poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-02-09 | |
20 ianuarie
Surioară, Mi-a venit reclamație de la București! M-au reclamat părinții adventistei că le-am bătut odrasla. Cel puțin cu numele lor era semnată scrisoarea, conu Mișu a fost la inspectorat și a văzut-o. I-am chemat la raport imediat, prilej cu care s-au jurat pe toate citatele din scriptură că nu ei sunt autorii. Până una alta trebuie să mă pregătesc de ce poate fi mai rău, vine inspecție mare să mă asiste la clasă. Se pare că reclamația spunea și că sunt slab pregătită ca învățătoare, că nu fac carte cum trebuie, că întârzii și-mi las clasa de izbeliște. Tare mă tem – așa zice și conu Mișu – că e „făcătură”. Se prea poate să mi-o fi făcut-o tov. Jiji Botezatu, cu d-ra Fifi. N-o exclud nici pe coana Calița, numai că dacă întră cineva la ea în inspecție conchide că eu sunt un înger prin comparație. Am mai făcut ce-i drept o imprudență, care mă face să cred că totuși răzbunarea a venit de la cei doi, nu de la ea. M-am pronunțat împotriva țării de unde pretinde d-ra Fifi că se trage și mai grav, am făcut niște aluzii la comportamentul dumneai. De fapt, eu am glumit. Totul a pornit de la o discuție cu veșnic prezentul nea Doican. Eram în cancelarie și tocmai îl luasem în balon pentru că a spus despre niște „nuduri goale” care s-au găsit în Mediterana, vestigii ale antichității. I-am zis că eu una n-am văzut niciodată nuduri îmbrăcate fiindcă atunci n-ar mai fi nuduri. După care – la țanc – intră domnișoara Fifi, iar eu m-am luat cu ale mele, aveam de trecut în catalog notele de la un teanc de lucrări și am început să nu le mai dau atenție. După ceva timp, i-am auzit pe amândoi polemizând pe un ton ridicat. Nea Doican devenise un veritabil Flammenwerfer, azvârlea flăcări împotriva imperialiștilor și a colonialiștilor. Disensiunea venea din faptul că Fifi susținea că Franța era o excepție, care întotdeauna a avut numai scopuri nobile: și-a asumat o misiune civilizatoare. Am ridicat capul și-am spus râzând „Mission civilisatrice? Asta e culmea ipocriziei dacă nu a cinismului, e ca și când te-ai da în vânt după un bărbat însurat și ai pretinde în același timp că ești un exemplu de moralitate.” S-a roșit violent și a tăcut. Gigi s-a sculat de pe scaun și cu o voce tunătoare a rostit: „Adică ce vrei să insinuezi?” „Nimic” am spus. „Așa știi tu să-i respecți pe cei mai în vârstă ca tine, calomniindu-i?” Am mimat inocența. Să nu crezi că mi-a luat cineva apărarea. Am spus doar că aceasta este părerea mea și că sunt gata să mor, ca Giordano Bruno, pentru părerile mele. Toți s-au întrerupt de la treburile lor și desigur, și-au pus întrebări: ce-a fost cu ieșirea asta a lui când toată lumea înțelesese că mă refeream la franțuji, nu la Felicia? Nimeni în afară de mine nu le știa secretul. Eu am zis doar așa, de kiki sanki, că aveam chef să mă amuz. Era prea tentantă similitudinea de situații ca să n-o exploatez într-o vorbă de duh. N-am vrut nici s-o jignesc pe ea, nici să-l enervez pe el. Doar eram un fel de complici – că nu i-am dat de gol în fața nimănui. Dar el e un impulsiv, un impulsiv ranchiunos, iar ea o proastă, și s-au dat de gol singuri. De aceea cred că de la ei mi se trage. Să vedem acum, știi cum e cu piatra azvârlită-n baltă de un imbecil – nu ajung zece înțelepți s-o scoată. Așa că mă pregătesc de război. Am luat-o tare pe mironosița de Tabita și i-am zis să nu care cumva să zică vreo prostie dacă e întrebată. „Fiți pe pace, noi nu spunem decât adevărul, cum să spun că m-ați bătut dacă nu ați făcut acest lucru?” a răspuns. Celorlalți le-am spus că-i jupoi de piele ca pe niște miei dacă se apucă să vorbească prostii. Și le-am atrasa atenția să pună mâna pe carte, celor cărora nu prea le-a păsat până acum. Sunt în stare să rup cartea de Citire în capul lui Stăvărache (deja s-au desprins câteva pagini) dacă nu se dezbară de lene, iar cu Efta stau în fiecare zi peste program și repet tabla înmulțirii cu el. Ce să fac Puicuțo, nu-mi pot permite să pierd după ce am muncit atâta cu ei. Toată munca se poate duce pe apa sâmbetei din cauza câtorva uscături. În altă ordine de idei lucurile merg cât se poate de bine între mine și Marcel. Mi-a mărturisit că s-a îndrăgostit de mine de când m-a văzut prima dată, dar că el nu e bărbatul care să se azvârle cu capul înainte, mai devreme de a ști dacă are vreo șansă sau nu. Mi-a spus că este gata să facă orice ca eu să fiu fericită. Ce drăguț? Oare când mă va cere de nevastă? Sincer, abia aștept. Mai aștept și vești de la tine. A ta, Vera 25 ianuarie Puicuțo, Marele eveniment s-a produs! Marcelino m-a cerut! Tocmai ieșisem de la un film cu pirați: în timp ce personajul cel rău își dădea ultima suflare strigând „chlen v rot anglischii sabaca”, mă sărutase așa cum n-o mai făcuse niciodată, prelung și pătimaș, profitând de neatenția publicului, ochi și urechi la acțiune. După care, la ieșire, când ne aflam pe la jumătatea drumului către casă, a spus că vrea să ne căsătorim. A spus că ar fi vrut s-o facă așa ca-n filme, să îngenuncheze înaintea mea și să scoată din buzunar o cutie cu inelul de logodnă. Dar s-a temut că am să râd de el. I-am spus că n-aș fi râs nicidecum. Atunci, Puicuțo, chiar a scos o cutie în formă de inimă, ca un fachir, și a căzut în genunchi pe zăpadă. Mi-a pus inelul în deget, un inel de argint, ca un șnur împletit, cu o perlă albă într-o montură în formă de floare. Inelul mi-a căzut din deget, era prea mare. La asemenea daruri nu se pricepe. E normal, sunt prima lui logodnică. Am început să râd printre lacrimi. I-am spus că deși nu-l pot purta pe deget, o să-l pun în sân, în dreptul inimii, să fie cu mine mereu. După ce a trecut momentul de intensă emoție, am discutat aspectele practice. Am stabilit că vom face cununia civilă după Paști, aici la Cocorăști. Nu vreau să mă fac mireasă, nici el n-a insistat, e un circ fără folos, și nici nu prea dă bine la Cadre, dacă se află. Îndată ce timpul se va îmbunătăți, vom veni, eu împreună cu el și cu părinții lui la Craiova, ca să mă ceară de la Tata. Nu-i spune încă nimic, te rog. Vreau să-i scrie el, să-i facă o surpriză. Te sărut, Vera PS. Inspecția s-a amânat pentru sfârșitul lui februarie. Gerul face ravagii. E un frig de-ți îngheață ochii în orbite. Maricica a plecat la oraș, să învețe o meserie. Aici în sat e oricum compromisă, nu se mai uită nicun flăcău la ea. Eu stau și mă pregătesc, am citit înainte tot manualul de Aritmetică și am făcut toate exercițiile și problemele. Am auzit că o să mă inspecteze amicul meu de la București, tovarășul Boureanu, pe care l-am gratulat pe nemțește cu epitetul de „porc”. Oare s-o fi uitat Puicuțo, în dicționar? Odată cu el va sosi și o doamnă de Franceză de la raion care va asista la oră la Felicia. Þi-am spus, nu, că anul ăsta își dă Definitivatul. Puturoșii mei s-au mai pus cu burta pe treabă, iar Eftuță nu mai confundă 8 ori 7 cu 6 ori 9. Acuma chiar că închei, Vera 13 feb 1959 Puicuțo, la ce crezi că am fost martoră ieri? N-o să-ți vină să crezi. Nici mai mult nici mai puțin decât la o ... scenă de amor carnal. Și n-o să mă crezi nici când o să-ți spun cine a fost protagonista. Să nu-ți închipui cumva că d-ra Fifi. Nu, nicidecum, ci ultima pe care o credeam în stare să atragă atenția unui bărbat, cu atât mai puțin, o astfel de atenție! Îți voi depăna povestea ca un scriitor, după toate regulile romanești ca să te țin în suspans, căci, vai Puicuțo, de data asta realitatea e de fel mai palpitantă ca orice ficțiune livrescă. Am omis cred să-ți spun că de vreo lună încoace Ialomița e înghețată bocnă, așa că nu mai trecem pe nenorocita de punte ci chiar pe gheață. M-am împrietenit cu o fată din Balta Danciului, tot învățătoare, văduvă cu un copil. Joia, când se termină ședința târziu nu mai vin acasă, pe întuneric: rămân și dorm la ea. A doua zi plec pe lumină, prin pădure, că vinerea am Franceza la prima oră și pot să întârzii. Ieri însă mi-a spus că i-au venit socrii în vizită, și m-am gândit că deja or să fie prea mulți într-o amărâtă de odaie – doar într-una își permite să facă focul – ca să-i mai înghesui și eu, așa că i-am spus că mă duc acasă. Trebuie să știi că pe aici nămeții sunt pe alocuri cât un stat de om, șoseaua nu e practicabilă și rata nu mai circulă – sărmanii oameni care vin de la tren se descurcă cum pot. Luna februarie e capricioasă și iernatică – ca în plin Bărăgan. Ședința s-a terminat târziu, eu am plecat pe înserat, oricum lumina era destulă, de la zăpadă. Ai să zici că sunt nebună – s-o iau prin pădure la ora șapte seara. Până la un anumit punct am mai mers cu două colege de la o școală din Cocorăștii Mici după care ne-am despărțit, ele luând-o pe altă potecă. Pădurea are poteci bătute, aici zăpada nu s-a așternut ca în plin câmp. La un moment dat, mă ajung din urmă niște cetățeni cu o sanie. Opresc chiar lângă mine, și văd că unul din ei e în uniformă de pădurar, ca tatăl lui Marcel, și poartă pușcă la spate. „Domnișoară”, îmi spune, „urcă-te cu noi în sanie. Nu e bine să rătăcești noaptea prin pădure, am auzit că nu numai Ialomița noastră a înghețat ci și Dunărea și au venit din Bulgaria tot felul de jivine, lupi și șacali printre altele. Pădurile și lunca nu mai sunt așa sigure, animalele sunt hămesite și în căutare de pradă.” M-au trecut fiori pe șina spinării. M-am uitat la ei – erau toți numai bărbați, dar păreau oameni de treabă, unii chiar în vârstă. Să mă urc cu ei? Nu prea aveam de ales. Mi-am îndesat căciula pe cap ca să nu-mi vadă fața și să le stârnesc vreo inspită - și m-am urcat cu ei. Haida-hai, haida-hai, mai încet decât cu droașca lui nea Ghemiș (sau a domnului Linginer) dar mai iute decât aș fi mers eu pe picioarele mele, mai spunând o glumă, mai depănând o poveste, am ajuns la marginea satului când s-a făcut noapte de-a binelea. Trebuie să-ți spun că tanti Sofica e plecată la fie-sa la oraș și că mi-a lăsat mie un rând de chei de la casa cea mare. Are încredere în mine și pe deasupra se teme să nu cumva să vină Tudorică în permisie și să n-aibă unde trage. Nu cred că ți-am relatat marea noutate, Maricica s-a măritat, trap-galop, cu un tânăr din Uziceni a cărui mamă a murit și care mai are în îngrijire (taică-su fiind un bețivan iresponsabil, precum știi tu cine de la noi) vreo cinci-șase frați mai mici, unul din ei având numai trei anișori. Așa că tanti Sofica stă la oraș trei zile pe săptămână ca s-o ajute pe fie-sa cu droaia de cumnăței. Dar să revin la acțiune ... Dau să descui poarta – e descuiată. Intru în curte și aud dinspre odaia noastră – a mea și a Monicăi – un fel de zgomot înfundat. Inima îmi stă în loc. Ne-au călcat oare hoții? Mă furișez în patru labe până la fereastră și îmi ridic capul încet, spionând ca Tudorică. Și aici începe partea senzațională a lucrurilor. Mai întâi văd capul cu păr negru și creț al Monicăi pe pernă, cu fața spre fereastră. Apoi văd un alt cap înfundat în aceeași pernă, cu spatele spre mine. După care capul întors îl acoperă pe al Monicăi, iar brațele ei țâșnesc și apucă – mă ridic puțin – apucă o spinare goală, da, iar apoi capul Monicăi zvâncnește spre spate și spinarea se arcuiește - și totul se repetă ritmic, ca un dans cu jumătate de trup. Văd apoi tălpile Monicăi stângaci și țeapăn atârnând la capătul picioarelor răsucite, și coapsele desfăcute, între care spinarea aceea – terminată în Ѡ-ul unui fund, ca un „e” mare întors, se unduia din ce în ce mai repede. Amândoi gâfâie de parcă se fugăresc printr-un spațiu numai de ei știut. La un moment dat, ea se răsucește iar el îi prinde cu dexteritate sfârcul sânului drept și începe să-l frământe ca pe cozonac. Dacă cineva mi-ar fi povestit toate astea poate că aș fi simțit scârbă, cum poate simți tu citind, dar ... vâzându-le aievea, m-a trecut un fior ciudat, ca atunci când bei un vin tare și simți că-ți toarnă foc între coapse. În mine nu se aprinsese un foc ci o pleiadă, ca artificiile într-un brad de Crăciun. Simțeam pe pielea mea mângâierile lor și gâfâiam și eu în același ritm cu ei. Puicuțo! Ar fi trebuit să fiu pe jumătate înghețată, cum stăteam cu picioarele în zăpadă și cu capul în ger. Dar nu eram, mă treceau toate fierbințelile, iar între picioare mi se zbătea ceva, ca o pasăre vie, ca o altă inimă. N-am mai simțit așa ceva niciodată, dar m-am gândit într-o străfulgerare la Marcel: cum ar fi fost să fiu eu în locul Monicăi și el în locul bărbatului ăluia? Nu știu cât am stat acolo, ca vrăjită, mă gândeam că mi-au ieșit pete pe sâni, ca fetei din „Sburătorul” lui Heliade Rădulescu. Într-un târziu, găfâitul lor s-a risipit, după ce a atins un fel de iureș final, după care el s-a ridicat – era tot cu spatele și n-am putut să-i văd chipul. M-am retras binișor, în vârful picioarelor să nu cumva să scârțâie zăpada și să mă audă. M-am dus în „casa-ailantă” cum se zice la odăile stăpânilor și m-am așezat la fereastră. Nu-mi găseam liniștea și nu puteam să dorm. La un moment dat – să fi fost ceasurile douăsprezece noaptea? – îl văd pe flăcău depărtându-se, o siluetă neagră în lumina zăpezii și a lunii. Natural, nu l-am putut recunoaște. Am rămas trează până la ziuă. Știi la ce mă gândesc Puicuțo? Că viața maritală trebuie să fie cu totul altfel decât ne povestea aluziv, mama Carolina, anume că o femeie îndură numai suferință și umilință de dragul de a avea copii. Nu mai cred asta. Duduia Monica mi-a revelat totul foarte clar. Nu era prima ei dată. Se dăruise cu totul, nebunește, cu aceeași pasiune cu care se afundă-n somn. Aproape că o invidiez. Eu, care o compătimeam! (cum o face să nu aibă copil, nu știu, dar știe ea, că e doctoriță!). Oricum, iată că sunt privilegii și în dezavantaje. Nesperând să se mărite vreodată, fecioria nu mai are pentru ea nicio însemnătate și niciun preț. A doua zi am încercat să aduc vorba pe departe despre asta. N-am aflat nimic, e clar că nu vrea să se dea de gol. După care am încercat – și încerc – să mă port ca și cum n-aș ști ceea ce știu. Ți-a plăcut? Totuși din povestea asta lipsește ceva: fericitul co-protagonist, frumosul Sburător, care rămâne deocamdată un mister! Las’ că aflu eu cine a fost! 16 feb 1959 Am tras-o de limbă pe duduia Monica, dar tot degeaba. N-am aflat nimic. Bineînțeles că nici eu n-am pus întrebări directe. Așa că misterul rămâne. Puicuțo, ziua Z se apropie. Inspectorii sosesc lunea viitoare la Cocorăști. Conu Mișu s-a oferit să-i găzduiască. Sper să-i mai îmbuneze în ceea ce mă privește deși în privința lui Boureanu nu-mi fac mari speranțe. Am presimțiri rele, Puicuțo, cred că este un fustangiu notoriu. Ar fi în stare oare să-mi facă propuneri indecente și să mă persecute dacă nu le accept? Cui i-aș putea spune? Marcel ar fi în stare să facă moarte de om, dar firește că nu asta e ceea ce vreau. Mai degrabă poate conu Mișu cu diplomația lui să aplaneze vreun conflict de acest gen. Dar să nu mă las pradă pesimismului. Vom trăi și vom vedea. O să stau zilele astea ca pe jar. Vera 23 feb 1959 Azi am avut prima confruntare cu echipa. Au intrat la Aritmetică. Copiii au răspuns bine la exercițiile recapitulative, la partea de consolidare n-au avut ce zice. La predarea lecției noi am avut adunarea și scăderea numerelor cu mai multe cifre. Tovarășei inspectoare de Franceză i-a plăcut analogia pe care a sesizat-o Bombardieru, cu zilele săptămânii. Dacă adaugi o zi la duminică obții luni, adică ajungi din nou la început, într-o altă săptămână. Dacă adaugi unu la nouă obții zece, deci ultima cifră e din nou zero, tot un nou început, numai că trebuie să ții minte pe unu și să-l adaugi la adunarea zecilor. Tov. inspector și-a mușcat mustața. „Mda”, a zis când a ieșit. „Trebuia să mergi pe un plan de lecție mai aersisit. Ai predat cam mult într-o singură oră”. 27 feb 1959 Am mai fost inspectată la Citire (am avut „Întrebuințarea virgulei”) la Istorie (Mihai Viteazul) și la Compunere („Mărțișorul” – compunere cu cuvinte de sprijin). Boureanu s-a legat iarăși de amănunte. Dar lipsuri majore nu mi-a putut găsi, oricât s-ar fi străduit. A văzut cum se lipesc de mine copiii în pauze, nici vorbă de zbirul care reieșea din reclamație că sunt. Mă rog, chiar dacă oi fi un zbir, sunt unul simpatic. 28 februarie 1959 S-au adeverit însă presimțirile mele rele: după ultima oră, exemplarul abject m-a aflat în sfârșit singură pe culoar. Copiii plecaseră. Fiind sâmbătă, nu mai erau ore după masa, iar curățenia se făcuse. M-a înghesuit între el și perete și a-nceput să-mi vrăjească, mieros: „Fraulein, ar trebui să fii drăguță cu mine, să știi că-ți pot cauza probleme. Eu o să te ascult și la Marxism când ai să dai Definitivatul, așa cum am s-o examinez pe tov. profesoară Popescu” (adică Fifi). Nu mi-am pierdut capul. Am răspuns: cum adică „drăguță”? Ce ați dori să fac? „Ei, înțelegi d-ta, nu ești proastă la cap”. Se apropiase de mine și instinctiv mi-a trecut prin minte ceea ce se petrecuse între Monica și „Sburătorul” ei. Iată că primisem direct și brutal, propunerea indecentă de care mă temusem. Răsuflarea îi puțea a carii și a mahorcă. M-am cutremurat. Acum recunoșteam partea aceea întunecată a lucrurilor de care povestea Mama Carolina. Mi-am dat seama că o voi păți, că sunt singură, toți plecaseră, dacă țipam nu mă auzea nimeni. Și tot spusele Mamei m-au salvat. Mai știi ce ne zicea, cum scăpase ea în tinerețe de viol? Trebuie să spui ceva care să-i înmoaie mădularul numaidecât, factorul psihic fiind covârșitor. O jignire, o amenințare, orice. În timp ce mă scremeam să găsesc acel ceva, individul mi-a dat apă la moară, zicând așa gros și încet: „Hai, Fraulein, oferă-mi ce ai d-ta mai bun.” I-am spus tăios: „Vă rog să vă adresați cu . Un profesor de marxism nu folosește termeni de adresare din aceștia. Sau aveți simpatii de altă natură?” S-a roșit ca un rac și s-a tras înapoi. Am găsit astfel breșa scontată, de care profitat și am fugit. „O să am eu grijă de tine nemțoaica dracului”, m-au ajuns din urmă cuvintele lui, după ce s-a dezmeticit. Tare mă tem că se va ține de cuvânt. 28 februarie 1959 Dragă Puicuțo, Iartă-mă, ți-am scris practic 3 scrisori într-una singură. Pe fiecare am notat câteva rânduri, ca într-un jurnal. Nu le-am expediat atunci când le-am scris, nici n-am avut timp să mă duc la poștă. Þi le expediez acum, cu un singur timbru și într-un singur plic. 4 martie 1959 Dragă Puicuțo, Final neașteptat: așa cum o glumă de inspirație nefericită m-a băgat în daravera asta, tot una la fel are cred șanse bune să mă scoată. Să vezi, ieri a plecat echipa, după ce mi-a dat prețioasele indicații (și mie și lui Fifi, care a ieșit cam șifonată la inspecția cu doamna) și tov. Boureanu mi-a dat de înțeles că va scrie un raport nu foarte favorabil (deși nu mă prinsese în culpă cu nimic grav). În acest scop, ne-a convocat pe amândouă la mine în clasă și desigur, ne-a vorbit ca unor școlărițe, mie mai aspru, că de, fusesem obraznică, lui Fifi mai blând și cam cu priviri pofticioase. Eu ascultam ursuză că mi-era ciudă de atâta muncă dusă pe apa sâmbetei. Ea se agita pe loc și se hlizea ca de obicei. „Da, tovarășe inspector, ha-ha-ha, sigur tovarășe inspector, hi-hi-hi”. La un moment dat, din agitație, Fifi face un gest cu mâna și din neatenție îmi dă jos buretele de pe marginea tablei. Se apleacă după el, prilej cu care scoate în afară o pereche de fese bucălate la care Boureanu se holbează ca melcul. Și atunci, Puicuțo – inspirație de geniu! Situația era prea absurdă ca să nu fac altă glumă proastă – îi trag d-rei Fifi o palmă zdravănă peste fesele alea ispititoare, palmă pe care o merita cu prisosință, pentru toate câte mi le făcuseră ea cu amorezul ei. După care îmi duc mâna la gură, ca un copil prins cu mâța-n sac. Fifi se ridică, se uită la mine, mă surprinde în postura aceea, se uită apoi la Boureanu, și unde nu-i arde Puicuțo o pereche de palme zdravene peste față, de a rămas individul interzis. Exact la țanc intră și nea Ghemiș cu mătura, ca să fie scena complectă. Pun pariu că dacă era numai ea cu dl inspector, n-ar fi deranjat-o „atenția” pe care desigur, i-a atribuit-o lui, dar prezența mea, ca una care știu că-i o curvă, a făcut-o să-și apere onoarea. Că să mi-o ia înainte a spus tărășenia la toată școală, inclusiv lui nea Gigi care a zis că face tam-tam mare la București. Cred că bietul Boureanu n-o să mai fie un pericol, iar Fifi va trebui să-și ia acum Definitivatul pe ceea ce știe, nu pe ceea ce poate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate