poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5041 .



Sonia cu accent grav și hiat (20)
proză [ ]
Mamaaaa, să nu pleci niciodată, te rooog, prooomiți?!

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2016-09-13  |     | 



I-a trebuit mult să-și învingă temerile pentru ziua de luni, mai exact pentru începutul de săptămână care, la o adică, poate semnifica ORICE ÎNCEPUT, în ultimă instanță NECUNOSCUTUL... [... atunci, în această ordine de idei, Moartea ar putea fi Începutul a... Altceva?! Obișnuindu-ne atât de mult să fim hic et nunc, deși poate că, uneori, nu am ajuns să trăim nici măcar infim, ne prindem cu ghearele și cu dinții inimii de orice palpabile existențiale, refuzăm cu încrâncenare să existăm (și) ALTFEL. Schopenhauer numise această stare inspirat, în termenii acelei „voințe oarbe de a trăi”].
Spre mijlocul săptămânii te mai domesticești: ți-ai făcut, măcar parțial, rodajul, găsești câte o scuză unei (posibile) erori, fie ea cât de mică / mare, ești puțin obosit și anxietatea ațipește și ea din când în când, așa că ești îngăduitor cu tine când mai și clachezi... Apoi este posibil, chiar deloc exclus ca, între timp, să fi avut răgazul de a duce la bun-sfârșit câte ceva; ești relativ mulțumit de tine însuți, ieși parțial din încordare, capeți chiar și o anumită încredere, inclusiv în ziua care urmează, îți recunoști relativ ușor chipul, fără să mai experimentezi atât de acut criza de depersonalizare.
Dar „începutul acela” este spaima albă care te izbește de zid, îți scoate inima, o pune pe cântar: cine / când / unde / ce ar putea face cu ea?! În spațiul non-vacanței, literele însele devin oglinda propriului interior devalizat. A-ul, un fel de V. V-ul, un fel de discontinuitate. Discontinuitatea, o prelungire hotărâtă în vid! Resimți nostalgia maximă: altădată, era îndeajuns să desenezi litere pentru a te reîntoarce acasă, pentru a simți mai exact electrocutarea benignă a dumnezeului pufos și parfumat...
Dar Sonia nu a fost niciodată o „chiulangioaică”, nici o lașă superficială, ba dimpotrivă... Cine o cunoștea și ar fi fost părtaș de-a fir a păr la stările ei lăuntrice, ar fi experimentat pe bună dreptate un sentiment de consternare. Necunoscutul albea toate împrejurimile, ștergea indiciile, Reperul. Și nu venea singur, ci întotdeauna acompaniat: palpitații, frisoane, aritmii, parestezii, asfixii, substituiri care mai de care și, mai ales, un sentiment acut al dezastrului iminent, trăirea propriei morți în stare de conștiență maximă.
Era, poate, un fel de teamă de a ieși din increat, de a-și asuma creatul... Probabil, totul se datora unei sensibilități exacerbate, unui sentiment cu totul special de mea culpa care își făcea loc și atunci când nu era cazul... O amuza Dostoievski (o amuză și azi!) cu „ascunderea” lui frumoasă de după „vina colectivă” și nu i-a trecut o clipă prin minte că ar putea găsi... nu iertare, ci minima înțelegere, în virtutea acestui concept aclimatizat la propria-i existență... Și simțea că așa este bine, așa este decent, așa este „cum trebuie să fie”: mai bine porți în cârcă vini iluzorii decât să-ți înghesui păcatele în sacul acela așa de generos al culpei colective... Mama o avertiza constant: extremele sunt periculoase în perfidia lor. Îi sugera mai exact să caute acel juste milieu, care să o ferească de a nu ajunge nici în situația de a se autodenigra, chiar de a se autovictimiza, nici în aceea de a-i nedreptăți sau discredita pe alții. Sonia însă a fost întotdeauna experta numărul 1. În teorie. De fapt, chiar nu trebuia ca cineva – nici măcar Mama – să îi spună astfel de lucruri, ea însăși le putea formula (mult) mai exact, mai persuasiv decât oricine. Dar nimeni nu trebuia să emită pretenția ca ea să-și și însușească un anume conținut! Oricine altcineva ar fi fost convins la maximum de pledoaria ei, ea tot „ce știa ea” făcea, mai exact ceea ce simțea, ceea ce îi dicta Intuiția. Ai fi zis că pe undeva o ruptură se produsese... Acest „masochism adolescentin” nu voia să-i treacă. Mai exact, ea nu-i permitea (încă) să o părăsească: nu sosise Timpul! În orice caz, Sonia credea cu toată forța într-o lege a compensării: acele „chinuri necesare”, asumări de culpe mai mult sau mai puțin reale, nu aveau să rămână fără consecințe... benefice în viitorul cât de apropiat. Aceste convingeri îi parveneau din zona cea mai profundă a eului, în consecință nu puteau fi decât foarte exacte, foarte aproape de adevăr. Nu era însă deloc ușor să trăiești astfel, supunându-te unor convingeri și constrângeri atât de drastice, mai ales la o vârstă încă fragedă... Sonia însă crede. Crede că, de fiecare dată când prăbușirea va fi iminentă, Cineva îi va pune mâna blajină pe umeri; ea se va trezi; va înțelege că totul nu a fost decât un vis... deși, adesea, muntele acela imens se ridică, se tot ridică și crește din coastele ei, există cu respirația ei, obturează, asfixiază... De fapt, așa i-a spus ea la un moment dat: „munte”; în realitate, este un bol negru, ca un bulgăre de zăpadă închis-închis la culoare, care se tot rostogolește, se apropie, se apropieeeeee, adună în el tot molozul, toate neîmplinirile, toate probele de foc ce se impun a fi trecute pentru a mai prinde încă o oră. De aceea, poate, și multele vise în care a rămas în urmă cu ecuații complexe, cuvinte străine, sisteme matriciale, hieroglife, poziționări geografice, erori istorice, ascensiuni și căderi politice, mai ales umane... O minimă compensare când, în starea de veghe, conștientizează că totul nu fost decât o iluzie onirică... Atunci, probabil,... „le simțim ca-n vis pe toate...”. Și, totuși, enunțul acesta a contrariat-o adesea: îl poate accepta doar dintr-o anumită perspectivă de receptare, anume de pe pozițiile experimentatorului care... s-a trezit... deja... asta pentru că în vis – cu mici excepții – totul este luat ca atare, drept realitatea cea mai reală..., cât de frumoasă sau înfiorătoare ar fi aceasta! La fel ca în cealaltă realitae! Desigur, cu aceleași mici excepții...
Sentimentul Necunoscutului devine paroxistic mai ales în momentul acela primar al plecării concrete de Acasă. Atunci, orice despărțire provizorie se transformă în marea, iremediabila Despărțire. De Mama în primul rând...
De fapt, la grădiniță, Mama a murit pentru prima dată... Atunci Sonia a intuit că, la un moment dat, despărțirea avea / trebuia să-și ceară pe deplin drepturile, că ea se va produce ineluctabil și definitiv. De fapt, Grădinița nu putea fi decât acel spațiu special conceput pentru ca noi să ne obișnuim cu gândul separării... Această „primă moarte” a fost cât se poate de cumplită... Sonia mușca dintr-un măr... Știa de mai multă vreme ce gust, ce miros are acest fruct... Instantaneu, mărul se închisese la culoare, înnegrise fețele celor din jur, devenise lipicios ca un scotch. Își amintește și acum cum din doamna Lucica nu mai rămăseseră decât ochii, mai exact luminițele din ei... Glasul voia să mângâie... Tot ce reușea nu era însă decât o accentuare a senzației interminabile de dezastru. Nu avea să-și mai vadă desigur Mama niciodată! Și nici măcar nu apucase să îi analizeze bine toate detaliile chipului, să îi localizeze exact sufletul, să știe la o adică unde să-l caute... De fapt, cum zâmbea Mama?! Cum se încrunta?! Cum dojenea?! Fusese ea vreodată cu adevărat mai puțin bună?! Oare, ea, Sonia, o supărase fără știre?! Și Doamne-Doamne îi administra pedeapsa cuvenită??!! Și ce frumos venea Mama la Bunica! Sonia o ghicea cu mult înainte de a ajunge de la școală la poarta Bunicilor. Venea... și mărul de lângă prispă înflorea fără să întrebe vreun anotimp dacă îi este sau nu pe plac să-i găzduiască risipa... Și cum, alteori, începea să ningă... Paltonul Mamei aducea fața Cerului, amestecul de iasomie și de zăpadă era irezistibil mai ales când pe blănița gulerului abia așteptau să se aciueze 2-3 gărgărițe, sideful aripilor unei libelule și, exact acolo între ele, zbârnâitul unei albinuțe... Și micșunelele se hotărau să-și împrăștie violetul... Dar Mama plecase... Ce-ar fi să alerge la Bunica?! Da, ea trebuie să aibă un cuvânt greu de spus în hotărârea Mamei... Dar dacă Bunica ea însăși nu trebuia să se amestece în „acest plan”?! Dacă este și ea o neputincioasă?!. Dacă hotărârea nu a fost, de fapt, a Mamei?!... Când s-a trezit, Mama o privea în ochi; o ruga să recite Furnicuța... Sonia și-a amintit că mânca un fel de măr... Ce straniu! În urmă cu doar câteva secunde ținea un pământ negru și greu între degețelele fragede... Mușcă plină de poftă, ochii îi strălucesc a plâns de fericire și spune hotărâtă: „Să termin de mâncat mărul ăsta!” Toată lumea așteaptă. Mama este atât de vie, de aproape, de adevărată... „Mama, să nu pleci niciodată, te rooog, prooomiți?!” Nimeni nu aude, doar Mama îi răspunde în gând... Și fetița înțelege mai bine ca oricine...
îți amintești, Mama?!, / când eram noi mici și / ne jucam desculțe în țărână / Tu aveai o păpușă de cârpe / eu, una cu baterii / se-nțelegeau de minune (nimeni nu știe cum pier distanțele, absolut nimeni) / ai fost la un moment data sora cea mare / nu-ți ieșeam din cuvânt, și nu de frică... / Bunica se făcea din ce în ce mai mică / noi spuneam fără nicio spaimă, aproape în râs:„când vom fi noi bătrâne...” / Mamaaa, / oare, cât trebuia să treacă să ajungem bătrâne?!! / și încă pe cât să nu ne mai temem??!/ dacă pleci la 30, asta înseamnă că n-ai mai fost tânăr??!! / Mamaaa, / în curând, în acest viitor, voi fi mai bătrână decât tine... / sau poate că nu... Și, totuși, Mamaaaa...., să nu pleci niciodată, te rooog, prooomiți?!.............................................
Dița plecase. O luase liftul. Toooocmai la București. La magazin. La Unirea. Unul pentru nici 3 etaje. O luase. Asta e cert. Avusese o plecare perfect citadină. Ea, o țărancă din Câmpia Burnazului. Sonia o știa de la magazin. Nu de la cel din București, de la celălalt, din sat. Dița se îmbrăca mereu în negru. Cel puțin așa o văzuse de fiecare dată Sonia. Purta doliu după bărbatu-său..., vorbeau Părinții și Bunicii. Aproape de tânără. Avea ceva straniu în toată făptura. Fetița nu ar fi știut să spună exact ce anume. De pildă, un amestec neexperimentat încă de nimeni între mireasma aceea speriată de busuioc, cearcănele unui papirus vulnerabil și o epuizare ce o făcea să pară în mod constant culcată la orizontală. Veșnic purtând o basma neagră legată la ceafă, Dița impunea respect: nu orice femeie din sat știa să facă tot felul de socoteli, să-și așeze așa de meticulos creionul în suportul urechii stângi..., să existe ca și cum ar fi fost vie. De fapt, ustensilul făcea parte integrantă din anatomia Diței. Sonia nu-și putea imagina că cealaltă s-ar fi despărțit pentru mai mult de câteva minute de el.............. Era cald. De fapt, clocotea pământul. Mai degrabă niște străini identificaseră trupul neînsuflețit. Fața Stelei, fiica cea mare, a devenit și mai uleioasă când a înțeles că de atunci înainte Dița nu se va mai arăta în magazin decât cel mult sub forma unei umbre. Mariana și Geta, nepoatele erau prea mici, aveau cu 3 ani peste vârsta Soniei. Ele continuau. În aceleași rochițe albe cu buline multicolore, mirosind mereu ca și cum atunci ar fi fost luate din raft... Sonia le-a dat păpușile ei... Au plecat cu Tata în Moskwicz. S-o recupereze pe mamaia. Ce mai rămăsese din ea... Erau rude destul de apropiate... Păpușilor li se făcuse îngrozitor de cald în mașină. Deși Sonia, grijulie ca de obicei, le luase de schimb toalete lejere, sticluțe cu apă, antivomitive, chiar și pătuțul din lemn sculptat de Tata, frumos împodobit de Mama cu danteluțe și fluturași... Sonia le-a așezat chiar la geam... Nimic nu le era pe plac... Cauciucul se încinsese... Cineva ardea un rug... Fetițele duceau un Ene Caloiene la groapa de lângă un mușuroi... Aprindeau lumânări direct din dinții soarelui, boceau și scrumul găurea bulinele, ațâța perișorii mici de pe coapse... Nu crâcneau... Trebuiau să suporte... Un drac-cu-patru-dinți ținea o slujbă în toată regula... Când avusese Marius atâta timp să învețe să... Și cum de își descoperise această vocație când el era, dimpotrivă, „cu altele”?! Niciodată să nu judeci pe nimeni! Să nu-ți dai cu părerea așa tam-nisam!! Era un drac și jumătate, bunătatea pământului, nu alta... De asta îi sărută dreapta și se căiesc... În coșnicioare coliva se încropește. Din câteva frunze de salcâm, din zece pietricele, dintr-o mână de copil de țărână... Nuța este expertă... Ea știe să întocmească și pomelnice, le zice ceva și de sărindare, de blestemele care te pasc de nu împlinești ca la carte ritualul... O ascultă cu sfințenie... Albia boancei s-a dublat... Pe nesimțite au pornit apele de la deal... așa fără ploaie, fără nimic... O piatră mare albă iese insolentă din adânc... Cu tălpile mici, albe, aproape despielițate, Nuța stă suverană, cocoțată în mijlocul șuvoiului... Prunele altoite de la spatele casei sunt ca și coapte... Sonia mușcă dintr-una... Buzele îi sângerează... Și-au săpat în mica măgură de lângă podul cu bare adevărate depozite. Pentru tămâie, lumânări, smirnă, acatiste, celofane și ce o mai fi..., „chestii” de care oricând poți avea nevoie... Micuții canini sunt foarte ascuțiți... Or fi, te pomenești, și pești în apele prăvălite de la deal?!! „Să nu vă tăiați în vreun ciob!”, se aude glasul Mamei... Ulița devine o scenă deschisă, o corabie în derivă, la mâna Universului... Unde au dispărut toate reperele, toate semnele acelea așa de concrete, așa de domestice, așa de Acasă??!! Sunetele se hiatează până la disoluția maximă... Rămân culori. Ca un sânge proaspăt. Niște ochi imploră: „Mamaaaa...., să nu pleci niciodată, te rooog, prooomiți?!...............”



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!