poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-12-18 | |
Dragii mei, n-aș putea spune exact cât timp a trecut de când vuia cerul și pământul de faima Împăratului Ghețurilor, cel mai viteaz, cel mai puternic, cel mai frumos și cel mai temut împărat care s-a pomenit vreodată, dar pot să vă spun că acest împărat nu avea seamăn între alții. Tocmai de aceea, multe prințese râvneau să-i devină împărătese și se înverșunau cu atât mai mult cu cât împăratul nu dădea semne că ar prefera măcar pe una dintre ele. Frumoase erau toate, bogate și de neam mare, dar prea i se încurcau împăratului printre picioare. Veneau cu zecile, însoțite de alaiuri strălucitoare și împăratul se trezea nici una, nici două, cu oaspeți de care mai scapă dacă poți!
Crăiasa Zăpezii, mama lui, nu își mai încăpea în piele de bucurie. Simțea ea că nu era prea departe vremea în care Împăratul Ghețurilor avea să termine cu lipsa din palat, vânătoarea, războaiele cu vecinii și toată acea pierdere de vreme care o sărăcea pe ea de bucuria de a avea nepoți. - Vreau să aibă o soață pe măsură, îi spunea Generalului Nămete, cel mai credincios sfetnic al ei, nu trebuie decât să aleagă dintre prințesele adunate la palat! Nămete asculta clătinând din cap. Nu i se păreau de bun augur absențele prelungite ale împăratului din palat, dar nu îndrăznea să îi destăinuie o vorbă din temerile lui Crăiesei. Devotat cum îi era acesteia, prinse a iscodi în stânga și-n dreapta printre oștenii împăratului, doar-doar o afla mai multe despre îndeletnicirile acestuia din afara palatului. Nu îl interesau pe el nici vânatul, nici cetățile cucerite și nici alianțele pe care Gheață-cel-temut era pe cale să le încheie, dar ciuli imediat urechile auzind zvonul că împăratul pornea de unul singur în fiecare a cincea zi din fiecare a doua săptămână a fiecărei luni pe Muntele Înghețat și nimeni nu-i putea lua urma. Se întorcea uneori după câteva zile, alteori chiar după o săptămână cași când nici n-ar fi fost plecat. Cu aceste vești, Generalul Nămete îndrăzni să se înfățișeze Crăiesei Zăpezii. Auzind ce avea de spus credinciosul ei sfetnic, crăiasa hotărî să își urmeze chiar ea feciorul, căci pe ea nu era Crivăț care să o încetinească sau avalanșă să o oprească. Așteptă cu nerăbdare cea de-a cincea zi din ce-a de-a doua săptămână a acelei luni și, când Împăratul Ghețurilor ieși singur din palat, o luă curioasă pe urmele lui. Era o noapte adâncă cu o ninsoare atât de deasă că nu vedeai la un pas iar urmele erau acoperite pe loc. Gheață-cel-temut înainta voinicește tăindu-și drum cu paloșul și întrebându-se ce o mai mâniase de data aceasta pe mama lui într-atât încât să stârnească o așa vijelie de zăpadă. Își ridică dintr-o singură mișcare trepte de gheață spre vârful Muntelui Înghețat și porni să urce apărat de scutul său de gheață pe care îl ținea în fața ochilor. Crăiasa Zăpezilor tare și-ar fi dorit să îl întoarcă din drum dar și mai tare își dorea să afle ce se afla pe acel munte de îl ținea departe de ea și de palatul cu prințese pe fiul ei. În cele din urmă, când ajunsese deja la capătul răbdărilor, fiul ei se opri în fața unui perete de gheață și strigă cu glas poruncitor : - Norica, arată-te ! Muntele se deschise lăsând să se vadă în inima lui un palat cu totul și cu totul de gheață, plăsmuit parcă de un vrăjitor neîntrecut. Balcoanele dantelate, cupolele cu solzi de gheață și ferestrele împodobite cu țurțuri sidefii întreceau orice vis frumos ar fi avut vreodată Crăiasa Zăpezii. Pe poarta smălțuită cu dragoni de gheață ieși în fugă o tânără mlădie care i se aruncă fiului ei în brațe. - Norica, am trecut să te văd doar, nu pot sta mult ! De uimire, Crăiasa Zăpezii încremeni pe creasta muntelui