Am vrut să iubesc omul mai mult decât iubesc o floare, un copac. Dar nu am reușit. Am vrut să uit de negativismul lui Cioran, să trec peste el, dar nu am reușit.
Mă simt un învins al umanității. Nu pot înțelege această specie, din păcate în continuă creștere, numeric vorbind.
Căci nu poate fi mai trist, mai tragic, decât să îți iubești până la paroxism copiii, proprii copii, pentru care ți-ai sacrificat cu bună știință trecutul, prezentul și chiar viitorul, iar ei să fie imuni, deși nevaccinați de timpul istoriei, la sentimentul de tată...
Ce poate fi mai lamentabil, într-o lume obscură social și sentimental, decât să îți știi copiii ca fiind lipsiți de fiorul patern, dominator altfel în istoria civilizației umane. Și măcar de ar avea circumstanța unui autism dobândit spre maturitate, sau a unei vrăjitorii, în care diavolul s-a răsfățat cu suflete pierdute în deșertul amăgirilor frivole? Încă mai cred cu tărie că nu este cazul...
Ne place sau nu, ajungem adesea să ne recunoaștem eșecul, înfrângerea grobiană, deși sufletul baleiază pe alte sfere ale simțirilor nevinovate.
Să fie oare alinierea greșită a planetelor? Să fie oare Dumnezeu într-un concediu prelungit? Sau neglijența simțurilor celor ce le-ai dat viață să fi ajuns în punctul obscur al pierzaniei sufletului, ce nicicând în eternitatea viitoare nu își va mai găsi împăcarea?
Mă întristez rapid, dar tot atât de repede îmi revin, acceptând că nu doar tatăl a avut în fiul său rătăcitor motiv de restriște. Dar eu, asemenea poate inegalabilului Cioran, sunt pesimist. A trecut prea mult timp de la primul fiu rătăcitor biblic, ca istoria să se mai poată repeta într-un mod corigibil.
Nedorința devine realitate cruntă. Și când te gândești că la începutul vibrărilor (copiilor, desigur) pe acest tărâm al făgăduinței inițiale, am visat mai mult decât se poate face obedient în lună și în stele, pentru ca acum, la jumătate de veac de zbateri într-un univers ostil, să mă declar un absolutist invins.
Căci răul ce le stă uneori în preajmă semenilor noștri poate fi nemăsurat, atunci când îl comparăm cu abisalul cazan de smoală încinsă al judecății de apoi.
Dar ce se mai poate face? Mai e oare ceva de făcut ? Atunci când conștiința umană ajunge la nivelul gropii Marianelor, singura speranță rămâne în cerul de după nori, în Dumnezeirea de după viață, în sufletul ce va trăi pe acele pajiști pe care doar copiii ce știu a trăi în adevărul adevărat creștinesc, vor mai putea juca acele minunate ștrengării din copilăria trăită alături de tatăl lor care a făcut marea și impardonabila greșeală, că a fost poate prea mult iubitor.
Dar cuvintele se lasă a fi de prisos, căci nimic din ce poate fi scris sublim nu poate acoperi sufletele rătăcite în stratosfera ludicului meschin.
Doar speranța este cea care ne mai domină, care ne mai lasă fără acea pace bolnavă și ne mai dă un gând al reconcilierii cu cei cărora nu le-ai făcut niciun rău, sau poate da, acela că în vasta ta bunătate să le fi oferit totul.
Să fie oare speranța către împăcările mentale și sufletești eterne ? Sau e doar o dorință a neputinței, într-o lume nebună, nebună, nebună ?