Nu am găsit nimic în arhiva școlii de cartier unde Mama predase și nici la școala centrală. Una nu ținea acte mai vechi de zece ani alta dusese arhiva într-o locație care arsese la revoluție. Apoi mi-a venit o idee: ce-ar fi să încerc la țară? Erau mici șansele ca o școală de țară să păstreze arhiva, dar speranțele mele se îndreptau în altă direcție. Aveam adresa completă a acelui Marcel Þintescu, iubitul mamei din tinerețe și adevăratul faun scârbavnic: din fericire neamțul tipicar care fusese bunicul Wili păstrase și plicul. Trebuia să-l văd. Poate că și Mama îi scrisese în zilele fericite ale relației lor vreo scrisoare din vacanțele petrecute acasă. Dacă faunul Marcel, care trebuia să fie acum un bătrân trecut de 60 de ani (în caz că nu se sinucisese așa cum promitea atunci) fusese la fel de tipicar (sau poate cine știe, sentimental nostalgic) și la rândul lui păstrase plicul, proba ar fi fost cât se poate de elocventă.
Am ajuns acolo cu microbuzul, în centrul comunei Cocorăștii Mari, la fostul cămin cultural, actualmente restaurant și club. Cred că în ciuda sfertului de secol trecut, satul nu se schimbase prea mult din zilele când Mama predase aici. Unde să cer relații? Să mă duc direct la adresă? Nu prea știam cum să ajung. Am zărit turla bisericii și m-am gândit că cel mai nimerit era să le cer de la preotul comunei, care cu siguranță cunoștea pe toată lumea. Am așteptat să iasă lumea din biserică (era duminică și slujba tocmai se terminase) apoi am intrat.
Spunându-i Părintelui păsul meu, am aflat și tatăl lui fusese preot în comună iar sora sa fusese eleva Mamei. Și el o cunoscuse și în copilărie fusese un nițel pizmaș pe Smaranda – așa se numea sora, că avea o învățătoare așa tânără și drăguță – el avusese la clasă o bătrână zgripțuroaică.
M-a invitat să iau masa împreună cu ai lui, la casa parohială și așa am cunoscut-o direct pe fosta elevă a mamei mele, acum o doamnă respectabilă și proaspătă bunică.
Mama rămăsese în amintirea doamnei Smaranda ca o foarte bună profesionistă, severă – desigur, dar extrem de sufletistă și de apropiată de copii. Toți plânseseră când ea plecase, mai ales că știau din cauza cui – știau că fusese „dezamăgită” de un profesor tânăr din școală, un fluștiuratic care se ținea cu o doctoriță și care ulterior îi făcuse altei profesoare un copil din flori și fusese nevoit să se însoare ca să dreagă busuiocul. Ce se întâmplase apoi? Tânăra familie se mutase la București, părinții lui muriseră, iar proprietatea fusese vândută. Aflând că tocmai pe el voiam să-l caut fosta elevă a Mamei mi-a spus că nu știa unde locuiește în prezent, dar putea afla de la rudele rămase în comună. Aflând și pricina – procesul și celelalte dar mai ales necesitatea găsirii unui act oficial scris și semnat de Mama, s-a oferit să mă ajute pe o cale mai directă: una dintre nurorile ei era bibliotecară la școală, iar în depozitul bibliotecii se aflau și multe acte vechi, pe care de curând le sortaseră, le șterseseră de praf și le așezaseră pe ani și pe căprării, unele datând de pe vremea războiului. Dacă cineva ar fi vrut să scrie o monografie a școlii și chiar a satului, material era din belșug. Dacă aveam timp, nu eram dispusă să trecem pe nora dânsei, să o luăm cu noi și să dăm o raită printre vestigiile trecutului? Cum să nu, am acceptat imediat.
Doamna cea tânără (să tot fi fost de vârsta mea) stătea tot pe „ulița mare” și s-a oferit imediat să ne însoțească și să ne descuie încăperea, luând și o lanternă pentru depozitul se afla la subsol și iluminarea era slabă. Atenție, mi-a spus râzând când eu, uimită de cele ce vedeam în clărirea aceea veche și gospodărește întreținută, ca dintr-un alt timp, era să mă împiedic la intrarea în beci și să mă duc de-a dura pe trepte.
Am zărit la lumina lanternei raftul unde era scris anul 1959. Erau acolo ștate de plată vechi, dări de seamă, convocatoare la ședințe și instruiri, documente bătute la mașină sau scrise de mână, pe hârtie îngălbenită și scămoșată de trecerea anilor dar perfect lizibile. Printre ele am dat de o cerere de concediu fără plată, scrisă de Mama în aprilie 1959, cu numele ei în clar și cu semnătura ei și cu numărul de înregistrare al secretariatului școlii. Era aprobată de director și avea și semnătura acestuia. Cât se poate de elocvent, exact ce-mi trebuia! Iată că sorții au ținut cu mine, am gândit.
Cum puteam să scot oficial din arhivă un asemenea document în original? Că doar nu era să-l iau pur și simplu. Răspunsul era că trebuia să fac o cerere de împrumut către directorul școlii în care să expun motivele urmând ca după expertiză să-l aduc înapoi.
Ca nu cumva să se întâmple ceva „neprevăzut” cu documentul original și să rămân fără vreo dovadă, doamna Smaranda a propus să facem o copie legalizată a documentului. Întrucât o altă nora a dânsei era notăriță în comună, mi-a zis să mă așez pe una dintre băncile lungi de pe culoarul școlii și s-o aștept. Între timp doamna cea tânără a descuiat secretariatul, mi-a adus două formulare tip ca să fac cererea în două exemplare și mi-a dat un pix să le completez, însărcinându-se să-mi obțină aprobarea chiar de a doua zi. Documentul însă puteam să-l iau cu mine acum ca să nu mai fac încă un drum. I-am mulțumit fiebinte.
Am plecat spre București înarmată cu tot ce aveam nevoie pentru expertiză. Săptămâna care a urmat am primit prin poștă și unul din formulare cu cererea de împrumut aprobată, care certifica proveniența originalului.
l-am sunat pe domnul S., procurorul și m-am prezentat cu manuscrisul. Mustăciosul era și el din nou prezent la datorie. A sucit și a răsucit documentul. Domnul S. l-a întrebat dacă are obiecții. A răspuns că solicită să vină ca martor persoana care a semnat cererea de împrumut și cea care a scos documentul din arhivă pentru a atesta că documentul este cel original și de asemenea mi-a cerut să dovedesc cu documente că Mama a fost într-adevăr angajată la școala din Cocorăștii Mari.
D-l S. m-a pus să semnez că sunt de acord cu citarea martorilor și cu elaborarea expertizei. M-am mirat de atâta formalism într-o chestiune care în fond mă avantaja pe mine și mi-am exprimat cu glas tare și râzând nervos, nedumerirea. Mustăciosul mi-a răspuns repezit și cu o satisfacție disprețuitoare:
- Pentru că dacă acuzațiile Dvs. la adresa clientei mele se dovedesc neîntemeiate, o să decontați din buzunar toate cheluielile.

La jumătatea lui martie am fost anunțată că s-a primit rezultatul expertizei grafice. Fără tăgadă rezulta identitatea scrisului din cele documente, biletul de adio fiind certificat ca aparținând mamei mele. Expertiza certifica de asemenea urmele unui dizolvant organic pentru cerneală evident în scopul falsificării. Vina fiind dovedită în privința respectivă mă așteptam ca dosarul să fie trimis în instanță. Nu știu de ce însă în loc să mă bucur și să răsuflu ușurată, aveam o stare vecină cu depresia și tot felul de presimțiri rele.
Dacă, în ciuda oricărei logici și dreptăți, urma să pierd? Mă îngrozea perspectiva că va trebui să plătesc inclusiv onorariul mustăciosulul care probabil că era foarte mare – madam Puica își luase desigur un exemplar de elită. Și oricum îmi trebuia și mie un asemenea „exemplar” ca să nu fiu înfundată de la prima înfățișare așa cum se lăudase draga mea mașteră.
Trebuia deci neapărat să-mi găsesc un serviciu. Să lucrez ca asistentă medicală la un spital nu-mi surâdea deloc. Martha se operase de apendicită pe la sfârșitul iernii și în cele 3 zile cât stătuse acolo iar eu navetasem la ea s-o văd, reușisem să-mi dau seama că dacă lucrurile se schimbaseră de ultima dată când intrasem într-un spital românesc, schimbarea nu fusese decât în rău. Dacă m-aș fi dus la o policlinică sau cabinet particular, nu mi-ar fi convenit un program fix, în care să nu dispun de libertatea de a-mi gestiona timpul, pentru că eu trebuia să fiu disponibilă pentru audieri, înfățișări și să mai fac când și când și muncă de detectiv. Inspirându-mă din campania furibundă a lui Hans de găsire a unui serviciu prin presă, am început să-mi iau zilnic toate ziarele care publicau anunțuri cu oferte de muncă.
Tot în perioada aceea am aflat ce declarase coana Puica la audiere. Am aflat dintr-un interviu al „dânsei” în presă, pentru că nefiind parte vătămată (și chiar dacă aș fi fost) nu puteam cere să văd dosarul până la finalizarea cercetărilor.
În primul rând coana Puica binevoise să răspundă despre dispariția Mamei. Afirmând că nu o mai văzuse niciodată după decesul Carolinei Helmans, o caracteriza pe Mama drept o cochetă incurabilă, care nu se sfia să flirteze cu bărbații nici după ce căsătorise și făcuse copii. Putea aduce zeci de martori care să probeze acest lucru. Versiunea Puicăi referitoare la „cotârceala” de la priveghi inversa situația și personajele. Ea fusese aceea care o prinsese pe Mama într-o postură indecentă, cochetând cu propriul ei frate biologic (al Puicăi) care, ușor amețit de băutură și înnebunit de farmecele expuse cu generozitate, fusese gata gata să facă amor cu ea acolo, lângă coșciugul bunicii Carolina. Și pentru acest aspect putea aduce martori care-i văzuseră ieșind împreună, fără să mai vorbească de martorul principal la scenă, frățiorul domniei sale. Ca să pareze și să comute rușinea, Mama îi făcuse un scandal monstru Puicăi în biserică acuzând-o pe ea de ceea ce era vinovată ea însăși.
Despre căsnicia ei ulterioară cu tata spusese că fusese un compromis făcut inițial din milă, apoi din dragoste: îl accepase cu o fată întârziată mintal și cu o lichea care nu voia să învețe deși avea toate condițiile, o răsfățată și o intrigantă care le otrăvea căsnicia – eu. Se declara absolut nevinovată de acuzațiile ce i se aduceau: nu ea îl omorâse pe soțul ei; în schimb eu, care o denunțasem, am fost fiica cea rea care-l enervam tot timpul. Cât despre bilet, ea nu ștersese nimic, acesta era pur și simplu biletul pe care Mama îl lăsase în casa lui Willi, unde Puica domicilia. Eu nu eram decât o ratată care nu reușisem în viață, avusesem șansa să mă realizez în Germania dar iată, mă întorsesem înapoi, lefteră și cu coada între picioare și fără îndoială auzind că ea era femeie cu situație voiam să ciugulesc ceva publicitate și bani de pe urma ei. Lucrurile astea le spunea public, pentru că nu era niciun secret. Trecea printr-o perioadă grea. Dar știa că „adevărul” va ieși la lumină.
Ulterior când am avut acces la dosar, am văzut că toate astea le declarase la a doua audiere, după ce aflase prin avocat ce declarasem eu și ce probe adusesem. La prima, când i se ceruse să declare tot ce știe despre faptele din capetele de acuzare, mințise (învățată de avocat) că e foarte tulburată și nu poate declara nimic, în afara faptului că e nevinovată.
Cât despre circul mediatic, acesta avea în curând să mă lovească, într-un mod oarecum neașteptat. Într-o zi Hans a avut proasta inspirație să se uite pe postul ăla unde era mereu invitată coana Puica după ce eu mă culcasem, iar a doua zi, colac peste pupăză, a găsit la cutie și o citație pentru mine. M-a interpelat de îndată ce a intrat pe ușă. Ce era tot circul ăsta? În ce rahat mă băgasem și de ce?
Momentul cădea cum nu se poate mai prost. Nu eram acasă decât noi doi. Era vacanță de primăvară și Martha voise cu orice preț să participe la tăbăra de sculptură monumentală. Spunea că era cel mai bun mijloc de expresie artistică, că doar volumele și acțiunea directă asupra materialului puteau transpune ce simte. Eu stăteam cu inima cât un purice să nu-i sară Doamne-ferește vreo așchie în ochi sau să se prăvale peste ea blocul de piatră și s-o omoare. Și acum soțul meu stătea cu citația la audieri în mână (un moment sperasem că citația era la proces, dar nu) și voia să audă o explicație.
A trebuit să încep cu începutul, să-i povestesc cum intrase în viața noastră coana Puica, ce conflict avusese cu Mama, cum se certaseră pentru avere, cum se purtase cu mine și cu Crina după ce devenise soția lui tata și în fine cum îl băgase în apă fierbinte ca să scape de el.
- Ce poveste sordidă. Nu mi-ai spus niciodată, a zis și s-a uitat la mine cu o uitătură stranie.
Era adevărat. De fapt nu știam mai nimic unul despre altul. Mersesem alături pe același drum al vieții dar ceea ce fusese până la punctul în care ne uniseră destinele nu discutasem niciodată. Singura excepție fusese prima noastră întâlnire după atâția ani când el mi-o prezentase pe Anelise. După ce ne-am căsătorit, nu discutasem niciodată decât problemele de imediată importanță și în afară de asta, banalități. Nu ne împărtășisem secretele, amintirile, sufletele. Puținul pe care eu îl mai știam despre el era din ce-mi povestise mătușa Helga.
Socotind ceea ce-mi spunea acum ca un fel de reproș pentru distanța mea sau poate un auto-reproș pentru detașarea lui, m-am scuzat cu amărăciune: n-am vrut să te încarc pe tine cu toate astea. La ce ți-ar fi folosit să le știi? Răspunsul a venit pe dată, brutal și dezamăgitor: dacă știam în ce familie de nebuni intru nu mă mai însuram cu tine. Poate că în vremurile mele bune acest adevăr nu m-ar fi deranjat dar acum am fost pe punctul de a face o criză de nervi. M-am dus în bucătărie, m-am încuiat și am plâns în hohote câteva minute bune. Eram atât de singură pe lume, atât de singură! Unde era mătușa Helga? Unde era Clara? Chiar și tanti Zoe, unde era? Și ea plecase la țară, mă părăsise. Nu aveam pe nimeni să mă încurajeze, să mă susțină.
Într-un târziu m-am liniștit și mi-am spus că poate toți oamenii de pe pământ sunt singuri.
*
Deși unul din capetele de acuzare era finalizat, domnul S. nu voia să trimită încă rechizitoriul în instanță pentru că – spunea el, faptele se legau cumva prin acea legătură logică și cauzală pe care și eu mizasem de la bun început. Acum intrase sub lupă partea legată de dispariția mamei mele. Dosarul fusese redeschis, existând câteva elemente noi: faptul că aflasem de cearta dintre Mama și Puica și dovedirea falsului din bilet. Dacă s-ar fi dat atunci, la vremea dispariției, în urmărire generală cazul mamei mele, în primul rând s-ar fi afișat la toate posturile de miliție poza ei. Poate că s-ar fi publicat și în ziare și s-ar fi dat și la televizor, dar cum nu toată lumea, mai ales la țară, dispunea de un asemenea obiect, de lux pe atunci, șansele n-ar fi fost prea mari pe filiera mass-media. Acum însă posibilitățile de comunicare prin mass-media crescuseră enorm. Trecuseră însă un car de ani și, cu toate că Mama avea o frumusețe care nu se uita ușor, poate că nu orice om care o zărise o clipă și-ar fi amintit acum de ea văzându-i fotografia. Exista și un algoritm informatic de obținere – cu anume șanse probabilistice – a chipului din prezent. Trebuia însă să aduc pozele părinților Mamei, poze de la maturitate. Lucrul acesta era imposibil: chiar dacă să zicem aș fi putut merge în Basarabia, în comuna unde se născuse Mama și aș fi găsit printr-o întâmplare fericită fotografii cu părinții ei acestea nu puteau fi „de maturitate”: bunicii mei materni naturali muriseră în prima tinerețe. Fără aceste ingrediente erau însă mici șansele – mi s-a spus – ca „îmbătrânirea” chipului ei să iasă realist.
Mai mult, o problemă era și găsirea unei fotografii a Mamei de la vârsta dispariției. Am apelat din nou la bunul meu coleg Bogdan, care mi-a adus o fotografie de grup cu noi toți elevii ei și cu ea printre noi, din prima zi de școală. Am comandat până la urmă (am plătit-o din buzunar) și o simulare cu acel program de îmbătrânire asumându-mi riscul unor erori grosolane.
Am spus bineînțeles, că nu vreau ca portretul robot – în cele două versiuni – să fie publicat în presa centrală sau dat pe postul național de televiziune, ci doar în presa locală din județul unde avusese loc dispariția și pe raza a patru județe limitrofe. De asemenea, am fost de acord să fie afișat doar la posturile de poliție din orașele și comunele din acea zonă. După tot tamtamul și toate minciunile declarate despre Mama nu voiam ca imaginea ei de aici, din orașul unde locuise și fusese respectată ca învățătoare, să fie asociată cu asemenea murdării. Destulă fusese vâlva nedreaptă care se făcuse în acei ani îndepărtați pentru că-și părăsese familia, destul că acei care o știau pe coana Puica de când locuise în cartier făcuseră imediat asociația și pricepuseră despre cine vorbea îndrăgita vedetă.
Iată cum prin atitudinea ei, coana Puica îmi obstrucționa orice șansă reală să dau de Mama dacă – prin absurd, gândeam – s-ar mai fi aflat în viață. Coană Puico, dacă câștig procesul și te văd după gratii o să-ți pretind și ceva despăgubiri. Nu o să pretind ca tine, să-mi plătești martorii, avocatul și expertizele. O să cer doar atâția bani câți să plătesc un artist în vogă: cu banii ăstia o să-ți comand un portret. Un tablou al sluțeniei. Apoi o să-l pun într-o piață publică, să fie scuipat.


*
Găsirea unui job part-time s-a soluționat cât se poate de fericit. Cel puțin așa am gândit când am văzut anunțul în ziar: medic, caut persoană serioasă care să dea lecții de germană fiicei mele de 12 ani, în fiecare weekend. Se decontează naveta. Semnat: doctorul A. Rachide. Număr de mobil. Adresa: undeva în județul Ilfov.
Ajunsă la fața locului cu microbuzul, mi-a cam pierit entuziasmul. Nu că vila n-ar fi fost superbă, cu piscină și grădină sau amplasamentul n-ar fi fost scenografic – pe malul unui lac, sau salariul n-ar fi fost generos. Dar cum să se simți altfel când faci cunoștință cu Rita, o zgâtie în clasa a 6-a, care aleargă prin casă de duduie podelele, vorbește la mobil câte o oră și care îți vorbește cu „tu” din prima zi?
În aceeași zi am aflat și povestea. Doctorul Rașid (născut undeva prin Asia Mică, în zona de limbă franceză, școlit în România și cu doctorat la Paris) era divorțat. Domnișoara Rita, fiica sa îi aparținea de vineri după amiază când mama ei – un prosper fotomodel autohton – i-o aducea cu mașina și până luni dimineața când i-o returna, după ce bineînțeles se terminau orele de școală. Chestia cu lecțiile de germană era așa, de ochii fostei neveste, care voia s-o culturalizeze pe Rita, care bineînțeles, n-avea niciun chef de învățătură sâmbăta sau duminica, nici n-avea vreun talent la ceva. M-am lămurit: nu de o profesoară era nevoie ci de un fel de bonă, dacă nu de o servitoare.
Așa că m-am trezit intrată slugă la stăpân, servitoarea răsfățatei, dar și angajată la domnul doctor, care ca părinte n-avea niciun bun simț și niciun principiu de educație. Dacă sâmbăta trecea relativ ușor, fiind scutită în mare parte de prezența celor doi – care se duceau prin capitală să bată magazinele și locurile de distracție, duminica devenea un calvar când domnul doctor o ștergea solo în oraș la gagici iar eu rămâneam singură cu răsfățata. Dă-mi aia, adu-mi-o pe-aia. Făceam sute de kilometri prin casă. Seara, aveam obligația să-i pregătesc un meniu simandicos și variat din fel și fel de ingrediente care mă făceau să leșin de poftă, să i-l aduc și să stau lângă ea să-i repet întruna „mănâncă, mănâncă” până ce se golea farfuria. Ca să vobim în termeni vestici, indicatorul meu de performanță era în cazul de față cantitatea de mâncare pe care scarandiva odraslă o ingera iar camerele de supraveghere, peste tot prin casă – martorul mut dacă cumva aș fi îndrăznit să-mi îmbunătățesc indicatorul mâncând eu din bunătățile alea la care ea se strâmba.
Printre îndatoririle mele din ziua de luni figurau: să mă scol de la patru noaptea și să prepar un mic dejun la fel de sofisticat; să o îmbrac și o încalț cu șosetele pe râzgâiată în timp ce încă mai dormea; să-i aduc grișulețul la pat, având grijă să nu întârzie pentru școală. Apoi trebuia s-o duc până în stradă și să aștept până ce o lua autobuzul școlii particulare la care învăța. După care eram liberă să mă sui și eu la microbuz și să mă duc acasă.
Aș fi putut să închid ochii și doar să rămân cu un gust amar la ideea că ce copilărie aurită au unii, spre deosebire de a mea. Dar nu puteam. Nu era vorba de invidie. Era vorba chiar de mai mult – de o ură care s-a adâncit cu timpul. Ca de exemplu când răsfățata a fost gata-gata să-mi dea peste degete cu telecomanda pentru că voiam să dau o secundă televizorul pe alt post. Noroc că mi-am tras mâna la timp. Și astfel de „pozne” nu erau excepții ...
Cineva ar fi văzut în asta un fel de ironie neagră a vieții împotriva mea, care ca părinte avusesem o atitudine extrem de blândă cu fiica mea. Dar situațiile erau în realitate diametral opuse dintr-un punct de vedere. Eu îmi omorâsem miliarde de neuroni încercând (și în cele din urmă reușind) să-i dau o educație Marthei fără s-o bat în timp ce pe dom’ doctor îl amuza la nebunie „personalitatea” precoce a iubitei lui copile și îi admitea pe față toate obrăzniciile, ba chiar se împăuna cu ele în fața amicilor.
Între timp dosarul de căutare al mamei mele ajunsese în punctul în care portretul ei fusese difuzat în țară. Stăteam cu inima cu un purice că aș fi putut afla vești despre ea. Nu cred că aș fi reacționat normal dacă aș fi aflat de exemplu că a fost găsit cadavrul ei sau că cineva fusese martor la scena crimei în sine. În egală măsură nu știu cum aș fi reacționat dacă cineva ar fi dat de știre că e în viață. Ar fi fost ca apariția unei fantome – chiar dacă ai iubit persoana tot te sperie apariția ei. Pe postul de televiziune unde se tot producea coana Puica am văzut o fracțiune de secundă o reclamă la emisiunea care se transmitea duminică seara, tocmai în timp ce făceam de jurnă la curul râzgâiatei. Dezvăluirea unui secret senzațional în dosarul „Tigruța șantajată” titra avampremiera. Cum să fac s-o păcălesc deseară pe Rita să mă lase să mă uit pe postul ăsta în loc de Beverly Hills și alte asemenea?
Îmi rămăseră de la Martha, din timpul acelei lungi veri de nefericire și depresie în care ea nu mai putea nici dormi câteva pastile de lexotanil pe care i le prescrisese un medic la care fusesem cu ea. Le purtam cu mine în cazul în care gândurile m-ar fi chinuit în casa asta unde rămâneam captivă până luni.
Așezându-mă cu spatele la camera de luat vederi, am pisat o pastilă, am dizolvat-o în suc, apoi am mai pisat o jumătate și i-am dat răsfățatei de a adormit dusă în câteva minute și așa am putut să comut pe postul pe care voiam.
Cineva – un bărbat din județul Dolj care văzuse poza – sunase, nu la poliție, ci la televiziune, ca să spună că atunci, la data fatală o văzuse pe Mama coborând la Craiova dintr-o Volga neagră, însoțită de un individ care – pretindea omul – îi era cunsocut ca fiind consătean. Omul era invitat acum în emisiune ca să povestească personal.
Conform spuselor invitatului de ocazie (fiindcă mai erau și alții – o armată – cu titlu cvasipermanent) individul care o luase pe Mama lucrase la securitate. În prezent era mort, deci filiera se rupea aici și nu aducea decât și mai mult suspans unui subiect deja fierbinte. A început prin urmare un fel de nebunie a speculațiilor. Invitații și moderatorul făceau fel și fel de scenarii. Mama a fost recrutată de securitate și azvârlită cu anasâna în patul vreunui dictator din Africa Neagră. Ba nu, a fost instruită ca spioană și trimisă undeva în Occident, să seducă vreun industriaș, vreun diplomat sau politician și să afle secrete de importanță strategică. Nu, nici asta, mai degrabă securistul a intuit mijlocul să încaseze o primă grasă intermediind emigrarea unei săsoaice în RFG, lucru pentru care statul german plătea banii grei statului român. Eram uimită până și eu în ce bătaie de joc degenerase totul. Pe de altă parte eram convinsă că nu era totul decât o înscenare, că tipul era pus de coana Puica sau de avocatul ei să producă un fel de diversiune ca să distragă organele de anchetă de la mersul firesc spre aflarea adevărului. Cine nu se uita la asemenea cancanuri? Până la urmă oameni suntem cu toții.
A fost bunînțeles, contactată telefonic și coana Puica. Jeluindu-se cu lacrimi de crocodil, a început să-l evoce pe Lulache ca pe un om extraordinar, să reitereze că n-are nimic de-a face nici cu dispariția Mamei și nici cu moartea lui, că totul nu e decât o cacialma grosolană și ordinară. Apoi, câțiva din foștii mei de vecini de cartier au sunat la emisiune. S-a vorbit preț de mai multe minute despre Lucian Postolache. Lucru ciudat, cât de eronată era percepția lumii despre el, cât de diferită era aparența de adevărata lui natură! Pentru oamenii din cartier tata trecea drept un exemplu de comportament: un tip culant, care se avea bine cu toată lumea, gata să facă mereu pe plac tuturor, sărut-mâna doamnă, vă salut tovarășe; nimeni nu bănuia ce fiară era acasă. Intuisem dintotdeauna că tata era la fel de timid ca mine, de depășit de situație, de umilit în fond, și că purtarea lui tiranică era un debușeu, o refulare pe niște ființe fără apărare, la care nu ținea câtuși de puțin – eu și sora mea. Dar parcă toată falsitatea asta mă îngrețoșa acum.
La ceva timp după această evocare, am fost din nou convocată la parchet.
Mustăciosul era ca de obicei la datorie. De data asta nu mai era un simplu scrib ci avea o misiune foarte precisă: cerea să aduc dovezi că tata suferea de tensiune și că Puica a știut acest lucru. Pentru că „doamna Doboș”, clienta lui, declarase că tata nu suferea de nimic.
Am fost atât de surprinsă de întorsătura dată situației încât pe moment – ca deobicei când emoția ajungea la paroxism – aproape am făcut pe mine. Eu m-aș fi așteptat mai degrabă ca avocatul Puicăi să conteste circumstanțele medicale – efectul apei calde. Pentru asta aveam antidotul în buzunar – după cum se știe mă pregătisem minuțios. Dar nu, adversarii mei reușiseră să mă prindă în cursă cu cererea asta perfidă. Ce dovezi să am după atâția ani? Și dacă ar fi fost vreo prescripție medicală ea rămăsese la dușmanca mea. Dar tata nu lua din câte știu nici un medicament. Am bâiguit că aș putea aduce martori. M-am gândit la doctorița Grigorescu de la policlinca Globului, care trebuia să fi fost acum la pensie. Poate că mai existau și probe – fișa lui medicală, în care i se nota tensiunea. M-am gândit că e posibil ca tata să fi avut fișă și la cabinetul de la întreprinderea unde lucra, dacă i se făcuse vreodată rău la serviciu precis asta se consemnase. Poate că și aici mai existau martori, în ipoteza foarte probabilă că fișa nu mai exista.
- Să nu cumva să faceți iarăși pe detectivul, mi-a spus Mustăciosul acru, să vă apucați să-i căutați personal. Doar ne dați sursele și restul îl fac dumnealor, organele de anchetă – pentru că altfel o să credem că încercați să faceți aranjamente cu martorii și cu probele. Să nu mai faceți ca și cu cererea de concediu a mamei Dvs.
Tupeul cu care mi s-a adresat m-a surprins un pic, la fel și tăcerea plină de încuviințare a domnului S., în măsura în care mă mai putea surprinde ceva. Sau voiau ei să facă aranjamentele de rigoare înainte să le fac eu? Cumpărase oare Puica pe oamenii legii?
După ce le-am dat toate amănuntele, am semnat ca de obicei declarația bătută la calculator, și am ieșit, m-am gândit că din surprindere și zăpăceală omisesem s-o citez pe tanti Zoe care la moartea Crinei fusese martoră la modul cum tata o dezvinovățise pe Puica amintind de antecedentele lui. La fel de bine putea fi citată și doctorița care făcuse constatarea de deces.
În momentul în care am urcat treptele din nou, voind să mă întorc, am simțit o durere nelămurită în piept. Nu mi se părea a fi fost la inimă, dar am simțit cum brusc pulsul mi se accelerează ca o ploaie de vară care se întețește. Am luat-o ca pe ceva trecător, ceva dat de firea mea emotivă și nenorocită. M-am oprit și am respirat adânc. Dar inima se accelera din ce în ce și eu nu știam ce să fac să-i pun frână. Transpirația m-a făcut fleașcă într-o secundă și m-a luat cu amețeală. Îmi era imposibil să mai urc. Nu mai puteam nici să cobor. Am așteptat cred, vreo zece minute, nemișcată, până ce totul a intrat în normal după care am socotit că e semn rău și că mai bine ar fi să plec acasă. Nu aș mai fi intrat în biroul ăla pentru nimic în lume.