privind îmbrățișările și sărutările fiului ei cu acea fată. Pe creastă rămase nemișcată mult timp și după ce fiul ei părăsi palatul și coborî pe scările lui de gheață. Ei, zeci de întrebări îi măcinau acum liniștea. Cine era acea fată ? Ce căuta acolo ? De ce o ascundea fiul ei ? Ce nume purta ? Cu fiecare gând care îi dădea târcoale, furia o cuprindea mai tare. Fata aceea era vinovată că Gheață-cel-temut nu își găsea o împărăteasă pe măsură, fata aceea era vinovată că fiul ei petrecea mult timp departe de palat, fata aceea era vinovată că fiul ei avea secrete față de mama lui ! Spumegând de furie, se năpusti în peretele de gheață al muntelui, imitând cât putea de bine glasul împăratului : - Norica, arată-te ! Muntele se deschise odată cu porțile dragonilor de gheață ale minunatului palat în care locuia fata. Crăiasa Zăpezii nu așteptă mult până când o văzu pe aceasta alergând spre ieșire. Nu mai apucă să scoată nici măcar un scâncet când văzu că în fața ei nu era Gheață-cel-temut. Crăiasa Zăpezii o închise de îndată într-un glob de gheață pe care îl aruncă pe acoperișul palatului. Acolo se prinse așa cum se prinde o stea pe vârful brad,ca și când acolo i-ar fi fost locul dintotdeauna. - Nimeni nu va știi unde ai dispărut, râse Crăiasa Zăpezii, voi avea eu grijă să fii uitată ! Împăratul Ghețurilor era aproape de palat când îl ajunse din urmă o avalanșă groasă și uscată. Se întoarse imediat și privi spre Muntele Înghețat de unde valuri –valuri de zăpadă alunecau la vale și, pe deasupra lor, Crăiasa Zăpezii își flutura poalele mantiei zdrențuite. Își simți inima topindu-i-se în piept de îngrijorare. - Mamă ! Unde ai fost ? Îi răspunse un hohot de râs batjocoritor care îl făcu să se întoarcă din drum. Urcă scările de gheață în fugă, strigă în fața peretelui de gheață și se năpusti în palat. Ecoul pașilor săi se auzi de-a lungul coridoarelor lungi și pustii. Nu mai era nimeni acolo. Coborî ca o vijelie la palat, gata să-și scurteze mama de cap. Crăiasa îl țintui într-un munte de zăpadă și îi șuieră răutăcios : - Acum ai să faci ceea ce trebuie pentru Împărăția Ghețurilor sau zăpada îți va fi mormântul ! - Ce ai făcut ? Nu era ființă mai blândă și mai dulce decât Norica ! - Nu există nici o Norica ! Există Împărăția Ghețurilor și obligația ta față de această împărăție. Cu un răcnet cumplit, împăratul se scutură de toată zăpada, o apucă pe crăiasă de umeri și o țintui în peretele sălii tronului cu mii de țurțuri. - Aici să stai pe vecie, statuie de gheață, aducere aminte tuturor celor care se împotrivesc voinței mele ! Dar, vedeți voi, mersul vieții nu se oprește cu un necaz, așa că nici viața Împăratului Ghețurilor nu se opri aici. După ce nărui în supărarea lui tot Muntele Înghețat, așa încât să nu-l mai vadă veci în fața ochilor, își alese o împărăteasă și domni în continuare în ținutul său înghețat, mai puternic și mai temut decât fusese vreodată. În acest timp, nu departe de locul în care se înălțase Muntele Înghețat, trăia un tăietor de lemne. Nu o ducea el prea bine vara, dar iarna, când oamenii căutau să își încălzească bine casele, flăcăul se descurca cât să-și pună și ceva deoparte pentru vremuri grele. Acum, asta însemna că iarna nu prea avea vreme de multe. Cu noaptea-n cap se trezea, cât era ziua de lungă tăia lemne prin pădure și în miez de noapte ajungea acasă după ce le vindea. Iac-așa, înaintând cu toporul prin pădure, ajunse omul nostru în locul în care se năruise Muntele Înghețat. I se păru lui ciudat să vadă atâta gheață la un loc, dar nu își puse prea multe întrebări de vreme ce găsi copacii gata doborâți, numai buni de făcut bușteni și încărcat în sania lui. Când fu gata de plecare, numai ce văzu un glob de gheață mare cât un cap de om, răsărind din zăpadă. Flăcăul se apropie, îl curăță bine și nu mică-i fu mirarea să vadă înăuntru o fată atât de frumoasă încât fu cât pe ce să scape globul din brațe. Nu văzuse tăietorul nostru de lemne de când era el pe lume o astfel de minunăție de fată, cu părul atât de galben că făcea soarele să se rușineze, cu ochii atât de albaștri și curați că făcea cerul să plângă și cu buzele atât de roșii că se cocea zmeura în pădure de mirare. Pe loc, tăietorul de lemne se simți cuprins de un drag fără sfârșit pentru fata din globul de gheață și îl duse imediat în căsuța lui, așezându-l cu grijă pe masă ca să îl poată privi în voie. Cu fiecare zi în care o privea pe fata din globul de gheață, Mărgărit, căci așa îl chema pe tăietorul nostru de lemne, era tot mai cuprins de dor. Încercă să topească globul, dar nici când îl rostogoli direct în foc gheața aceea vrăjită nu se topi. Încercă să o lovească cu toporul, dar gheața nu se clinti. Fără urmă de speranță, după mai multe încercări, flăcăul se împăcă cu gândul că toată viața avea să privească doar la fata din globul de gheață fără să o poată scoate de acolo, deși de multe ori i se părea că fata îl privește și chiar că e gata să plângă. Ei, dar Norica nu era chiar orice fel de fată ! Era fiica mai mică a Împăratului Norilor. Prinzând drag de Împăratul Ghețurilor, ea fugise de acasă știind prea bine că tatăl ei nu îl avea pe Gheață – cel – temut la suflet. Poate că nu avea Norica cine știe ce puteri, cum aveau surorile ei , dar cunoștea și ea ceva magie. Așa se face că Mărgărit o visă într-o noapte pe fata din globul gheață. Se trezi înainte de a înțelege ce încerca să îi spună aceasta. În următoarea noapte, lucrurile se întâmplară la fel. Până la urmă, flăcăul nostru se hotărî să nu doarmă două zile neîntrerupte așa încât în următoarea noapte să nu se mai trezească până nu află ce voia fata să spună. Zis și făcut ! Adormi Mărgărit rupt de oboseală și reuși să prindă în somnul lui doar două cuvinte că iar se trezi, ca și când ar fi fost fermecat, uitând pe loc cele două cuvinte. - Vreau să știu cum să te scot de acolo, strigă el către globul de gheață, dar nu pot ! De ce mi se întâmplă asta ? Hotărî deci să nu doarmă trei zile neîntrerupt dar isprava se repetă. - Două cuvinte ! Cum să uit două cuvinte ? Negru de supărare, nu mai dormi cinci zile una după alta, hotărât să repete cuvintele chiar și în vis, de îndată ce le auzea. Căzu în pat rupt de osteneală în cea de-a cincea zi și imediat prinse a visa. Așa cum hotărîse, imediat ce fata îi spuse cele două cuvinte, prin somn, Mărgărit le repetă : - Norica, arată-te ! Imediat un bubuit năpraznic zgudui pereții căsuței de lemn în care trăia Mărgărit. Flăcăul sări în picioare apucând imediat toporul de lângă pat. Mare-i fu însă bucuria să vadă că globul de gheață se sfărmase, iar minunația de fată din el ieșise vie și nevătămată. - Mulțumesc, îi spuse flăcăului cu un glas tot atât de moale și de dulce precum e mierea când se prelinge din stupi, m-ai salvat ! Mărgărit îi căzu la picioare și îi spuse cât de dragă îi era și cât de mult își dorea să își trăiască toată viața împreună cu ea. Norica, însă, mai avea o socoteală de încheiat. Îl rugă pe flăcău să o aștepte și pluti ca un norișor pe deasupra pădurii înspre ținutul Impăratului Ghețurilor. Când norișorul intră pe fereastra Palatului Ghețurilor, împăratul era la masă cu împărăteasa și câțiva supuși. Norica răsări în fața lor tot așa de vie și de frumoasă cum o cunoștea Gheață – cel- temut. Împăratul se ridică imediat în picioare, palid la față : - Norica ! - Ai aflat ce a făcut mama ta ? M-ai căutat ? Ai încercat să mă salvezi ? - M-am răzbunat pe ea ! - Acesta nu e un răspuns pe placul meu! Vreau să știu ce ai făcut ca să mă găsești și să mă salvezi după ce ai aflat ! - Și-a luat împărăteasă, se ridică de la masă soția lui Gheață-cel-temut, așa cum se cuvenea și cum merita. Norica zâmbi, însă nu cu părere de rău. Se scutură ușor transformându-se în norișor și pluti spre fereastră. Împăratul Ghețurilor se repezi după ea, dar Împărăteasa Ghețurilor îl apucă bine de braț și aruncă un blestem de uitare asupra tuturor celor prezenți. Uită Gheață-cel-temut de Norica, dar uită și Norica de Mărgărit, căci nu apucase bine să iasă pe fereastră și blestemul o ajunse din urmă. Așteptă tăietorul de lemne întoarcerea fetei o zi, apoi două, apoi nouă și, când Norica nu mai apăru, înțelese că s-a petrecut ceva cu ea. - Doar nu credeai că o astfel de fată își va lega viața de un tăietor de lemne, își spuse, dar gândul că Norica nu putea să îi ceară să o aștepte dacă nu asta ar fi vrut nu îi dădea pace. Hotărî deci să plece în căutarea fetei. Așa ajunse în Împărăția Norilor tocmai când Împăratul Norilor anunța că își va căsători toate cele trei fete odată după pofta inimii lor. Se zvonea că fata cea mare se va mărita cu acela care va ghici unde își petrece ea fiecare noapte, că fata cea mijlocie se va mărita cu acela care va ghici ce își împletește în păr în fiecare dimineață, iar fiica cea mică se va mărita cu acela care va ghici cele două cuvinte la care se gândește. Toți feciorii de împărat care se adunaseră în Palatul Norilor găseau cele trei ghicitori din cale-afară de grele și nici unul nu reuși să ghicească una măcar. - Asta înseamnă că fetele nu vor să se mărite ! Strigă unul. - E o păcăleală, nimeni nu va știi de răspunsul e adevărat ! Strigă altul. - Eu știu unde merge fata cea mare în fiecare noapte ! În fața Împăratului Norilor păși îndrăzneț un fierar chipeș, iar fata cu pricina se înroși toată la față. Zorica merge în Grădina Stelelor să danseze cu ele. - E adevărat, strigă fata ridicându-se în picioare și coborând în sală își luă alesul de mână. - Și eu știu ce își împletește fata cea mijlocie în păr, înaintă liniștit un cărbunar cu ochii de tăciune și glas molcom. Dorica își împletește licurici în păr ca să-i lumineze calea prin Împărăția Viselor. - E adevărat, strigă și fata cea mijlocie, grăbindu-se spre alesul ei. - Atunci, privi Împăratul Norilor adunarea de flăcăi, care sunt cele două cuvinte la care se gândește fata mea cea mică ? Se repeziră toți flăcăii să ghicească. Unul zise « vise plăcute », altul « somn ușor », altul chiar « călătorie sprâncenată ». Norica îi privea pe fiecare, căutând pe cineva, nici ea nu știa pe cine. Atunci, Mărgărit își făcu curaj și păși în mijlocul sălii : - Știu eu cele două cuvinte ! Toată lumea amuți. Împăratul Norilor îl privi curios, apoi o privi pe fata lui mai mică, așteptând să vadă dacă ea îl recunoștea pe flăcău. - Norica, arată-te ! Se auzi vocea puternică a lui Mărgărit și fiica împăratului se aruncă în brațele lui plângând, recunoscându-l. Nu vă mai povestesc ce nuntă mare a făcut Împăratul Norilor pentru cele trei fete ale lui și nici câtă fericire a fost de-atunci în acea împărăție, vreau să vă spun doar că, de atunci, Împăratul Ghețurilor a rămas cu inima înghețată, fără să își mai aducă aminte vreodată cât de frumos este să ai inima caldă, iar Crăiasa Zăpezii, eliberată de nora ei, Împărăteasa Ghețurilor, se răzbună pe cine-i iese în cale, închizându-l într-un glob de gheață. Nu cumva să îi stați în drum când o apucă nebunia, că nu se știe cine află cuvintele magice ca să vă poată salva ! Eu pe sania mea am încălecat și spre Împărăția Norilor am plecat, pentru că povestea mea s-a terminat! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate