toată viața călătorim cu un semn de întrebare întipărit pe față și cu mai multe înăuntrul nostru deși nu la toți ceilalți am constatat același lucru. unii mor de grijile și necazurile proprii, alții de dolce vita iar proștii de grija altora.
uneori mă simt obosit de lestul pe care îl port în spate și care sunt tot eu de fapt. obosit nu de drumurile parcurse, ci de cele începute și re-începute dar nu întotdeauna duse până la capăt.
constituția mea duală mă închide fatalmente într-un cerc. într-un cerc din care nu pot evada pe nicăieri. un univers interior sau poate două paralele, cine știe.
joc într-un film în care nu eu am scris scenariul și e care chiar nu-l cunosc. film în care am ca partener celălalt eu, acela care coabitează cu mine și cu care mă aflu într-un cvasi-permanent conflict.
știu că are o putere egală cu a mea dar poartă un semn contrar, nu sunt sigur însă la cine se află plusul și la cine minusul.
uneori conviețuim, alteori ne războim, fiecare dând vina pe celălalt dar și pe restul lumii și nici care dintre noi va învinge, nu știu.
de fapt, acela care va fi hrănit mai bine.
siguranța îndoielii se obține numai printr-o interogare continuă. și asta durează de regulă toată viața.configurația destinului se află în palma fiecăruia dintre noi
adică în mâinile noastre
atunci de ce eșuează atât de multe destine, majoritatea în apele cele mai puțin adânci?
nimeni nu face corvoadă de plăcere și în față nu se ajunge niciodată pe ușa din dos. soarta ne face câteodată favoruri, istoria niciodată și mă gândesc la sita nevăzută care cerne întotdeauna valorile separând circumstanțele de cei care forțează mâna sorții și fură startul. Numai că ea are veșnicia la picioarele ei și nu se grăbește. orgoliul nostru rănit își cere partea lui de satisfacție chiar dacă nu ajungem să vedem brațele balanței re-echilibrate. destinul nu poate fi provocat la duel.
numai un zănatec de nu știu unde, nemulțumit cu ce primise din partea soartei și socotind că i se cuvine mai mult, l-a dat în judecată pe Dumnezeu (!) la care un judecător mucalit i-a răspuns:
- du-i dumneata citația că eu nu știu unde locuiește.
omul care nu înțelege că se află între libertate și necesitate, își provoacă sieși mai multă suferință decât toți potențalii săi dușmani la un loc. inconștient desigur.
până când va ajunge la concluzia că fiecare om se pedepsește singur prin ceea ce greșește.
nimeni nu face toată viața numai cele bune, nimeni nu face toată viața numai cele rele. și iarăși, nimeni nu le poate face în viață pe cele rele și să le întâmpine pe cele bune că nu se asortează.
,,toate îmi sunt îngăduite dar nu toate sunt de folos. toate îmi sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” cine are urechi de auzit să audă.
unde încetează liberul arbitru și unde începe trecerea pe sub furcile caudine?
canioanele sorții nu înseamnă predestinare. poate că soarta are jalonate niște puncte obligatorii de trecere dar pașii până la acestea rămân la (l)atitudinea noastră.
un suflet viteaz se ridică întotdeauna deasupra circumstanțelor înscriindu-și numele pe pergamentele istoriei.
ferice de cei care ajung pe pisc sau cât mai aproape de acesta, unde acționează alte legi care amintesc de misterele tibetane. să ținem însă cont și de vremurile pe care le-au trăit și ce fel de vânt au prins. dar atenție pentru că în vârful piramidei nu se află decât un singur loc după principiul câștigătorul ia tot.
ceilalți cățărători își asumă riscul unui excurs original sau mai puțin, pe care poate nu a mai călcat poate nimeni vreodată. fără să-și piardă însă dreptul la recompensă.
în momentele de cumpănă suntem bântuiți de fatidica întrebare: a abandona sau a nu abandona, când pentru ajutor nu poți decât să-ți ridici ochii către cer: smerenie și rugă mută.
cel mai înalt zenit mi se pare din fundul unei prăpăstii, de unde te așteaptă și cel mai greu drum, dar și cel care aduce mai multă mulțumire sufletească.
cel mai ușor drum este acela care coboară continuu, dar cine știe unde se va opri el, mă refer la capătul cursei, dincolo de care se trece de fapt dincolo.
și cât de mare va fi diferența de la cățărătorul care vizează piscul și care a ajuns unde a ajuns, față de insul comod care a trăit în dorul lenei nu e greu de instruit pentru fiecare dintre noi.
când oamenilor din jurul tău le este sete, oferă-le apă dacă poți dar nu te apuca să api o fântână monumentală demnă de columna lui Traian, altminteri când vei termina fântâna, vei afla că ei au murit de mult.
pentru ieșirea din labirint, precautul lasă în urma lui firul Ariadnei, dacă nu vrea să-și asume riscul rătăcirii.
- scoală Cezărică maică, s-a făcut târziu, ia-ți toga și mergi în amfiteatru să nu pierzi și anul ăsta că ți-au crescut mustățile și la toamnă te ia militar.
mama seamănă aici cu sufletul care este osârduitor iar studentul cu trupul care este neputincios dar și leneș în cele mai multe cazuri.
libertatea nu este anarhie iar libertății nu-i poate opune nimeni vetoul său. nici să o fenteze sau să-i înfunde căciula pe ochi.
facem parte dintr-u univers, suntem închiși într-un cerc pe care nu noi l-am desenat și din care nu putem evada
pe nicăieri. ne supunem unor legi pe care n noi le-am scris dar pe care nu le putem ignora. slalomul printre expediente este un joc cu focul. aserțiunea că eu sunt mai egal în drepturi decât ceilalți este efemeră și ține numai câte afli la butoanele puterii.
dacă algoritmul reprezentării te trimite la un moment dat în opoziție, trebuie să te grăbești că acolo sunt mai mulți opozanți decât scaune.
vorbesc de scaune la propriu nu cele de la cap. și să nu te plângi pe urmă că-ți merge rău din cauză că n-ai scaun.
trăim vremurile în care mulți nebuni folosesc explozibil la purtător și nu e nevoie decât de o scânteie pentru un dezastru. victimele sunt considerate totdeauna colaterale, adică la momentul nepotrivit s-au aflat la locul nepotrivit. ghinionul lor.
statistica își face datoria să le înregistreze fără sentimente și re-sentimente, la rece. și cu asta se închide cauza.
lumea merge mai departe.
originalitatea cu bune și rele are întotdeauna prețul ei. Dar nu întotdeauna are parte și de dreapta prețuire.
o lume nebună, nebună, nebună dar care ne cuprinde și pe noi.