s-a născut la ora șapte seara, iar eu am făcut noapte albă! De fericire! Cea mai fericită noapte din viața mea! Dumnezeu îmi dădea cât nici nu îndrăznisem să cer! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate